Eroarea nr. 21: Mâinele de ieri

Vai, dragă, să vezi!... Am examen. Că-l am, n-ar fi o problemă, doar că tre’ să învăţ, ca să nu-l mai am. Şi ca orice obligaţie izvorâtă din inimă (din partea mai umbroasă a ei, cea în care ascundem scârboşeniile), o tot amân. Că de', poate expiră. Aşa am învăţat din experienţa mea de persoană mâncătoare de consumabile perisabile de supermarket. Dacă aştepţi destul de mult, expiră.

Însă problema-i că, expirând aceasta, spre deosebire de mâncărurile puturoase care se aruncă delicat la gunoi, ea se descompune direct sub năsucul nostru. Şi pute pregnant, până la proxima utilizare. Dacă aţi mâncat vreodată alimente expirate, veţi şti cum va fi pentru mine să dau examenul la anul. Exact, provocator de vomă.

Acum, ca să fiu în continuare fetiţa responsabilă a lui tata, fac ceea ce-i decent şi mă apuc de învăţat. Şi nu oricând, ci cum e indicat: de mâine.

„Mâine”, dragii mei, e un concept fabulos. Cam şi Făt-Frumos, spre exemplu, care cu siguranţă că există (dacă ai 7 ani sau dacă eşti femeie), doar că nu l-a văzut nimeni, deşi e urmărit general de câteva secole. Dar asta nu-l împiedică să distrugă toate relaţiile care nu-l includ şi şansele tuturor bărbaţilor care nu posedă cal alb şi sabie (şi să nu ne gândim la pervesităţi aici).

La fel şi „mâine”, există cu siguranţă. Doar că nu vine niciodată, căci se transformă mereu în azi. Nimeni n-a reuşit să-o vadă vreodată... Dacă stai cu ochii aţintiţi pe orologiul de pe desktop, aşteptând să bată ora 00:00, vei constata că se schimbă data, dar NU şi ziua – nu, nu vă lăsaţi amăgiţi, e o păcăleală universală! E de fapt aceeaşi zi, care-şi schimbă lenjeria şi se dă drept soră-sa mai mare şi mai râvnită! „Mâine” e doar o AZI travestită! Dacă vreţi dovadă, priviţi ceasurile (alea clasice şi deştepte, nu tâmpeniile ce-arată şi data, că aia-i funcţia calendarului), ele spun adevărul. Veţi constata că rumegă tot timpul aceleaşi ore. Ajung la doiş’pe şi o iau de la capăt. Deci, nu se schimbă ziua. E tot timpul azi.

Dar „mâine” întârzie la toate întâlnirile, nu doar la cea cu mine. Le trage clapa celor burtoşi, celor fără serviciu, studenţilor în sesiune, femeilor singure... Toţi îşi pun speranţele în imbecila ce nu mai apare. Se trezesc ciufuliţi, după o noapte de anticipaţie şi întreabă extatici: „Deci, deci, e mâine?!” – „Nu, e azi...” Şi feţele li se bosumflă a dezamăgire, că tre’ să mai aştepte încă o zi ca să se apuce de îndeletnicirile mult dorite... Că aşa fac oamenii de onoare, ca şi mine, nu-şi pot retracta cuvântul dat. Deci, vedeţi? Io vreau să învăţ. Doar că n-am când.

Oare nu ştie „mâine” că ea e ziua în care toate se întâmplă? Oare nu ştie câtă speranţă aduce în sufletele celor leneşi, iresponsabili sau slabi de înger? Câte burţi trebe lăsate, joburi începute şi examene trecute, toate sub hramul ei? Că oamenii s-au prins – astăzi nu merge, pentru că o ştim cum arată. Uite ce urâtă-i – gri, prost îmbrăcată, nepoliticoasă (nu mi-a adus burtă-n minus, nici adaos de inteligenţă), nu ne place de ea, să plece! să plece!... Să vie soră-sa cea bună, despre care am auzit că-i ALTfel, că nu e azi... iar azi e naşpa, deci mâine tre’ să fie bună, logic.

Pe acest principiu, populaţia s-a prins că toate începuturile trebuie să se întâmple mâine. Fără excepţie. Cu condiţia, bineînţeles, ca astăzi să fie naşpa (dar va fi tot timpul, din oareşce motiv – nuuu, nu de lene...). A, da, şi cu condiţia ca mâine să ajungă. Dar n-o s-ajungă. Căci „mâine” e femeie...

Dacă s-ar prinde lumea că azi nu e decât mâinele de ieri, s-ar mulţumi să-şi imagineze că e ieri şi că mâine a venit anticipat. Şi ar rezolva o grămadă de probleme. Doar că lumea nu se prinde...de ce oare? (Nuuuu, bineînţeles că nu de lene...)

Eroarea nr. 20: Umărul stâng sau umărul drept?

Existenţa mea a primit de-a lungul existenţei ei numeroşi bobârnaci (ca să nu zic chiar şuturi în fund), nu suficient de dureroşi cât să urlu, dar suficient de supărători cât să mă screm, măcar puţin. Nu vă luaţi de cap, nu-i vorba de chestiuni seriose, ba dimpotrivă, de banalele discuţii – ba nu! – discursuri despre suferinţa semenului, pe care, dragul de el, se asigură să mi-o transmită în detaliu de fiecare dată când apare, discursuri care m-a-nvăţat mami că trebuie ascultate din „politeţe”, deşi politeţea însăşi cască în sinea ei. Sunt sigură că ştiţi despre ce-i vorba, chiar dacă voi – empatici din fire – n-o să recunoaşteţi că şi moralitatea voastră-i plictisită. Dar sigur aţi fost destinatarii – că-i prea mult spus interlocutorii – unor mesaje, cum s-ar zice, orale, pe care a trebuit să le ascultaţi, supuşi, din considerente de amiciţie/rudenie/moralitate pe care n-are rost să le detaliez aici.

Nu asta-i important, nici suferinţa voastră sau a mea (deşi nu m-ar deranja foarte tare o statuie drăguţă, în locul actualei, a lui Matei Corvin, din centrul Clujului). Importantă e constatarea ulterioară a interesului cu care ascultăm noi diverse chestii care nu ne interesează - deşi, dacă nu ne interesează, n-ar trebui să existe niciun interes ascuns. Daaaar! Realitatea ne demonstrează contrariul. Interesul investit într-o discuţie neinteresantă este direct proporţional cu nevoia de a fi ascultaţi la rându-ne, când vom turna stupizenii ce ne privesc doar pe noi la urechea vecinului. Adică, te mângâi empatic pe creştet acu', dar vai de tine dacă nu plângi în hohote pentru mine mai târziu!

Dacă suntem sinceri cu noi măcar pentru 30 de secunde, atâta cât ne ia ca să citim paragraful ăsta, vom constata că nu ne-a interesat niciodată prea tare vreo conversaţie care nu e despre noi, despre o persoană care ne interesează în mod direct, despre vreun fenomen care ne va afecta invariabil existenţa sau care nu e o bârfă prea bună pentru a nu fi ascultată. Observaţi cuvântul „noi” în centrul propoziţiei? (Bine, sau bârfa aia, care tot pentru amuzamentul nostru e.) Nu trebuie să-mi daţi dreptate, că ştiu că am. Nu mai putem fi sensibilizaţi de suferinţa sinceră, nudă, a interocutorului. Ne trebuie un strop de senzaţional sau câte un compliment, ca să nu adormim.

Ajungând eu la aceste concluzii, bazate pe pura constatare empirică a propriei egocentricităţi, mi-am dat seama că scorurile sunt destul de triste. Dacă ne interesează atât de puţine subiecte cât cele ce ne privesc pe noi + rudele apropiate + eventual, 2-3 potenţiali concubini, rezultă că nici de noi nu sunt interesate decât la fel de puţine persoane câte degetele de la o mână (sau de la două, pentru cei norocoşi, cu familii lărgite), astfel încât am putea trăi liniştiţi într-o mănăstire, neexistând decât pentru personalul preasfântului stabiliment şi pentru şeful acesteia. Adică noi, câţiva alţii şi Dumnezeu. Cam asta e ecuaţia vieţii noastre. (Chiar mai restrânsă, pentru atei.)

Deci, până la urmă, Robinson Crusoe n-a fost un izolat, ci un pionier. S-a gândit să nu se supună singur la conversaţii plicticoase, din moment ce nu avea nici el însuşi tare multe de zis, aşa că şi-a înscenat un naufragiu, şi-a luat un concediu mai lung şi a învăţat un sălbatic să vorbească doar atât cât trebuie, adică esenţialul. Când a început şi ăla să devină prea coerent în engleză, a oprit primul vapor şi a fugit naibii de pe insulă.

Morala? Nu sunt atâtea insule pustii, câţi oameni exasperaţi de conversaţii tâmpite există.

Eu am avut parte de destule, până acum, şi pot spune cu mândrie că nu mi-am plătit în totalitate datoria de povestiri reciproce a suferinţelor, deşi aş avea câteva sute de urechi datoare să mă asculte. Dar aş prefera să nu mă mai întrebe nimeni pentru tot restul vieţii „ce fac”, decât să-mi mai expun umărul la jeliri din motive atât de stupide, că-mi dă eroare creierul şi mă restartez numai la auzul lor. Dar dacă nu mă cheamă Robinson Crusoe şi nu m-am născut în epoca (şi în cartea) potrivită, n-am şanse de scăpare...

M-aş muta cu cortul în parc, dar apoi m-ar deranja televiziunea, ca să mă întrebe pentru ce militez. Sau jandarmii, cu o rugăminte amabilă, după caz.

Mi-aş „scăpa” mobilul în toaletă, doar că ar exaspera maică-mea că nu m-ar mai putea suna zilnic, după care mi-ar cumpăra altul, iar dacă l-aş scăpa şi pe ăla, s-ar muta la Cluj, ca să vorbim direct.

Mi-aş şterge contul de Messenger, doar că e indisolubil legat de contul de mail cu acelaşi nume, iar de ăla am nevoie, mama naibii de tehnologie... iar dacă pur şi simplu nu l-aş mai folosi, aş fi considerată nesociabilă şi sălbatică, presupunându-se că le-am dat tuturor ignore.

Asta e. Suntem blestemaţi să trăim într-o logoree zilnică, obligatorie şi cu titlu de politeţe, pentru a fi acceptaţi în rândurile „societăţii civilizate”, aia care s-a născut cu Pedigree-ul de gât, care a-nvăţat să facă caca ce nu pute şi să aibă alergie la haine ieftine. Aceşti neni educaţi – nu ca noi! – ne învaţă că e politicos să te faci că-ţi pasă, să te supui la febră musculară din zâmbete forţate şi să blestemi clipa de faţă doar în gând, fără a-ţi mişca vreun muşchi al feţei – pentru ca nu cumva să gândească cineva despre tine că eşti nepăsător. Deşi eşti.

Mi-ar plăcea să am curajul să-l privesc, odată, pe suferind drept în ochi şi să-i spun calm: „Nu îmi pasă.” Oare ce se va-ntâmpla? Punem pariu că se va bloca şi va uita tot? Că doar suferinţa nu merită să existe decât dacă naşte compasiuni nesincere. Iar fără bătutut pe umăr atât de necesar, nu merită să facem risipă de apă şi săruri atât de vitale. În schimb, cred că mi-ar adresa o urare de socializare cu mama într-un mod nenatural, spusă cu atâta năduf, că aş respira uşurată ştiind că nu mai trebuie să vorbesc cu el pentru tot restul vieţii.

Sună bine. O să încerc. Mami, dacă sughiţi, să ştii de ce...