sâmbătă, septembrie 18, 2010

Eroarea nr. 47: Cash, credit sau împrumut?

Pentru că mi-au plăcut nespus reacţiile norodului cititor la postarea veche, mirosind a „nu te da bătută, iubirea e frumoasă, come back to the bright side, dacă dragoste nu e...” şi alte nebunii, nu pot să părăsesc tărâmul epic relaţional fără să le explic stimabililor următoarele:

1. Potoliţi-vă. N-am nevoie de-o îmbrăţişare, sunt tare bine AŞA, desperecheată – după cum vă explicasem mai devreme în foarte multe cuvinte pe care nu le-aţi înţeles, pentru că PR-ul iubirii ca-n basmele cu Marimar v-a spălat pe creiere până în stadiul de a nu înţelege că mai este o variantă a lui „de bună voie şi nesilit de nimeni”, respectiv aşa.

2. Nu mă potolesc. Că-i prea distractiv să beneficiezi – uneori activ – de spectacolul selecţionării cromozomiale de prin baruri, la multe noaptea, semi-alcoolizat şi încercând să-ţi păstrezi coerenţa (varianta masculină) sau echilibrul (varianta feminină), în încercarea eroică de a încropi câteva cuvinte care să ajungă la ţintă fără să se desumfle ca un balon. Respectiv, varianta de zi, cu şi mai multă penibilitate, căci eşecurile nu mai pot fi puse pe seama anumitor grade din pahar.

Pentru că-mi place prea mult postura de povestitor (ce surpriză!), mă trezesc mai mult stând pe margine observând şuturile şi rateurile decât participând activ la desfăşurarea acţiunii. Ocazie cu care am constatat că jocul e, de fapt, foarte simplu. Mai exact, aflându-se la o mare tură de cumpărături – de carne umană, de data asta – protagoniştii îşi păstrează aceleaşi apucături de mall, uşor integrabile în categorii cu săgeată sau plus.

Femeile (dragele de ele) sunt la fel de extaziate, nehotărâte şi isterice ca în faţa unui magazin cu vitrina colorată. După cum spune sfânta taină a shopping-ului, orice domnişoară organizată ştie ce vrea să găsească înainte să ajungă la magazin. Drept pentru care va bântui neobosită holurile pline de ecouri ale mall-ului în căutarea papucului perfect până după ora închiderii, chiar dacă pantoful nu a fost nici măcar inventat, iar nicidecum scos pe piaţă sau accesibil.

În căutarea papucului sus-menţionat, orice domnişoară va trece mai întâi, măcar o dată, prin TOATE magazinele, numai ca să vadă „ce este” înainte să se gândească să investească în ceva. După care va mai analiza a doua oară, pe sărite, amintindu-şi locaţiile în care a văzut ceva interesant şi încercând să mai probeze pe ici, ceva-ul care arată tot timpul mai bine pe raft decât pe ele. Ş-abia a treia oară, cu mila cerului, va decide să ia ceva acasă pe bani – asta în cazul în care papucul n-a fost deja vândut altei domniţe cât timp se învârtea dânsa pe loc, caz în care se va lăsa cu isterii în urma produsului care pare şi mai atrăgător acum, că nu-l mai poate avea.

Chiar şi în cazul în care planetele se aliniază şi protagonista ajunge în faza a treia de shopping, cu banii pregătiţi şi cu papucii-n braţe, la casa de marcat, există şanse considerabile ca, odată ajunsă acasă, să i se pară că papucii îs de fapt mai urâţi în lumina asta decât în magazin, respectiv să-şi pună veşnica întrebare „oare nu erau mai faini ăialalţi din stânga? să mă duc să-i schimb?” cauzatoare de insomnii.

La bărbaţi, după cum ştim, lucrurile-s mult mai simple. Ei n-au răbdare. Ei nu au dileme. Ei ştiu ce vor maxim pe categorii, respectiv blugi/cămaşă/de luat în picioare. (A mă scuza grijuliii care-şi coordonează garderoba pe culori şi ţesături, ştiind ce vor mai bine decât designer-ul – că Dumnezeu ştie că au invadat coridoarele mall-urilor şi ăia – dar, după cum v-a mai explicat Pagina, dragi copii, tratăm aici doar clişeele primordiale şi înrădăcinate. Iar bărbatul trebuie să fie, prin poruncă divină, dezinteresat şi rapid la cumpărături.)

Aşadar, atâta timp cât produsul achiziţionat are două mâneci, un guler şi nasturi (a se citi „fund, sâni, picioare”) şi mai arată şi bine îmbrăcat, nu există niciun motiv valid să-şi piardă toată după-masa plimbându-se prin alte magazine, în loc să-mbrace cămaşa nouă şi să meargă la o bere. Fără dileme privitoare la alternative mai fericite, că nici nu s-a uitat cu atenţie. Fără traume în caz de deteriorare a cămăşii, din moment ce pot să-şi ia alta, la fel de cu mâneci, guler şi nasturi, care nu trebuie să fie musai ca prima, din moment ce nu aveau preferinţe aşa schizofrenice de la bun început. Şi fără intenţii de schimbat – căci, Doamne fereşte, dacă văd una mai faină, n-o pot cumpăra şi pe aia? Pe scurt – văzut, plăcut, luat.

În cazul în care sunteţi sedaţi şi n-aţi înţeles metafora proceselor descrise mai sus, mai menţionez spre iluminare şi faptul că femeile au mania croitoriei muuult mai mult decât bărbaţii... (Mă refer la cea privată, la domiciliu, cu foarfeca şi puterile proprii şi nu la cea de podium în care da, din oareşce motiv, bărbaţii sunt maeştri.) Şi prin asta mă refer la ipoteza – foarte des întâlnită – în care prinţesele, dacă nu întâlnesc ce-au visat în căpşorul lor înainte de a porni la cumpărături, pun mâna pe foarfecă şi taie, cos şi peticesc pe unde cred ele că ar arăta bine, încercând să materializeze ceva-ul care are şanse serioase să arate mai urât în realitate sau, până la urmă, să distrugă de tot produsul.

Aşa că dragii mei – şi aici mă refer la amicii masculi care mi-au tot explicat cât de uşor e să agăţi ca şi fată – nu este. Şi nu pentru că ni s-ar respinge card-ul la casă, ci pentru că nu ne putem hotărî, aproape niciodată, că ce avem în mână şi nu ce poartă tipa de pe stradă e exact ceea ce vrem. Drept pentru care respect profund femeile care-s mereu gata să zică „uite ce bluză faină!” şi să intre să o cumpere fără preaviz, fără economii, fără regrete şi fără a-şi petrece jumătate din zi căutând design-ul perfect, care există doar în capul lor şi care poate nici nu s-ar potrivi de fapt pe trupurile lor imperfecte.

Aşa că mă plimb prin mall, că-i distractiv, dar îmi place să-mi păstrez portmoneul plin. Că nu ştii niciodată în ce vitrină vezi ceva frumos...

duminică, septembrie 05, 2010

Eroarea nr. 46: 0,06 din 49.

Doaaaaamne, dabine-i să fii singur! Nu în sensul de „un virus ucigaş a atacat planeta, sunt singură pe lume”, ci de „poci să fac ce vreau la orice oră din zi şi din noapte să fără să mă f*** la cap cineva că ce-faci-ne-vedem, respectiv fără drame, aşteptări, dezamăgiri şi discuţii de în-ce-direcţie-merge-această-relaţie”.

Constat că, cu cât eşti mai departe de piaţa de desfacere relaţională, cu atât poţi urmări şi râde mai bine, cu gura plină de popcorn, de tehnicile de selectare, deselectare şi permutare ale fiinţelor de sex opus. Cred că-mi puteţi da dreptate că, în cel puţin în 70% dintre ocazii, partea de pregătire a terenului, de dat târcoale, de ales victima, respectiv de târât la mal pentru a o lovi în moalele capului este cu 150% mai distractivă decât partea de consumare a relaţiei ulterioare.

Fapt care mă face să cred că relaţiile nu-s decât o mare capcană, cam ca nişte reclame filmate din unghiurile potrivite, care-ţi arată că „uite, cât de amabil şi distractiv poate să fie omul acesta, ce multiple întrebuinţări îi poţi găsi, ce bine vă-nţelegeţi voi doi – nu-i aşa că e exact ce-ţi lipsea din sufrageria ta? dacă-l comanzi acum, primeşti acest unic set de replici de agăţat + posibilitatea de a-l returna acasă în ziua următoare!”, numai ca să-l iei ca un dobitoc ( sau –oacă, să nu facem discriminări) şi să te convingi că produsul are capacitatea incredibilă de deriorare în săptămânile subsecvente şi că nici vorbă să-l poţi returna fără costuri de transport.

Nu contest că sunt şi cazuri în care planetele se aliniază şi-n care produsul se dovedeşte a fi chiar funcţional, ba mai mult, mai găseşti şi o surpriză în pachet – sau naiba ştie, câştigi ceva concurs la care nici măcar nu aveai habar că participi. Dar, după cum ne-a învăţat sfânta taină a loteriei, câteva milioane tre’ să plătescă pentru ca doar câteva zeci să câştige. Iar datorită intenselor campanii de mediatizare ale fericiţilor câştigători (că doar nu ne-om lăuda luzării, nu?), întregul business relaţional apare publicului credul ca fiind profitabil. Un fel de “Povestea lui Făt-Fumos” vs. “rata anuală a divorţurilor în România”: cu toţii au auzit de prima, dar nimeni n-are habar, fără să gugălască – şi poate că nici nu-i pasă – care e cea de-a doua.

Din caza PR-ului extrem de eficient al iubirii idealiste, nimeni nu mai află despre dedesubturile scârboase ale iubirii reale, cotidiene, imperfecte şi cauzatoare de depresii care ne bucură existenţa atâtora dintre noi. Pentru că, în viaţa reală, ai mai multe şanse să-ţi găseşti un partener relativ incompatibil decât portretul-robot ambulant al iubitului tău imaginar, mai multe şanse ca relaţia ta să sfârşească în scrum decât în petrecerea nupţială şi să ai parte de mai multe momente de disperare neînţeleasă decât de săruturi perfecte cu apus de soare pe fundal. De cele mai multe ori, povestea lui Făt-Frumos şi a Ilenei se diluează până la un obosit pupat pe frunte şi adormit cu spatele unui la altul, pe zgomot de serial TV şi imagini pâlpâinde în întuneric, după o partidă de ceva ce aduce mai mult a fiziologic decât a “de poveste”.

Nu contest, pentru unii şi dormitul fund în fund e mai bun decât dormitul singur. Şi-i apreciez sincer pe cei care-s în stare să accepte iubirea în orice ambalaj le vine, fără nazuri şi aşteptări. Ceea ce mă irită pe mine în schimb este restul populaţiei lacrimăgene şi suferinde care-şi distruge nervii şi sufletul în ceva relaţie nesatisfăcătoare cu un partener imbecil, fără să se gândească, măcar o secundă, că are dreptul pur şi simplu să nu-şi dorească o relaţie. Nu o să moară. Nu o să se sufoce. Nu o să fie încadrată în gradul IV de handicap din lipsă de partener.

Da, copii, aşa este! Relaţiile nu fac parte din elementele indispensabile vieţii, se poate supravieţui şi fără! (În ciuda credinţei populare, anumite părţi anatomice nu se usucă şi cad din cauza lipsei de utilizare. Dacă, totuşi, vă preocupă starea dumneavoastră de sănătate, vă anunţăm că organele în discuţie pot fi utilizate şi independent de cele din cutia toracică, care au fost încadrare în manualul de anatomie la “sistemul circulator” şi nu la cel “reproducător”).

Aşadar, până nu mi se tulbură vederea şi mă-mpiedic, prăvălindu-mă iar în ceva relaţie, constat că sunt extrem de mulţumită să pot dispune singurică de toate cele 24 de ore din programul meu zilnic, să pot ieşi în oraş cu mai multe persoane decât cu una singură, să nu-mi împart patul, mâncarea şi energia cu nimeni, să zâmbesc la străini şarmanţi pe stradă, fără senzaţia că trădez, să nu simulez migrene dacă nu am chef să fac chestii, să fac chestii fără să simulez iubire, să nu „accept pe nimeni aşa cum e”, dacă e un imbecil, să am destulă dragoste de împărţit la familie, prieteni, oameni faini, fără ca vreun monstru afectiv să-mi consume toate resursele pentru că „vrea să construim o relaţie împreună”.

La naiba, e criză... nimeni nu mai construieşte. Mai stăm şi-n chirie o vreme.