miercuri, decembrie 17, 2008

Eroarea nr. 4: "Ce faaaaci?..."

Am mai spus-o şi reiterez: urăsc conformismul şi clişeele. Şi degeaba, căci se pare că nu pot fugi nicăieri de ele. Sunt ca şi un astmatic ţinut nas în nas cu o pisică, zi de zi, oră de oră. Mă rog, cu mici pauze, cât să pot respira, să nu mor şi să sufăr în continuare. De la primele ore ale dimineţii, sunt încântată cu nenumărate exemple de clişee, cât se poate de enervante şi lipsite de sens. Primul şi cel mai popular este veşnicul „Ce faaaaci?”, lung, mâţâit şi nesincer. Toată lumea te întreabă, nimeni nu vrea să ştie. Dar oricine te va întreba, negreşit, cu zâmbetul fals şi privirea tâmpă, plină de „politeţe”.

Tu, bineînţeles, trebuie să răspunzi NEAPĂRAT cu „bine”, căci altfel îl vei pune într-o mare încurcătură, spunându-i chiar ce faci tu cu viaţa ta în acel moment, lucru pe care nu vrea să-l ştie. Că doar nu te-a întrebat ca să afle, te-a întrebat că „aşa e fumos” şi aşa a învăţat de la mama lui că se face când saluţi pe cineva. Îi pui o întrebare extrem de cuprinzătoare despre viaţa lui privată, la care nu vrei răspuns. Logic, nu?

În continuare, trebuie să-l întrebi şi tu ce face, căci doar aşa e formula. Şi nici să nu te gândeşti că îţi va răspunde altfel decât „bine”, chiar dacă tocmai şi-a picat un examen, i-a dat papucii iubita sau i s-a transmis că suferă de o boală terminală. Căci toată lumea ştie că nu întrebi pe cineva ce face când chiar vrei să afli ce face, ci insişti cu întrebări la subiect: „Mai eşti cu ăla?”, „Te-ai certat recent cu maică-ta?”, „Pari cam palidă, eşti beată sau e de la stres?”. Dacă nu te întreabă, nu zici. Căci „ce faci” nu îţi dă ţie dreptul să plictiseşti omul cu detalii care crezi tu că ar avea importanţă pentru el, prostule şi nesimţitule! Era doar o politeţe.

Până la urmă, întrebarea nu-şi are sensul. E un ritual atât de tâmpit, încât toată lumea ştie că urmează să fie întrebat, să răspundă că „bine” şi să întrebe înapoi. Mai util ar fi pentru oameni să se întâlnească pe stradă, să se oprească, să se uite bine unii la alţii din cap până în picioare şi să meargă mai departe. Deci m-am uitat la tine, am văzut că eşti sănătos, nu mai trebuie să te întreb că doar nu sunt orb şi cretin. Dacă am elimina politeţurile astea enervante şi consumatoare de timp, adică începutul conversaţiei cu „servus, ce faci?” şi sfârşitul lung şi inutil cu „bine, te pup, trebuie să plec, mai vorbim, sună-mă, salută-i pe toţi, să fii iubit, bafta la şcoală, la examene, în relaţie, în căsnicie, să-ţi crească copiii, frumosule, chiparosule...etc.”, conversaţiile ar fi mult mai practice. Plus că dacă am avea atâta coloană vertebrală încât să evităm ipocriziile din întrebări, propoziţiile şi-ar păstra doar substanţa, ceea ce trebuie într-adevăr întrebat şi răspuns.

Spre exemplu, o don’şoară „bine-crescută” ar reacţiona la suferinţa semenului cam în felul următor:

- Draga mea, ce-i cu piciorul tău? De ce şchiopătezi? Ai păţit ceva, ce s-a întâmplat?...

- Fată, am căzut ieri când am coborât din autobuz. Să vezi, abia călcasem pe scară când a venit unul din spate şi ...(blablablablablablablabla)... Îţi vine să crezi?!

- Nu pot să cred, fată!! Chiar aşa? Şi n-a zis nimic? Nu şi-a cerut scuze?! Vai, dacă eram în locul tău...(blablablablabla, porcul dracului, ţăran şi nesimţit, da’ măcar era fain? blablablablabla)... Te doare rău?

- Mă doare, da’ trebuie să merg mai târziu la medic şi mi-e frică de ce o să-mi spună. Dacă e grav?!

- Vai dragă, nu te speria, nu eşti singură...(ţinut de mâini, îmbrăţişat în public, o lacrimă în colţul ochiului)... Vin cu tine dacă vrei...(dat ochii peste cap – Sper să nu zică „da”!)...

- Ce drăguţ din partea ta! Dar lasă că vine mama.

- (răsuflând uşurată) Eşti sigură? Că vin! Deci pe bune, io ţin la tine, suntem prietene, zi-mi dacă te pot ajuta cu ceva, orice!

- Ştiu, mulţumesc că-ţi pasă, eşti o scumpă... Da’ nu trebe, te sun diseară să-ţi spun cum a fost, te pup, merci, pa, pa, paaaaaa!!!

Aceeaşi conversaţie, fără spam-uri:

- Şchiopătezi.

- M-am lovit.

- Grav?

- Poate.

- Şi ce faci?

- Mai am un picior.

- Deci te descurci.

- Da, îs bine.

Care a fost mai sinceră, mai uşor de înţeles şi a ocupat mai puţin loc pe pagină?... Exact aşa e şi în viaţa reală. Fă cât mai puţină risipă de cuvinte, nu-i plictisi pe ceilalţi şi pe tine însuţi cu falsităţi. În caz că te îndoieşti, să ştii că NIMĂNUI nu-i pasă ce vei răspunde la întrebarea „ce faci?”. Da, aşa e, nu te smiorcăi. Nu orice cunoscut pe care-l întâlneşti e interesat de viaţa ta privată, nu toţi colegii vor să ştie cum eşti în timpul liber, nici măcar vecinul care te-a întrebat azi-dimineaţă ce faci n-a vrut să primescă răspuns! Aşa că hai să simplificăm lucrurile. Tu nu mă întrebi ce fac, eu nu-ţi răspund cu „bine”. Căci dacă mă mai întrebi încă o dată...îţi promit că vei afla toate detaliile de sănătate, stare psihică şi viaţă sexuală ale întregii mele familii, pe rude şi categorii de vârsta. Deci mai bine dă din cap politicos data viitoare când mă vezi. Va fi mai bine pentru amândoi.

duminică, decembrie 07, 2008

Eroarea nr. 3: "Când o să fiu mare..."

Greşeala numărul unu în viaţă: oamenii se aşteaptă la anumite lucruri de la ea. Mai exact, ne aşteptăm la diverse chestii încă din fragedă pruncie. Cineva, cândva, ne-a traumatizat cu întrebarea: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, insuflând nejustificata speranţă că lucrurile se vor schimba. În bine, normal. Căci în rău…(ştim cu toţii).

Şi uite aşa, începem să ne facem vise. Lucru care nu este în totalitate greşit, greşite sunt doar lucrurile la care ne aşteptăm. Nu ştiu despre voi, dar eu mă vedeam deja la fabuloasa vârstă de 20 de ani lucrând într-un oarecare domeniu, de o importanţă vitală pentru naţie, în care mă simţeam ca peştele în apă şi primeam invariabil foate mult respect. Până la această vârstă înaintată, ar fi trebuit să câştig deja o mică avere şi să cumpăr case şi maşini întregii familii, fără probleme. La fiecare moft copilăresc urmat de un oftat de-al părinţilor cu tentă de “n-avem bani pentru asta”, gândeam cu încredere: “lasă, că mă fac eu mare…”

Şi m-am făcut. Cel puţin, aşa spune buletinul, în care tind să am încredere. Mă uit apoi la mine şi mă văd încă studentă, încă trăind din banii părinţilor (care încă oftează că n-au bani pentru tot) şi mă gândesc că s-a strecurat o greşeală în buletin… N-ar fi trebuit să am eu lumea la picioare până acum? Unde e job-ul ideal, hoardele de admiratori şi maşina de la scară? În schimb, mă înghesui zi de zi în minunatele mijloace de transport în comun, alături de zeci de alţi străini, care mă detestă la fel de mult cum îi detesc şi eu pe ei, de care mă ating involuntar de des şi ajung în poziţii mai intime decât aş fi vreodată cu un băiat la prima întâlnire… Învăţ la o facultate de care abia aştept să scap, cu speranţa tâmpită că slujba pe care o voi avea va fi mai interesantă decât teoria învăţată în şcoală. Şi locuiesc în chirie, cum voi locui de altfel muuulţi ani de acum înainte, pentru că hai să fim serioşi, cu salariile din România ajungi să-ţi cumperi casă pe la 40 de ani şi chiar şi atunci, obligatoriu în rate! Deci să nu fim grandomani.

Partea tragică e că nici acum nu am scăpat de viciul copilăriei. Chiar şi acum, când ar fi trebuit să-mi învăţ lecţia, mai sper că lucrurile vor sta altfel peste câţiva ani. Cu toate astea, la fiecare zi de naştere mă simt exact la fel. În fiecare an, aştept un zân, ca şi cel de la Banca Transilvania, să facă “PING!” şi să mă transforme odată în omul care trebuie să ajung. Dar nu mă fac nici mai deşteaptă, nici mai matură, nici măcar mai încrezătoare… Ba mai rău, parcă mi-am pierdut şi bucuria din copilărie şi am devenit ceva ce mi-am promis tot timpul că n-o să fiu. Am devenit mai mare la ani, dar mai mică la suflet.

Dacă nu mă întreba nimeni ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, eram mai liniştită acum. Nu îmi programam viitorul, aşteptând să cresc prea repede. M-aş fi bucurat în pace de vremurile de atunci, ştiind că mă va face viaţa ce va vrea dânsa, cum face de obicei, fără să întrebe. Aşadar, copii, data viitoare când sunteţi întrebaţi ce vreţi să vă faceţi când veţi fi mari, spuneţi doar că nu vreţi să fiţi mari! O să-nţeleagă adulţii ce vreţi să spuneţi…

marți, decembrie 02, 2008

Eroarea nr. 2: Sistemul.

De când ne naştem, învăţăm să nu gândim. Tot ce se întâmplă de la ieşirea noastră din burtă şi până la intrarea în pământ e făcut să ne tâmpească. Greşeala e tot a noastră, bineînţeles, pentru că în încercarea de a deveni mai “civilizaţi”, s-au erudit câţiva şi i-au tâmpit pe ceilalţi.

Îmi imaginez că, acum câteva secole, când oamenii abia ştiau cu ce se mănâncă tehnologia, sistemul şcolar şi companiile multinaţionale, când lumea încă respira lejer, nesufocată de o mulţime de reguli şi clişee, oamenii erau mai liberi. Era o adevărată aventură să supravieţuieşti molimelor, războaielor şi nebunilor de tot felul, iar dacă reuşeai această performanţă, să mai fii şi autodidact. Cu cât era mai greu, cu atât era (probabil) mai interesant. Iar fiecare om trebuia să-şi scrie propria istorie, să-şi creeze propriile reguli de viaţă, fără planuri de rezervă şi şabloane prestabilite. Şi dacă dădea greş, măcar murea tânăr, pe câmpul de luptă sau secerat de ceva boală, curat şi rapid, pe fundal de muzică scoţiană care te face să plângi. Şi nu ca azi, pe patul de spital, cu perfuzii care-ţi prelungesc inutil viaţa, când tu nu mai vrei să rămâi şi rudele se întreabă cât o mai ţii aşa. Adică, scuzaţi nostalgia pentru vremile pe care nu le-am trăit, dar am tot respectul pentru străbunii noştri, căci mi se pare că ei chiar şi-au trăit viaţa, nu au trecut prin ea pentru că li s-a explicat cum.

Lucru care mi se pare acum. Căci în avântul lui către atotcunoaştere, omul a făcut o mare greşeală: sistemul. Este un cuvânt atât de impunător, încât nici nu ştiu de unde să-l apuc. Unii consideră de multă vreme că “sistemul ne corupe” şi “sistemul e de vină”, dar eu nu ştiu ce şi-au imaginat dânşii că poate fi. Pentru mine, sistemul este tot ceea ce a fost creat în mod artificial de către om, dintr-un exces de zel şi consideraţie pentru semeni, lucruri ne/folositoare create din motive de trebuinţe contemporane şi care servesc acum altor scopuri, cum ar fi acela de a ne distrage atenţia de la lucrurile care ar putea să conteze în viaţă. Nişte “ceva”-uri care se ghidează după reguli, reguli pe care trebuie, bineînţeles, să le înveţi, preferabil în mulţi ani de şcoală. Mai pe limba noastră, tot ce ne tâmpeşte.

Ca să fiu mai explicită, să ne imaginăm (prin absurd) că ne-am născut în ziua de azi. Ce ne învaţă sistemul prima dată? Să mergem la grădiniţă. Unde suntem îndoctrinaţi cu primele idei de “bune maniere” (Nu vorbi urât! Stai cu spatele drept, nu te mai scobi în nas! Pentru Dumnezeu, nu vorbi neîntrebat, ascultă de doamna educatoare şi cere voie să mergi la baie!!!). Acum apare pentru prima oară în viaţa noastră autoritatea şi încurajarea conformismului. Nu contează că doamna educatoare e o cretină, tu să o asculţi şi să faci ce zice. Poate aşa, va reuşi, drăguţa de ea, să mai cretinizeze o generaţie de copilaşi.

În şcoala generală, nu mai sunt probleme, ştim deja cum trebuie să ne purtăm: toţi la fel. Căci Doamne fereşte să vorbeşti puţin mai tare, să ai simţul umorului sau să-ţi contrazici profesorii, asta e lipsă de caracter! Şi aşa mai departe, treci prin mulţi ani inutili de şcoală, memorând învăţând de toate (că aşa sunt românii, atotştiutori, geniali şi extrem de nepractici). Şi dacă tot ai făcut liceul, mai fă şi facultatea – una, două, câte încap. Căci nu poţi avea niciodată prea multe diplome. Încă un master (că doar dacă îl face toată lumea n-o să fii tu mai tâmpit să nu-l faci) şi te trezeşti că ai un job care te încarcă de stress. Şi rate la bancă, pentru că jobul e prost plătit.

Poate cam pe acum începi să te dezmeticeşti. Ce s-a întâmplat?!

Felicitări, tocmai s-au întâmplat primii 30 de ani din viaţa ta. Nu-ţi mai rămâne decât să-ţi iei o nevastă/un soţ (că doar e vremea, nu?), să faci nişte copii şi să munceşti ca să-i treci prin acelaşi sistem de rahat. A, da, şi să aştepţi să mori. Aceea va fi cu siguranţă o experienţă unică, despre care nu ai învăţat nici în liceu, nici la facultate, nici la master. Vezi că nu te-au învăţat lucruri practice în şcoală?...