miercuri, septembrie 30, 2009

Eroarea nr. 23: Despre logică, la umbra cromozomului Y

Relaţiile există. Pur şi simplu. Bune, rele, ele trebuie să fie, prin simplul fapt că noi suntem şi trebuie să socializăm. Deja nici nu se mai pune problema DACĂ ar fi cineva cu altcineva, ci doar cu CINE dintre cinevaii disponibili ar fi, dacă s-ar ivi ocazia. Pe scurt, băieţii nu mai trebuie să convingă fetele cum că ar fi bine să se lase agăţate, trebuie doar să-ncerce să agaţe, iar dacă nu eşuează lamentabil – ta-daaaaa! au o relaţie.

De ce vă povestesc toate tâmpeniile astea? Păi să vă zic. Ieşind eu în ultima vreme mai mult prin cluburi (doar ca să mă documentez pentru blog, nu din motive josnice), am constat că de fapt băieţii se cacă pe ei (mă scuzaţi). De ce se cacă pe ei (mă scuzaţi)? Pentru că tre' să agaţe.

Deci, să recapitulăm. Jocul de-a „hai să fim împreună” s-a simplificat în aşa măsură, încât prin simplul fapt că se gătesc şi ies în oraş, oamenii arată că-s predispuşi la a fi unii cu alţii. Deci trebe doar să araţi prezentabil, să nu te-mpiedici în drum spre domnişoara şi să-ncerci să nu te scobeşti în nas când vorbeşti cu ea pentru a avea toate şansele să primeşti (măcar) o conversaţie. Cu toate astea, masculii feroce sunt atât de îngroziţi la gândul că ar trebui să se ducă la o femeie şi chiar să-ncerce să deschidă gura, pentru a o lăsa apoi să atârne tâmp, până le intră o muscă în ea, încât preferă să sară peste toată etapa asta şi „să se prefacă neinteresaţi”.

Nu-mi ziceţi iară că am ceva cu bărbaţii, pentru că aceste concluzii sunt adunate din popor, de către mine direct, adică din gurile amicilor mei semi-beţi şi semi-sinceri. Cu această ocazie, am purtat atâtea discuţii în care eu eram stupefiată cum că de ce nu se duc la domnişoara care se holbează la ei şi pe care o plac, iar ei erau transpiraţi de la cum îşi ţineau picioarele cruciş să nu facă pe ei de spaimă, încât n-am putut concluziona decât că mă aflu într-un univers paralel, în care bărbaţii au devenit femei, şi deci nu mai tre’ să beau vreodată Long Island.

În această ordine de idei, am aflat că „- De ce nu vorbeşti cu aia?”, „-Ce, eşti nebună? N-o cunosc... Dacă mă refuză?!”, că „Ce bună-i aia... da’ ce să-i zic?” şi că „Lasă, n-o bag atăta în seamă, femeilor le place să fie ignorate”, concluzionând, în ordine, următoarele:

1. Bărbaţii sunt atât de îngroziţi de ideea de a fi refuzaţi, încât preferă să nici nu încerce pentru un „da”, de frica de a nu primi un „nu”. Degeaba argumentam eu că nu pot pierde ceea ce au – adică nimic – din moment ce nici n-o cunosc pe domnişoară, dar că au totuşi şansa de a nimeri acel 1% care i-ar face victorioşi, însă ei nici să n-audă, mai bine îşi păstrează poziţiile, decât să piardă – ce?! – nu ştiu, de parcă scorul ar putea coborî sub zero.

2. Bărbaţii şi-ar trage-o cu tipa din club, atâta timp cât nu trebuie să-i vorbească. Deci, n-au nici o problema cu a o lăsa pe individă să-i vadă dezbrăcaţi, dar roşesc până-n vârful urechilor dacă trebuie să articuleze cuvinte. Asta nu mă face să cred decât că băieţii ar fi trebuit să înveţe în pruncie mersul, sexul protejat şi abia apoi vorbitul, în ordinea competenţelor pe care le deţin în prezent.

3. Cea mai bună scuză pe care o pot găsi masculii înspăimântaţi e că femeile trebuie ignorate. Adica da, mi se pare logic, şi eu tânjesc după un individ care să mă trateze ca pe un peştişor de acvariu pe care uiţi să-l hrăneşti cu săptămânile. De fapt, aşa iau naştere relaţiile, nefăcând nimic. Orice femeie suspină după o vorbă urâtă, o privire rătăcită sub fuste străine şi o mână fluturând a „lasă-mă-n pace”. Ce poate fi mai frumos decât un spate întors? Nu ştiu, zău.

Nu generalizez, Doamne fereşte, se prea poate ca subconştientu-mi să fi ales amicii mai incompetenţi, doar pentru a râde. Dar e suficient că există şi din ăştia destui, atâta cât să transforme vânătoarea într-un episod din Bugs Bunny, în care cel cu puşca se înmoaie de fiecare dată înainte să tragă. Scuzaţi-mi aluziile indecente... dar e prea drăguţ să-i vezi pe ei asudaţi şi bâlbâiţi şi pe ele nerăbdătoare şi zâmbitoare ca nişte garofiţe. Să fie ăsta motivul pentru sporul demografic negativ al României? Nu ştiu, ar trebui cercetat...

sâmbătă, septembrie 05, 2009

Eroarea nr.22: Lucruri care trebuie.

Azi, o să-l iau la şuturi pe „trebuie”. Pot? De fapt, sunt la mine-acasă, n-o să-i întreb pe musafiri dacă pot intra încălţată.

Ştiu, sunt plină de frustrări din cauza tâmpitului de examen antemenţionat, dar nu numai de-asta îl urăsc pe „trebuie”. El a fost un imbecil tot timpul, şi-a mai băgat nasul pe uşa mea şi în trecut, doar că i-am trântit-o în faţă destul de repede. Acum, însă, a învăţat să pună piciorul în prag. Şi mă chinuie, nesimţitul, de parcă ar trebui să-l chem înauntru, să-l mă fac că îl cunosc şi să-l întreb de sănătate, înjurând tot timpul în gând că „ăsta n-are ce face, numa’ să umble toată ziua pe la casele oamenilor?...”

Cine l-a inventat pe el? Zău, cine e mama lui? Sau tata, până la urmă. Mă rog, cine a făcut comanda la barză pentru acest monstru mâncător de timp, energii şi ce fărâmă de sănătate mintală ne-o mai fi rămas?! E atât de popular, incredibil! Se plimbă prin toate gurile ca o târfă lipsită de scrupule şi-şi bagă nasul unde nu trebuie, ca o vecină pensionară, lipsită de activităţi.

Îl aud mereu, mă obsedează... E argumentul pentru tot ceea ce nu are argument, logica lipsei de raţiune şi punctul propoziţiei ce nici n-a început.

- De ce e nevoie să mă plimb 16 ani prin şcoli (sau 18, cu master), doar ca să uit ce m-a-nvăţat mama natură la naştere?

- Pentru că trebuie.

- De ce am nevoie de o hârtiuţă pentru a le demonstra oamenilor că-s deşteaptă, dacă am gură şi creier?

- Că trebuie.

- De ce să îmbătrânesc lângă o carte, pentru un examen, pentru o profesie, pentru nişte bani, pe care voi fi prea bătrână şi obosită ca să-i cheltui?

- Pentru că trebuie.

- De ce să nu râd, să nu cunosc lume, să nu-mi petrec timpul cu oameni, să nu dansez, să nu mă plimb, să nu trăiesc simplu, superficial şi genial de frumos?

- Pentru că nu ai voie să faci ce vrei. Ai voie să faci ce trebuie.

- De ce trebuie să fac ce trebuie?

- Pentru că trebuie.

Nu există argument împotriva lui. Dacă-i zici că e urât, o să-ţi spună că eşti tu chioară. Dacă-i spui că-i nesuferit, o să-ţi spună că eşti tu nesociabilă. Dacă ţipi că-l urăşti şi că nu-l suporţi şi că să iasă afară, el îţi va spune „Ohh... Ştiam eu că mă placi! Hai, dă-mi o îmbrăţişare!”

Oricât ai vrea să-l renegi, nu vei putea să scapi de lucrurile care „trebuie”. Pentru că ele au fost aici înaintea ta, iar tu, imbecilule care te-ai născut în secolul ăsta, tu nu trebuie decât să te mulezi frumos în graficul prestabilit de el. NU, nu unde-ţi place ţie! Uite-aici, unde lipseşte o piesă. Aşaaa... Şi înainte să-ţi dai seama, ai învăţat aşa de bine mişcarea, încât ţi-ai pierdut jumătate din viaţă făcând ce trebuie, în loc să faci ce vrei. Ai învârtit ca un hamster la rotiţa aia atâta timp, încât o să ţi se pară o imbecilitate să părăseşti mecanismul tocmai acu’, când ai pierdut atâtea... Dacă tot ai investit mult, să mai investeşti puţin, „ca să nu fie degeaba”. Şi o să ajungi să constaţi ca un tâmpit că n-ai mai văzut cerul de mult, dar că „uite de muşchi frumoşi am făcut!”

Mă întreb... Dacă am ieşi destul de mulţi din mecanism, oare nu s-ar prăbuşi naibii? Oare dacă ne-am băga cu toţii picioarele în ele de facultăţi şi am deveni subit autodidacţi, nu şi-ar pierde diplomele din valoare? Dacă am decide să ne declarăm iubirea la prima vedere, nu am sări peste zecile de întâlniri imbecile? Dacă am îmbrăţişa necunoscuţii pe stradă, nu am face o grămadă de oameni să zâmbească? Sau dacă am hotărî subit să facem ce vrem şi nu ce trebuie, nu am fi consideraţi genii în loc de superficiali?...

Până la urmă, oare chiar trebuie să atâtea?

Sau, de fapt, nu trebuie să nimic?