Eroarea nr. 54: Jos tacâmurile!

Măi, m-am săturat să mănânc. Pe cuvânt. Constat că e cea mai amplă, repetitivă, costisitoare şi nesatisfăcătoare activitate a vieţii mele umile, care şi-a uzat cam toate beneficiile şi a ajuns doar să mă enerveze. Dacă pe vremea când abia aveam dinţi în gură mă mai puteam entuziasma de gusturile noi pe care regimul ceauşist ne permitea să le transferăm de la alimentări în farfurii, acum, când mă pot lăuda cu o dantură completă + plombe, supermarketul nu mai are secrete pentru mine.

Din moment ce am inventariat şi încercat pe îndelete categoriile principale de gusturi şi senzaţii culinare, pot să spun că ştiu la ce să mă aştept, iar eventualitatea unei cine gătite delicios de oareşce bucătar amator este atât de neplauzibilă şi insignifiantă comparativ cu numărul de ori în care trebuie să-mi înfund gura de nevoie/zi, încât, per ansamplu, activitatea-mi pare tare nelucrativă. De fapt, pot spune că e cea mai sigură modalitate de a trage apa după banii tăi, imediat după ce sistemul digestiv şi-a făcut treaba până la capăt.

Într-o vreme, locuiam cu o făptură magică, dotată cu mâini la fel de magice, cu mult timp şi iubire necondiţionată genetic, care mă scutea de partea procesatului la foc mic a alimentelor şi-mi lăsa mie doar partea cu trasul apei după mâncarea ei. Însă, din momentul în care făptura mitologică pe nume „mami” a stat pe loc faţă de locul în care mă găsesc în prezent din generozitatea CFR-ului, ingrata funcţie menţionată mai sus mi-a rămas mie.

Eu... sunt o fiinţă simplă. Eu ştiu să mănânc. Cu asta m-am născut întipărit adânc în genele mele de mamifer care trebuie să se autoconserve. Nimeni n-a menţionat nimic de vreo carte de bucate pe când eram în burtă, nici nu mi-a ţinut vreun curs tematic în şcoala generală. Iar ca să decid din proprie iniţiativă că ar fi cazul să mai adaug la baza piramidei lui Maslow şi-o „nevoie de a mânui oalele din teflon cu îndemânarea unui ninja” mi-ar trebui un mare impuls din iubire. Or eu mă iubesc, dar nu chiar atât.

Acestea fiind spuse, înţelegeţi de ce de trei ori pe zi îmi blestem stomacul care mă plictiseşte cu indecizia lui feminină, care-şi cere mâncarea, după care o aruncă cât colo ofticat. Şi să mai ceară şi timp şi nervi înainte? Câteodată cedez şi eu – cam cum fac bărbaţii înţelegători cu noi – şi încerc să reproduc mişcările agile ale reprezentantei din specia mamelor, dar, cum bucuria consumului durează vreo treime din timpul alocat preparării, iarăşi mi se pare o activitate nelucrativă.

Aşa că, dacă nu cumva mă trăzneşte o poftă de-a mea care să trezească vânzătoarele din pauza de cafea pe o rază de 5 km şi care să mă ducă scurt în Nirvana în momentul livrării cartofilor/clătitelor/prăjiturilor cu pricina, activitatea rămâne pentru mine la fel de monotonă ca şi evoluţia economiei româneşti şi, totodată, singura ale cărei rezultate chiar nu vreau să le văd pe la talie.

Nu că aş mai avea ce să mai negociez cu Domnul Şef, dar sincer acum: vreo o oră pe zi de îngurgitat + minumum încă una, dacă ne încumetăm să gătim, doar ca să se ducă totul dracului în vreo 10... 15 minute (pentru cei mai leneşi), cu vreo câteva minute de satisfaţie sinceră între timp? Mai bine ne uităm la un film în vremea aia şi rămânem cu ceva mai plăcut decât sunetul măselelor noastre strivindu-se în cursa pentru carii. Aşa că Îi propun Marelui Manager ca, după următoarea dată când ne îngroapă sub vreun potop, să ne scoată în variantă eco. Eu aş alege bucuroasă să funcţionez pe apă şi să nu mai poluez atâta mediul înconjurător.