joi, martie 10, 2011

Eroarea nr. 58: Aşteptări şi deşteptări.

Buricul târgului, anatomic vorbind, se află într-o relaţie prea apropiată cu sistemul digestiv. Aşa că aşteptările naturale ar fi ca dânsul să fie cam de căcat. Regulă care se aplică ireproşabil atunci când e vorba de capitale. A noastră, să zicem.

După ce-ai fost hrănit cu iaurt făcut „ca odinioară”, e cam greu să-ţi ajustezi digestia pentru „fast-food”-ul bucureştean. Deşi unii îl preferă pe al doilea şi pot oferi oricând argumente cum c-ar fi mai hrănitor sau măcar mai interesant. Problema e că, dacă la început McDonald’s-ul îţi cade greu, poţi deveni uşor dependent mai târziu. Eh, ce se poate întâmpla în cel mai rău caz? Un ulcer? Se vindecă. Noi să fim sănătoşi.

Dar de ce să fie săracu’ oraş comparat cu un hamburget reîncălzit? Pentru că gustul ascunde la fel de multe lucruri pe care nu ai vrea să le ştii.

Spre exemplu, ai putea spune că te simţi peste tot ca acasă, datorită animăluţelor pufoase de companie. Sau să mărturiseşti că e singurul oraş în care faci în parc un om de zăpadă pe care-l digeră ulterior haitele curioase de câini. Şi te-ntrebi cum ar fi fost dacă era din carne.

Sau ai putea spune că oamenii se simt îndeajuns de confortabil încât să-şi lase lucrurile la vedere peste tot, ca într-o mare familie. Ori să constaţi că sunt atât de multe gunoaie, încât aurolacii nu se vor plictisi niciodată de hobby-ul lor sau că pot exersa până la perfecţie o eventuală carieră de paparazzi pentru Click, adunând indicii.

Te-ai mai putea uita în stradă şi aprecia cu un zâmbet înţelept consideraţia fiecărui şofer faţă de condusul prudent şi scârba patologică pentru depăşitul vitezei legale. Sau, dacă te-ai freca la ochi, ai realiza că sunt prea multe maşini care circulă bară la bară conduse de oameni care reuşesc să folosească familiarul „mamă” într-un context cu totul inovativ.

Ai mai putea aprecia personalităţile puternice ale bucureştenilor. Sau le-ai putea spune cu toată candoarea unui ardelean că sunt fie foarte buni, fie foarte răi şi că dacă migrează între aceste două categorii, este de obicei definitiv şi irevocabil (scuzaţi-mi limbajul de avocat).

Ai putea concluziona că Bucureştiul este oraşul construit, de la clădiri până la oameni, din piatră. Sau că e locul în care sufletul ţi se loveşte de atâtea asperităţi, până ce străluceşte. Nimeni n-a spus că finisajul e plăcut. Dar e necesar ca să scapi de surplusul de mizerii.

Şi – nu-i aşa? – nimeni n-a putut semăna vreodată ceva fără să are, zgâriind înainte pământul adormit şi neted.

vineri, martie 04, 2011

Eroarea nr. 57: Uite, mami, am devenit femeie!

Dragă Xela,

Felicitări! După îndelungi încercări eşuate, ai reuşit să treci şi pragul feminităţii tale. Nu, nu vorbim despre ciclu, era puţin ciudat să-ţi fi întârziat chiar 10 ani. Dar iată că, totuşi, ai reuşit să găseşti un lucru care nu-ţi venise încă: mintea la cap.

Da, e-adevărat, te-ai intitulat femeia cu cromozomii XXY, dar se pare că reacţiile chimice potrivite pot face ca Y-ul să se dizolve şi să rămână doar temutele litere gemene, care te pun sub autoritatea tuturor articolelor misogine de pe blog. Trebuia, într-un final, să-ţi testezi şi empiric opera.

Să nu intrăm în detalii, că şi aşa mi se reproşează articolele lungi. Dar ca rezumat, vă zic doar un clişeu simpatic: ai grijă de ce-ţi doreşti. Că ştiţi voi urmarea. Şi din păcate nu funcţionează pe unde trebuie – în cazul extragerii Loto, să zicem – ci numa’ în afirmaţii sterile de genul „mie nu-mi trebuie...” – completaţi puncte-punctele. Drept urmare, nu ţi se va da. Sau dacă zici „îmi trebuie” şi uiţi să treci data de valabilitate, ţi se va foarte da, doar că prea târziu. Ştiu, nu-nţelegeţi. Dar nu e ca şi cum celelalte articole ar face sens.

În această dezordine de idei, mărturisesc că am reuşit minunata performanţă de a mă purta mai frumos cu străinii decât cu oamenii dragi (iar noi ştim cât de amabilă sunt cu străinii) şi de a-mi juca rolul pân’ la capăt, mai frumos decât în Black Swan (fără pornoşaguri sau Oscar). Tot la capitolul performanţe, am reuşit să arunc la coş biletul la Loto după ce-l murdărisem cu ketchup, fără să mai verific dacă-i câştigător sau nu, după care am auzit numerele la televizor. Se mai pune că am câştigat dacă n-am văzut banii? Regulamentul loteriei nu vorbeşte despre asta.

Nu în ultimul rând, sunt probabil singura persoană care ştie să facă psihologie inversă pe sine însăşi, convingându-se cu voce tare că nu vrea şi zicând în şoaptă că „ba da”. Aşa reuşesc să economisesc taxa la psiholog, scoţând din portmoneu şi băgând în buzunar şi prefăcându-mă că am produs profit. În final, atâta timp cât am buzunarele pline, mi se pare că am făcut o afacere bună. Doar să nu verific gaura din portmoneu.

De fapt, ce mă mir – suntem două, una poate să câştige, iar alta să piardă banul. Şi-n ultima vreme, don’şoara Xela s-a cam plictisit pe blog şi s-a hotărât să se dea jos, până-n lumea reală, să-mi aranjeze discret mobila şi să urce la loc numa’ după ce am dat cu genunchiul de pat. Ea zice că avea intenţii bune. Eu o iert, dar vânătaia tot rămâne. Mă rog, va trece şi aia în timp.

Ca să revenim – don’şoară Xela – îţi mulţumesc pentru redecorare, da’ nu era nevoie, merci. Te-au apucat pe tine toanele de femeie şi te-a preocupat estetica locuinţei. Un amic comun zicea că-n tâmpenia ta feminină, eşti complet adorabilă. Eu nu-s tocmai de acord, aşa că să sperăm că mobila poate fi mutată la loc fără urme.

Io te iert, că n-am ce face cu tine. Sper doar să te ierte şi vecinii pentru gălăgie. Şi te rog să-ţi crească la loc cromozomul Y, că mă faci de ruşine. Până atunci, la colţ şi te închid pe blog. Femeie ce eşti...

Semnat,

Alexandra

vineri, februarie 18, 2011

Eroarea nr. 56: Mă scuzaţi, ce IQ are pixul ăsta?

Ştiţi ce-mi mai plac mie? Listele. Bucăţelele-alea de hârtie care ar trebui să ţină loc de creier. Alea pe care scriem ceea ce ştim sigur că vom uita sau ceea ce nu-i destul de clar cât timp e în obscuritate raţiunii noastre. Nu vi s-a întâmplat niciodată când vi se încâlcesc gândurile să luaţi un pix şi să-ncercaţi să le trageţi fir cu fir pe hârtie? Mie da. E un fel de vorbit singur, da’ mai legitim şi mai artistic, cumva. Numai privind faţă-literă măsura prostiei tale îţi poţi da seama cam pe unde greşeşti (de obicei, pe toată foaia).

Pe mine mă ajută să gândesc. Ştiu că asta ar putea sugera cum c-aş fi mai proastă decât un pix şi-un carneţel laolaltă, dar mi-o asum, din moment ce mi-a fost demonstrat în nişte rânduri. N-am zis că mă ajută să gândesc bine. La fel cum un laxativ nu te face neapărat sănătos. Dar, câteodată, e mai rău fără.

Eu fac liste cu cele mai variate ocazii. Cele mai populare sunt cele de cumpărături, ca să pot tăia de pe ele ce nu prea aveam nevoie să cumpăr şi să uit să trec ce-mi dau seama că s-a terminat abia după ce mă întorc acasă. În ordine, urmează alea „de făcut”. Pentru ca, la fel, să mă pot stresa vizual cât mai des în legătură cu ce trebuie – dar nu va fi, decât mult prea târziu – făcut. Pe locul 3 în ordinea frecvenţei – dar, probabil, pe 1 în topul stupidităţii – sunt listele de An Nou, care mă fac să sper că de-acu’ voi fi infinit mai deşteaptă decât în ultimii 24, pentru că ploaia de dopuri de şampanie de la miezul nopţii sau măcar alunecatul pe gheaţă şi capul dat de asfalt ulterior mă vor trezi la realitate.

Şi, nu în ultimul rând, listele existenţiale, spre veşnica lor pomenire. Cele mai simpatice şi mai păcătoase, care te pot trimite naibii pentru câţiva ani de zile dacă decizi greşit ce să mâzgăleşti pe ele. Atunci, în momentul ăla, arată aşa de frumos albastru pe alb, că nici nu îndrăzneşti să pui la îndoială logica pastei permanente. Nici atunci, nici peste câţiva ani – cam cât îţi ia ca să faci o nouă listă.

Aşa mi-am ales eu facultatea, în 5 minute. Şi am greşit. Nu m-am gândit să rectific vreo 4 ani de zile, că doar pixul e mai greu de şters decât gândul.

Aşa am mai luat eu nişte decizii de-alea de An Nou. Proaste. Da’s încă scrise şi mă tem să le revizuiesc, că poate le stric mai rău.

Aşa fac şi la cumpărături, deşi de fiecare dată văd ceva mai frumos pe raft, care ajunge indiscutabil acasă.

Astea ultimele (de jos în sus) nu afectează decât buzunarul meu şi maxim cantitatea de hârtie igienică existentă casă. De primele, însă, mă cam tem, pentru că mă pot aduce la fel de aproape de rahat ca şi problema anterioară. Acum, au trecut nişte ani de când n-am mai făcut vreo listă de-aia existenţială. Şi simt cum iese încet-încet la iveală.

Mă gândesc serios să ascund toate pixurile din casă. Că de gândit singură... nu mă-ncumet. (Priviţi şi voi aici cum iese... )

luni, ianuarie 31, 2011

Eroarea nr. 55: Iubitule, ce e cu pata aia de pe guler?...

Câteodată, dacă nu chiar zilnic, nevoile noastre fiziologice primare, de mamifere simple, ne dau coate şi împung obsesiv în coaste, până ce ies la suprafaţă şi trebuie satisfăcute. Nu e nicio ruşine – vorbesc de cele de la baza piramidei, comune şi binecunoscute, propagate de strămoşi pe linie genetică până-n zilele noastre în cam aceeaşi formă de manifestare pe care o luau atunci, necesităţi care nici nu mai pun problema trecerii lor sub tăcere, ci maximum a variantei în care trebuie satisfăcute. Variantele sunt, în principiu, două: rezolvarea problemei manual acasă sau... apelarea la profesionişti.

Prima variantă e, după cum bine-aţi ghicit, cea mai populară, atât din motive financiare, cât şi de igienă. La a doua se recurge mai mult în nişte situaţii anume, generate de preferinţele fiecăruia şi, de obicei, după o doză subînţeleasă de curaj şi câteva mătănii... pentru că dacă ai pe cineva acasă să se ocupe de departamentul ăsta, ai mai puţin şanse să dai pe la alţii, iar dacă totuşi o faci, e fie din cauza fetişurilor greu de tratat în spaţiul domestic al „acasei”, fie din cauza faptului că ţi se oferă şi pe moment nu poţi refuza. Dacă n-ai cui să pasezi... responsabilitatea, ai două variante: ori te ocupi singur de problemă (lucru care, după cum ştim cu toţii, poate fi nesatisfăcător), ori apelezi la servicii specializate.

Aici, dragii mei, funcţionează principiul „cât dai, atâta iei” – să mă scuze cei care înţeleg altceva. Dar biznisul e în floare, iar prestatoarele se împart pe categorii de preţ, în funcţie de calitatea serviciile oferite. Din când în când, ne permitem să apelăm la categoria de lux, unde ne mai răsfăţăm cu una care şi arată bine şi prestează la fel, cu riscul unei diete rapide a portofelului. Dar merită experienţa – de cele mai multe ori satisfăcătoare – pentru că ştii că, pe lângă zâmbetul satisfăcut de după, nu vei duce nicio afecţiune acasă, la nevastă, drept pentru care curajul nu e necesar decât la momentul final al plăţii.

În categoria de mijloc intră alea de care avem nevoie ca să ne satisfacem în mod frecvent nevoile cotidiene, imposibil de ignorat sau de tratat de fiecare dată cu servicii calitatea întâi. Aici, însă, e nevoie de masajul pe umeri „à la Rocky înainte de meci” şi de câteva rugăciuni scurte înainte, pentru că nu prea ştii mereu la ce să te aştepţi. Preţul plăcerii de moment poate fi plătit ulterior cu diverse afecţiuni în zona abdominal-inferioară, care pot fi sau nu transmise mai departe. De aceea e bine să ştim cu cine „lucrăm” şi să apelăm, în mare, la aceeaşi locaţie, ca să ştim şi noi cine le mai calcă pragul.

Şi-apoi, la coada preferinţelor oricărui om normal, se-arată categoria inferioară, destinată plebei, de prestatoare înghesuite unele lângă altele la colţ de stradă, care-şi urlă în culori stridente ofertele de 10 lei, Dumnezeu să ne ferească de carne ieftină!... La astea apelăm cu voinţa înfrântă, uitându-ne în stânga şi-n dreapta după priviri acuzatoare, doar atunci când suntem prea cumplit de beţi şi e prea cumplit de noapte ca să ne mai pese pe unde au umblat alea cu mâinile înainte...

Prestatoarele astea triste, care nici nu ne privesc în ochi până ce e totul gata şi ne servesc mecanic şi cu plictis, sunt cele care ne testează curajul cel mai mult. Ne iau puţin, dar ne dau mult în schimb (la capitolul medical), adică fix din ceea ce nu ne trebuie nici nouă, nici apropiaţilor cu care vom împărţi consecinţele... Ne simţim vinovaţi după ce ne împleticim paşii noaptea spre ele, jurăm că data viitoare nu vom mai merge, dar numărul lor uşor de observat pe orice trotuar mai acătării stă drept mărturie a păcatelor noastre repetate noapte de noapte...

Recunosc, am greşit. Da, nu râdeţi, şi eu! Deşi da, am făcut-o de cele mai multe ori cu un gust amar după şi promiţând că data viitoare încerc să mă descurc singură. Dar ce să fac dacă nu mă pot ocupa încă de departamentul ăsta, chiar şi cu ustensilele cele mai performante? Dacă n-am învăţat cât am fost acasă, la mama, plătesc acum consecinţa ignoranţei mele.

Cum adică ce-are mama?... Poi nu părinţii ar trebui să te înveţe chestiile astea? Întrebaţi orice fată şi-o să vă spună că de la mama a-nvăţat. De la cine altcineva, măi, de la străini?! Da, e-adevărat, am mai învăţat şi de la un prieten-doi, dar niciodată mama nu trebuie înlocuită cu oameni recent cunoscuţi atunci când e vorba de discuţiile în care are experienţă de-o viaţă împreună cu tatăl tău, cum sunt cele pe tema gătitului...

duminică, ianuarie 23, 2011

Eroarea nr. 54: Jos tacâmurile!

Măi, m-am săturat să mănânc. Pe cuvânt. Constat că e cea mai amplă, repetitivă, costisitoare şi nesatisfăcătoare activitate a vieţii mele umile, care şi-a uzat cam toate beneficiile şi a ajuns doar să mă enerveze. Dacă pe vremea când abia aveam dinţi în gură mă mai puteam entuziasma de gusturile noi pe care regimul ceauşist ne permitea să le transferăm de la alimentări în farfurii, acum, când mă pot lăuda cu o dantură completă + plombe, supermarketul nu mai are secrete pentru mine.

Din moment ce am inventariat şi încercat pe îndelete categoriile principale de gusturi şi senzaţii culinare, pot să spun că ştiu la ce să mă aştept, iar eventualitatea unei cine gătite delicios de oareşce bucătar amator este atât de neplauzibilă şi insignifiantă comparativ cu numărul de ori în care trebuie să-mi înfund gura de nevoie/zi, încât, per ansamplu, activitatea-mi pare tare nelucrativă. De fapt, pot spune că e cea mai sigură modalitate de a trage apa după banii tăi, imediat după ce sistemul digestiv şi-a făcut treaba până la capăt.

Într-o vreme, locuiam cu o făptură magică, dotată cu mâini la fel de magice, cu mult timp şi iubire necondiţionată genetic, care mă scutea de partea procesatului la foc mic a alimentelor şi-mi lăsa mie doar partea cu trasul apei după mâncarea ei. Însă, din momentul în care făptura mitologică pe nume „mami” a stat pe loc faţă de locul în care mă găsesc în prezent din generozitatea CFR-ului, ingrata funcţie menţionată mai sus mi-a rămas mie.

Eu... sunt o fiinţă simplă. Eu ştiu să mănânc. Cu asta m-am născut întipărit adânc în genele mele de mamifer care trebuie să se autoconserve. Nimeni n-a menţionat nimic de vreo carte de bucate pe când eram în burtă, nici nu mi-a ţinut vreun curs tematic în şcoala generală. Iar ca să decid din proprie iniţiativă că ar fi cazul să mai adaug la baza piramidei lui Maslow şi-o „nevoie de a mânui oalele din teflon cu îndemânarea unui ninja” mi-ar trebui un mare impuls din iubire. Or eu mă iubesc, dar nu chiar atât.

Acestea fiind spuse, înţelegeţi de ce de trei ori pe zi îmi blestem stomacul care mă plictiseşte cu indecizia lui feminină, care-şi cere mâncarea, după care o aruncă cât colo ofticat. Şi să mai ceară şi timp şi nervi înainte? Câteodată cedez şi eu – cam cum fac bărbaţii înţelegători cu noi – şi încerc să reproduc mişcările agile ale reprezentantei din specia mamelor, dar, cum bucuria consumului durează vreo treime din timpul alocat preparării, iarăşi mi se pare o activitate nelucrativă.

Aşa că, dacă nu cumva mă trăzneşte o poftă de-a mea care să trezească vânzătoarele din pauza de cafea pe o rază de 5 km şi care să mă ducă scurt în Nirvana în momentul livrării cartofilor/clătitelor/prăjiturilor cu pricina, activitatea rămâne pentru mine la fel de monotonă ca şi evoluţia economiei româneşti şi, totodată, singura ale cărei rezultate chiar nu vreau să le văd pe la talie.

Nu că aş mai avea ce să mai negociez cu Domnul Şef, dar sincer acum: vreo o oră pe zi de îngurgitat + minumum încă una, dacă ne încumetăm să gătim, doar ca să se ducă totul dracului în vreo 10... 15 minute (pentru cei mai leneşi), cu vreo câteva minute de satisfaţie sinceră între timp? Mai bine ne uităm la un film în vremea aia şi rămânem cu ceva mai plăcut decât sunetul măselelor noastre strivindu-se în cursa pentru carii. Aşa că Îi propun Marelui Manager ca, după următoarea dată când ne îngroapă sub vreun potop, să ne scoată în variantă eco. Eu aş alege bucuroasă să funcţionez pe apă şi să nu mai poluez atâta mediul înconjurător.

marți, ianuarie 04, 2011

Eroarea nr. 53: "La prima intersecţie, faceţi stânga sau dreapta."

În ultima vreme (să zicem, de vreo 24 de ani), m-am trezit destul de des cu palma lipită de obraz a-ngrijorare şi cu ecoul lui „Ioi... oare-am făcut bine?” încă în urechi, încercând să nu scap pe mine de emoţie ceva ce nu mai are suport moale şi înlocuibil de vreo 23 de ani. Eh, dragii mei, nimic nu se compară cu emoţia distructivă a unei decizii pe care habar n-ai de unde s-o iei şi cum s-o apuci, în timp ce scotoceşti cu disperare prin buzunare după manualul de instrucţiuni.

Din păcate, suntem puşi din ce în ce mai des – direct proporţional cu trecerea anilor – în situaţii cărora nu le mai putem flutura mâna a nepăsare, dacă nu vrem să fluture ele piciorul în direcţia fundului nostru. Cică se numeşte „maturizare”. Eu aş numi-o „constipaţie”, adică situaţia în care un rahat devine o chestiune vitală doar din cauza trecerii timpului. La orice altă vârstă, am fi râs cu balele până la piept a neînţelegere. Acum, trebuie să găsim soluţii, pentru că vârsta presupune că nu mai ai voie să-ţi băleşti cravata, aşa că ne aşezăm în poziţia gânditorului şi încercăm să ne dăm seama „ce trebuie să facem”.

Vă rog să respiraţi adânc, să faceţi un pas în spate şi să-mi spuneţi ce e greşit la propoziţia de mai sus. „Ce”-ul? Nu, aici nu era cazul lui „poftim”. „Să facem”? Hei, nu insinuăm perversităţi. Oare ce-a mai rămas?... Bravo, mamă, „trebuie”. Vă rog frumos să-mi explicaţi formula prin care poate fi determinată traiectoria vieţii umane şi viteza cu care se deplasează ea, respectiv să-mi spuneţi exact când greşesc, stând în mijlocul deşertului: atunci când virez stânga sau dreapta?

Mna. Dacă vă holbaţi încă la monitor ca nişte peşti, înseamnă că aţi înţeles lecţia. „Trebuie” este un cuvânt după care ar fi bine să ne spălăm limba cu săpun, atunci când e folosit în contextul deciziilor personale. La fel cu stânga sau dreapta ar trebui să fie opţiuni la fel de valide atunci când nu ştim, de fapt, încotro mergem. Deci, toate boala mustrărilor de conştiinţă post-decizionale ar trebui să fie rezolvată scurt prin următorul diagnostic: nu există răspunsuri corecte. Nu poţi lua amenzi atunci când nu sunt semne de circulaţie, la fel cum nu poţi produce accidente, chiar şi pe contrasens, dacă nu circulă maşini din direcţia opusă.

Îmi iau fustă sau pantaloni? Mă fac medic sau actriţă? Beau suc sau vodka? Fiecare răspuns generează o traiectorie diferită a evenimentelor, care nu poate fi aruncată în mormanul „corect” sau „greşit”, pentru simplul fapt că nimeni nu ştie – sau, ce naiba, nu-i pasă – care va fi impactul deciziei respective asupra vieţii tale. Dacă-ţi iei fustă s-ar putea să-ţi îngheţe părţile private – în schimb, s-ar putea să atragi privirile tipului care ai prefera să ţi-o dea jos. Dacă te faci medic s-ar putea să nu mai ai viaţă privată – dar s-ar putea la fel de bine să-ţi întâlneşti doctorul înalt, frumos şi cu bani fix la locul de muncă. Dacă bei suc s-ar putea să nu te distrezi la fel de bine ca restul populaţiei de la chef – sau, de fapt, să te hlizeşti în disperare de beţivii care vor lua veceul în braţe la ora la care stomacul tău va fi încă ok.

Partea distractivă la toată tărăşenia asta e că nimeni nu va putea vreodată să-ţi scoată ochii că „ai făcut rău făcând cum ai făcut” fără să-i aminteşti să-şi scoată năsucul din oala ta. Singurul tăntălău îndreptăţit să-şi frângă degeţelele a nehotărâre – şi care o va face, după cum îmi demonstrează experienţa personală – eşti chiar tu. Iar tu nu „trebuie” să nimic în raport cu tine, că „trebuie” presupune un regulament exterior. Şi nici alţii nu pot să „trebuie” în raport cu tine, pentru că, atâta timp cât nu ţi-au donat din materialul genetic, nu prea au un cuvânt de spus asupra destinului persoanei tale.

Aşadar, dragii mei (şi-acum vorbesc cu multiplele mele personalităţi), când mai avem dubii în privinţa poziţiei în care ar trebui să ne aşezăm pe veceu ca să nu deranjăm traiectoria firească a planetelor, poate că ar trebui să realizăm că unele chestii sunt pur şi simplu personale. Sau că unele întrebări pur şi simplu nu au variantă corectă de răspuns.

Şi poate că ar fi la fel de util să ne dăm seama că toate obiectele care dispun de manuale de intrucţiuni ştiu să facă un număr limitat de lucruri. Uitaţi-vă la cafetieră: în momentul în care va învăţa să scrie şi poezii, poate o voi considera interesantă. Până atunci, să mulţumim cerului că noi măcar ştim şi să facem cafea şi să scriem poezii, care – culmea! – nu au reţete de preparare...