De ce vă povestesc toate tâmpeniile astea? Păi să vă zic. Ieşind eu în ultima vreme mai mult prin cluburi (doar ca să mă documentez pentru blog, nu din motive josnice), am constat că de fapt băieţii se cacă pe ei (mă scuzaţi). De ce se cacă pe ei (mă scuzaţi)? Pentru că tre' să agaţe.
Deci, să recapitulăm. Jocul de-a „hai să fim împreună” s-a simplificat în aşa măsură, încât prin simplul fapt că se gătesc şi ies în oraş, oamenii arată că-s predispuşi la a fi unii cu alţii. Deci trebe doar să araţi prezentabil, să nu te-mpiedici în drum spre domnişoara şi să-ncerci să nu te scobeşti în nas când vorbeşti cu ea pentru a avea toate şansele să primeşti (măcar) o conversaţie. Cu toate astea, masculii feroce sunt atât de îngroziţi la gândul că ar trebui să se ducă la o femeie şi chiar să-ncerce să deschidă gura, pentru a o lăsa apoi să atârne tâmp, până le intră o muscă în ea, încât preferă să sară peste toată etapa asta şi „să se prefacă neinteresaţi”.
Nu-mi ziceţi iară că am ceva cu bărbaţii, pentru că aceste concluzii sunt adunate din popor, de către mine direct, adică din gurile amicilor mei semi-beţi şi semi-sinceri. Cu această ocazie, am purtat atâtea discuţii în care eu eram stupefiată cum că de ce nu se duc la domnişoara care se holbează la ei şi pe care o plac, iar ei erau transpiraţi de la cum îşi ţineau picioarele cruciş să nu facă pe ei de spaimă, încât n-am putut concluziona decât că mă aflu într-un univers paralel, în care bărbaţii au devenit femei, şi deci nu mai tre’ să beau vreodată Long Island.
În această ordine de idei, am aflat că „- De ce nu vorbeşti cu aia?”, „-Ce, eşti nebună? N-o cunosc... Dacă mă refuză?!”, că „Ce bună-i aia... da’ ce să-i zic?” şi că „Lasă, n-o bag atăta în seamă, femeilor le place să fie ignorate”, concluzionând, în ordine, următoarele:
1. Bărbaţii sunt atât de îngroziţi de ideea de a fi refuzaţi, încât preferă să nici nu încerce pentru un „da”, de frica de a nu primi un „nu”. Degeaba argumentam eu că nu pot pierde ceea ce au – adică nimic – din moment ce nici n-o cunosc pe domnişoară, dar că au totuşi şansa de a nimeri acel 1% care i-ar face victorioşi, însă ei nici să n-audă, mai bine îşi păstrează poziţiile, decât să piardă – ce?! – nu ştiu, de parcă scorul ar putea coborî sub zero.
2. Bărbaţii şi-ar trage-o cu tipa din club, atâta timp cât nu trebuie să-i vorbească. Deci, n-au nici o problema cu a o lăsa pe individă să-i vadă dezbrăcaţi, dar roşesc până-n vârful urechilor dacă trebuie să articuleze cuvinte. Asta nu mă face să cred decât că băieţii ar fi trebuit să înveţe în pruncie mersul, sexul protejat şi abia apoi vorbitul, în ordinea competenţelor pe care le deţin în prezent.
3. Cea mai bună scuză pe care o pot găsi masculii înspăimântaţi e că femeile trebuie ignorate. Adica da, mi se pare logic, şi eu tânjesc după un individ care să mă trateze ca pe un peştişor de acvariu pe care uiţi să-l hrăneşti cu săptămânile. De fapt, aşa iau naştere relaţiile, nefăcând nimic. Orice femeie suspină după o vorbă urâtă, o privire rătăcită sub fuste străine şi o mână fluturând a „lasă-mă-n pace”. Ce poate fi mai frumos decât un spate întors? Nu ştiu, zău.
Nu generalizez, Doamne fereşte, se prea poate ca subconştientu-mi să fi ales amicii mai incompetenţi, doar pentru a râde. Dar e suficient că există şi din ăştia destui, atâta cât să transforme vânătoarea într-un episod din Bugs Bunny, în care cel cu puşca se înmoaie de fiecare dată înainte să tragă. Scuzaţi-mi aluziile indecente... dar e prea drăguţ să-i vezi pe ei asudaţi şi bâlbâiţi şi pe ele nerăbdătoare şi zâmbitoare ca nişte garofiţe. Să fie ăsta motivul pentru sporul demografic negativ al României? Nu ştiu, ar trebui cercetat...