„Tulai!”, exclam româneşte. Mă uit cu spaimă către acvariu: deci, eu am 10 (ZECE) peştişori exotici! Ceea ce-nseamnă că, în spiritul legii, va trebui să-i vâr într-o pungă şi să bat pe la uşi, întrebându-mi amabil vecinii care dintre ei vor lua calea toaletei. Că nu aş vrea să disturb liniştea complexului de locuinţe cu lătrăturile, alergăturile şi părul lăsat în urmă de sălbaticele-mi animale, nici să poluez peluza formată din bolovani şi gropi din spatele blocului cu răhăţeii sus-amintiţilor, când îi scot la plimbare.
Profit de această ocazie pentru a-i ruga pe realizatorii de ştiri locale să fie mai expliciţi în ştirile lor, pentru a nu crea panică inutilă în rândul cetăţenilor cu conştiinţă. Ce înseamnă „două animale?” Două muşte? Doi tânţari? Dacă n-am şters pânza de păianjen de o săptămână, plătesc amendă la primărie sau cer avizul vecinilor pentru a-mi duce liniştită traiul cu lighioanele în cauză?
Propun următorul criteriu: dacă nu-s botezate, nu-s animale de companie. Ceea ce e în dezavantajul meu, pentru că armata mea de peşti e individualizată până la ultimul, cu certificat de naştere şi personalitate distincte. Dar din moment ce eu ataşez un nume la absolut orice din juru-mi, de la planta din ghiveci la leptăpul pe care scriu acu' (şi pe care-l cheamă Kenny), consider că-i puţin relevant pentru statutul lor de vietăţi
Aşadar, pentru a scăpa de plimbarea cu peştii-n pungă pe la 54 de apartamente, intenţionez să-i cataloghez la capitolul „obiecte”, din motive lesne de înţeles. Pe lângă faptul că sunt incapabili de a scoate vreun sunet care să aducă a „mi-e foame”, „vreau afară” sau „vreau să mă joc”, au abilitatea de a fi drăguţi, coloraţi şi destul de mici pentru a fi reduşi la un spaţiu de 30/40 cm, care economiseşte cu succes un abonament la UPC şi facura la curent aferentă. În loc de o „crimă oribilă la Darabani”, mai bine un „uuuui, ce frumos înoată!...”
Mănâncă puţin, deci scot pe celălalt capăt la fel de puţin, care e în mod prompt absorbit de filtrul untra-silenţios. Nu vor la plimbare, că păreau destul de agitaţi în pungă, pe drum de la magazinul de animale spre casă (ceea ce-nseamnă ori că sunt nesociabili, ori că sunt nişte ecologişti înverşunaţi şi s-au oripilat de abuzul meu de pungi de plastic). Sunt capabili de o afecţiune sinceră şi dezinteresată, atâta timp cât ţii în mână pliculeţul cu mâncare în timp ce te apropii de acvariu. Trăiesc puţin, atâta cât să simţi că ţi-ai scos investiţia de 4 până la 10 lei / bucată, dar nu într-atât încât să ajungi să te plictiseşti de ei. Plus că sunt uşor de înlocuit pe specii, culori şi dimensiuni şi n-au personalităţi atât de relevante încât să-ţi provoace traume când se trezesc într-o dimineaţă cu susul în jos.
N-au absolut nici o abilitate de interacţionare, afecţiune sau joacă specifică unui animal de casă adevărat. În spiritul lui „ce-ţi pasă ţie, chip de lut, dac-oi fi eu sau altul”, sunt la fel de insensibili la prezenţa ta ca orice bibelou de prin cameră, atâta timp cât oareşce mână le aruncă viermişorul zilnic. Poţi să faci preinfarct în faţa lor, prăbuşindu-te în grimase şi convulsii lângă acvariu, că vor înota liniştiţi, cu gura deschisă la fel de tâmp într-un „O” perpetuu şi mâncându-şi unul altuia rahatul.
Pe lângă toate astea, sunt vietăţile care beneficiază de cea mai simplă înmormântare de pe piaţă, putând fi făcute nevăzute cu un singur drum la toaletă. La fel de discret ca un absorbant, vorba reclamei. Acuma, e drept că există indivizi puţin mai disfuncţionali, care-şi împachetează mâţa pentru a o azvârli discret la ghenă, dar majoritatea îşi înmormântează zo-odraslele creştineşte, în gropi săpate anume pentru ocazie, în cutiuţe frumos colorate, dimpreună cu obiectele defunctului şi un râu de lacrimi.
Văzut-aţi vreodată să se plângă atâta pentru vreun peştişor? Eu nu. Aşa că voi conchide că suferinţa e direct proporţională cu suma investită în cadavrul în cauză, iar cadavrul nu primeşte rangul de „animal de casă”, decât dacă creează un mic crater în bugetul stăpânului sau dacă-i smulge vreo câţiva litri sinceri de lacrimi înainte de achiziţionarea unei noi vietăţi. Or peştii arată, înoată, reacţionează şi „gândesc”(hah!) atât de la fel, încât sunt la fel de interschimbabili ca şosetele. Şi de aceeaşi valoare, aş adăuga.
Aşa că proclam, prin puterea învestită în mine de mine însămi, că grămăjoarele colorate de solzi care mănâncă unde se... mă-nţelegeţi nu pot fi ridicate la rangul de animale de casă din motive bugetare şi afective explicate mai sus şi pe această cale le transmit vecinilor şi Consiliului Local Cluj-Napoca-că pot, dacă vreau, să-mi umplu vana de mogâldeţe portocalii şi-apoi să stau la pescuit de pe budă, FĂRĂ scuze, preaviz sau permis de pescuit.
Că nici ei nu mă-ntreabă dacă mă supăr că-şi cumpără şosete.
