sâmbătă, noiembrie 29, 2008

Eroarea nr. 1: Noi.

Suntem plini de erori, noi, oamenii. Cine ne-a creat, ne-a făcut aşa cu intenţie, ca să avem cu ce să ne umplem viaţa. Să căutăm constatant piese de schimb unul la altul… Dacă am fi fost perfecţi, nu am fi dat greş niciodată. Ne-am fi născut perfect sănătoşi şi cu dimensiuni ideale, fără a fi nevoie de retuşuri. Am fi crescut în ritm constant şi identic, fără coşuri, dureri menstruale şi revolte adolescentine. Am fi fost cu toţii “primii în clasă”, olimpici şi bursieri. Ne-am fi potrivit perfect din prima cu oricine, că doar am fi fost cu toţii ideali, fără lipsuri ce trebuie completate. Un şir interminabil de cupluri perfecte şi interschimbabile... Fără relaţii nereuşite şi gelozii, fără suferinţe, singurătăţi, antipatii sau eşecuri. Totul ar fi fost perfect uniform şi previzibil.

Avem aspiranţi la un asemenea scenariu? Ridicaţi o mână. Eu? Nu, mulţumesc, eu mă aşez aici de-o parte… căci ştiu sigur că asta ar fi reţeta perfectă pentru nebunie. Poate că suntem defecţi, peticiţi şi imperfecţi, trimişi în lumea asta să căutăm ce anume ne lipseşte şi cu ce trebuie completat. Poate că nu ne dăm seama de la început că ne lipseşte ceva, dar într-un final acceptăm că suntem plini de erori. Nu ne place foarte mult cum arătăm, cum vorbim şi ce prieteni avem, unde lucrăm şi câţi ani tocmai am împlinit. Parcă ar mai trebui să ne maturizăm şi nu am găsit încă ce căutăm, sau pe cine… Iar când ne descoperim neputinţele, spaimele şi complexele, încercăm să le ascundem de ochii lumii, să le dosim cu grijă înainte de a ieşi din casă în spatele privirii nonşalante, a acelui “totul merge perfect în viaţa mea, uite, păşesc cu încredere, nu-mi lipseşte nimic… nu te mai uita la mine!”

Dar nu ne gândim vreo clipă că, deşi suntem bucăţi strâmbe şi neuniforme, dacă ne apropiem unii de alţii formăm un puzzle perfect. Şi nici o altă piesă nu ne-ar putea lua locul, pentru că întregul n-ar mai fi la fel. Nu suntem “oameni” decât împreună. Trăim unii pentru alţii toată viaţa, ascunzând evidentul după deget şi repetând la nesfârşit aceleaşi greşeli, fără a primi vreun sfat sau a avea curajul să întrebăm pe altcineva rezolvarea.

Eu sunt gata să-mi recunosc “erorile”, cele trăite şi pe cele despre care doar am auzit. Poate că va fi, într-un fel sau altul, un îndreptar pentru cei care nu le-au făcut încă. Dacă am dat-o în bară, măcar să fie cu folos. Poate că aşa îi voi îndemna şi pe alţii la o confesiune anonimă, pentru binele public. Haideţi, cei de pe margine, puţină sinceritate, nu vă zgârciţi!