Eroarea nr. 35: Strictul nenecesar.

Dintre toate chestiile pe care le iubesc, cel mai mult urăsc mâncatul. Pentru că mă încântă până la nivel de hobby această necesitate a corpului omenesc, dar în acelaşi timp detest activitatea premergătoare de procurare a materiei prime: mersul la supermarket.

Drumul la supermarket nu e nici mai interesant, nici mai puţin necesar ca în cazul altor clienţi lihniţi, doar că am început să-i sesizez de la o vreme dezavantajele. Să mănânc trebuie, în mod indiscutabil. Discutabil e doar cât şi cât de des. Iar drumul la supermarket să face să mult şi des, cu consecinţe în zona taliei.

Dac-ar fi vorba de ABC-ul din copilărie la care ne trimiteau mamele cu bani atât de ficşi încât nu-ţi rămânea nici de un Turbo, poate că mi-ar plăcea în continuare, că n-ar exista nicio dilemă morală: cumperi ce trebuie, duci acasă, raportezi la mama. Acum, însă, intrând cu ditamai căruciorul în supermarket, mă trezesc năpădită de un soi de conştiinţă achizitivă, de un fel de obligaţie a clientului responsabil de a-l şi umple. Nu se cade să risipesc atâta spaţiu de depozitare pe o chiflă şi o conservă, nu? Mai ales când alţii de descurcă atât de bine... Drept urmare, încep să regândesc întreaga listă de cumpărături, că „dacă tot îs aici”, să-mi iau tot ce trebuie cu un singur drum

La faţa locului, descopăr cu stupoare câte trebuie. Ciocolată – vitală, deşi sunt la ceva regim fictiv. Paste, orez, legume – doar că nu gătesc. Mâncăruri congelate – muuuulte, că alea nu se strică. Absorbante? – nu încă, da' la un moment dat. Vanish Carpet – bun, doar am covor. Prelungitoare ieftine – da, că am chestii de băgat în priză. A, uuuuuite ce mese de călcat colorate, se asortează cu găleata aia de mop din stânga! Ghivece de flori – 3 la preţ de 2 – cum să refuz o ofertă? Şi nişte pături de-alea la 10 lei bucata, că încă-i frig afară.

Şi uite-aşa, în pas de „şi aia”, „şi aia”, „aaaaa... cu siguranţă şi aia”, ajung la casă cu un morman de consumabile şi prea puţină mâncare concretă, făcând o gaură dureroasă şi neprogramată în bugetul meu săptămânal. Dar cine are obraz să comenteze sau să pună înapoi, când 8 perechi de ochi te privesc crunt din spate, fiind gata să te transforme în material de Discovery Channel dacă îndrăzneşti să faci un pas înapoi de la casă?... Drept urmare, îmi plătesc umilă materia primă, ajung la ieşire, după care fac inevitabil stânga-mprejur după plasele pe care uitasem să le iau de la casă în stupoarea-mi post-achizitivă şi pe care nu mi le-am adus de-acasă, că nu mă aşteptam la atâtea cumpărături.

Dar coşmarul începe abia în bârlogul personal, când despachetând atâta amar de mâncare (+ diverse ciudăţenii inutile), constat că trebuie să o mănânc pe TOATĂ, ca să nu se strice şi să nu facem risipă, dacă tot am dat banii pe ea. Bani pe care i-am dat cu pupilele dilatate şi bale picurând, în transa mea din faţa raftului frumos colorat, fără să-mi treacă vreo secundă prin cap că tot ce-am îndesat în căruciorul cu capacitate de 30 de kg va trebui să încapă la un moment dat în stomacul meu cu capacitate de... mă-nţelegeţi.

Drept urmare, PROTESTEZ! Îmi interzic să mai pun piciorul în vreo locaţie care începe cu K şi se termină în „aufland”, precum şi să sun vreo colegă de apartament sub motiv că „vaaai... ce poftă mi-e de...” Nimiiiiiic! Nicio poftă. Începând cu acum 5 minute, iniţiez programul „Bani în plus şi kilograme-n minus”, conform căruia am voie să-mi cumpăr o(una) dată pe zi strictul necesar de la magazinul de peste drum cu adaos comercial de 200%, zgârcindu-mă intensiv la produse, iar dacă se întâmplă să uit ceva, să-mi rod unghiile în tăcere până a doua zi.

Aşadar, pe principiul dacă n-am de unde, n-am ce să, sunt pe cale să revoluţionez istoria naţională a dietelor, golindu-mi frigiderul de tentaţii şi umplându-l cu aer proaspăt şi apă plată, care ştim cu toţii că stau la baza oricărui regim de viaţă sănătos. În scurt timp, voi arăta la fel de suplă şi atrăgătoare ca oamenii ce stăteau la cozi pe vremea lui Ceauşescu, pentru a-şi primi raţia bine cântărită de dieteticianul-şef, care din iubire de frumos, nu din zgârcenie, a inventat regimul pe cartelă...

Deci, în memoria defunctului, să purcedem...