Eroarea nr. 31: "Cine să trăiască... Cine să trăiască?!"

„La mulţi aaaaaaani!!!” Hai să vă pup, copii, aşaaaaa, şi pe celălalt obraz, cum m-au învăţat fetele. Acu' să zâmbim fals şi să ne-ntrebăm ce am făcut de Rev, pe ce coclauri ne-am suit ca să numărăm „3...2...1...” şi de câtă băutură a fost nevoie ca să uităm ordinea corectă. Cine n-a fost la cabană nici să nu-mi vorbească, e nedemn de lamulţianiul meu – şi ce dac-a plouat? nu-nţeleg... nu mergem să bem, până la urmă? Cui îi mai pasă de zăpadă... în schimb e necesar să avem nişte bolovani cu iarbă primprejur şi tradiţionalele sticle cu diverse, că am auzit că Anul Nou nu vine dacă eşti treaz. Cam ca şi Moş Crăciun, care n-apare dacă nu eşti cuminte.

Pentru cei care se strâmbă că-i mijlocul lui ianuarie, ţin să v-anunţ – inculţilor – că se zice lamulţianiul chiar şi-acum, dacă nu te-ai văzut (mă rog, citit) cu omul în noul an. Îs curioasă însă când încetează tradiţia, pentru că ar fi decent să-l dăm dracului de an nou prin august. Dar cine-s eu să cârcotesc... Manierele-s maniere, iar cum noi suntem oameni crescuţi pe asfalt (nu în noroaie) şi hrăniţi cu chestii congelate ambalate frumos în pungi (şi nu smulse din pământ sau de prin copaci, ca animalele), ţinem la onoare şi ne urăm ce trebe până când trebe.

Mă supun, da's curioasă... cine să aibă mulţi ani, deci? Că în utilizarea tradiţională şi universal acceptată a urării, am înţeles ce sărbătorim: efortul uterin al mamei, soldat cu sânge, înjurături şi urletul victorios al fiarei proaspăt ieşită la lumină. Şi-atunci... să-nţeleg că o dată pe an ne e ziua tuturor? Ne bucurăm că anul vechi s-a scremut, şi-a rupt organe şi ne-a propulsat temporal în ăstalalt care se termină în 10? Fie, dar asta ar însemna să acceptăm că timpul e femeie. Şi-atunci ar fi de rău, că am întârzia constant.

Cealaltă variantă posibilă, dar care mă intrigă profund, e aia cu „la mulţi ani, 2010!”. Deci, la mulţi ani... anului nou. Care e unul. Dar totuşi, să fie mai mulţi. Vreo 3-4 la rând, până ne plictisim de el şi considerăm oportun să trecem la cifra următoare. Teatrul acesta ieftin mi se pare sadic şi inutil, pentru că-i urăm anului să crească şi să trăiască, doar ca să-l părăsim cu cinism 365...66...65 de zile mai târziu, pentru unul mai tânăr, pe care-l primim cu acelaşi entuziasm cretin care se va dilua cu trecerea anotimpurilor. Cam ca şi-n relaţii.

Mai interesant decât motivul „la mulţi ani”-ului e veşnica noastră capacitate de a ne lăsa suprinşi de schimbarea asta bruscă şi aleatorie a unităţii temporale, numa o dată la 365...66...65 de zile, lucru care ne dă peste cap existenţele şi ne încântă nespus, creându-ne un dor subit de a împrăştia cu bani şi a ne urca prin munţi în aşteptarea Anului Nou, care vine numai la peste 1500 m, după spusele bătrânilor. Noroc cu altruiştii care se alcoolizează cuminţi, conform tradiţiei, ca să aştepte travaliul temporal dintre ani la locul potrivit şi pentru noi, ăştialalţi, mai delăsători, care-am fi rămas tot în 2000, dacă nu erau salvatorii. Căci sărbătoarea e necesară pentru a gâdila orgoliul Anului Nou care, cum am menţionat mai sus, probabil că e femeie şi trebuie tratată ca o doamnă.

Tot pentru confortul emoţional al domniţei, sosirea-i spectaculoasă trebuie lăudată prelung, câteva zile/săptămâni/luni după, drept pentru care ajungem la urări atemporale, cretine şi artificial perpetue de genul „la mulţi ani”-ului de februarie. Şi, ca şi în cazul oricărei relaţii cu o femeie, extazul de început se transformă în plictisul de final şi-n anticipaţia plină de speranţă faţă de salvatoarea ce stă să sosească, în prag de ianuarie. Măcar dacă-am fi învăţat ceva după atâtea despărţiri... Dar nu, entuziasmul fals persistă.

Până când? Până în aprilie? Până în septembrie? Până la anu? Nu ştiu, zău... Dar atâta timp cât e încă ianuarie (iar domniţa ne aude), „la mulţi aaaaaniiii!!!” (aşa, a fost bine?...)