duminică, mai 30, 2010

Eroarea nr. 39: Viaţa şi micile ei surprize...

Vă mai amintiţi de fazele alea din filme în care un el (sau o ea) deschide încet uşa de la intrare, păşeşte-n propria casă într-o beznă aproape totală, aude foşnete de după canapea şi, când bâjbâie cu mâna după întrerupător să aprindă lumina... SURPRIZĂĂĂĂĂĂ!! Sar nişte oameni de după fiecare obiect de mobilier, plini de efuziune şi de zâmbete, în timp ce ăsta (sau asta) în cauză se ţine palid de piept şi respiră greu, încercând să nu facă infarct.

Na, bun. În limbajul comun, aceasta ar trebui să se cheme o surpriză. Adică o întâmplare din aceea neprevăzută de victimă, care-l ia pe sus metaforic şi-i răstălmăceşte ordinea firească a simţirilor sau – de ce nu – a vieţii. Un cadou neaniversar – surpriză. Un accident de maşină – surpriză. O cerere în căsătorie – surpriză. O piatră la rinichi – surpriză. Ninsoare în deşert – surpriză. Soţul în pat cu cea mai bună prietenă – surprizăăăăăă!!

Aţi prins ideea. Chestiuni cu adevărat neprevăzute şi provocatoare de reacţii = surprize. Cu toate acestea, oamenii, în general, au incredibilul talent de a se lăsa surprinşi de fix singurele certitudini pe care le au în viaţă. Ca de obicei, logica umană funcţionează ca un ceas elveţian călcat de tren. Cum să vă explic mai delicat...

Să luăm un el şi-o ea şi să-i facem un cuplu. În mod normal, elul şi eaua ar trebui să se simtă bine împreună, să-şi facă reciproc viaţa mai frumoasă, până în momentul inevitabil în care unul nu va mai încăpea în programul zilnic al celuilalt şi în care cărările li se vor despărţi. De ce în mod inevitabil? Pentru că, după un calcul simplu, putem ajunge la concluzia că TOATE relaţiile se sfârşesc la un moment dat, în afară de una singură, care se lasă cu naşi, manele şi bani fără număr, fără număr.

Cu toate acestea, orice – şi mă refer la ORICE despărţire, se va sfârşi în mod obligatoriu cu muci şterşi cu mâneca, urlete sau frustrări de o parte sau de alta, ochi cât cepele a „de ce eeeheheheuuu???” şi întrebări stupefiate din partea amicilor comuni. Nu cred că sunt o insensibilă când presupun că nu fiecare domnişoară se vede măritată cu fiecare domnişor cu care se întâmplă să-şi petreacă o săptămână-două... sau dacă da, sper din suflet că cele în cauză sunt mult mai puţin numeroase decât reprezentantele stabile psihic ale sexului frumos. Iar dacă stimata domnişoară în cauză nu-l vrea de nevastă pe domnul şi nici viceversa, ba mai mult, se mai şi calcă pe nervi neciproc, nu ar trebui să fie recunoscători când cade securea, sau măcar să pună gâtul pe butuc fără nazuri? Dacă gravitaţia ne spune că securea va cădea oricum...

Apropo de despărţiri – temporare sau permanente – un alt motiv absolut fals de surpriză, care ne gâdilă urechile zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi, este: „Şocant! Un om a decedat aseară, căzând de la 15 metri, în timp ce încerca să-şi salveze pisica blocată într-un pom!!” Bun. Îmi pare rău pentru domnul în cauză, deşi nu l-am cunoscut niciodată, dar sunt sigură că era pita luDumnezo’, un erou al neamului şi mare pierdere. Îmi mai pare rău şi pentru celelalte 10 persoane care au murit în aceeaşi secundă cu împricinatul în diferite colţuri ale globului. Erau oameni de treabă, sunt sigură. Este trist, fără discuţie.

Dar aş vrea şi eu, măcar odată, să aibă cineva atâta fărâmă de onestitate încât să declare în direct, la Ştirile de la ora 5, complet relaxat: „Un om a murit electrocutat aseară. Nimic nou, era de aşteptat. Individul era un beţiv şi trebuia să-şi imagineze că nu este indicat să deşurubeze priza pentru a o repara înainte să oprească electricitatea. Ne pare rău pentru familia îndurerată, dar le reamintim că un om moare în România la fiecare 2 minute şi că, deci, nu sunt singuri. Acum, cu Ştirile din Sport...”

Hai, lăsaţi-mă cu morala. Venim, plecăm, se ştie. Ni se spune de mici şi ar trebui să ne aşteptăm la evenimente de genul la fel de des cum vedem majorate, absolviri, nunţi şi naşteri. De fapt, absolvirea este un eveniment mult mai rar şi mai incert în viaţa unui om decât un deces şi, logic vorbind, ar trebui să ne surprindă mai mult. Cu toate astea, un defunct adună mai mulţi oameni şi mai multe flori decât un absolvent, deşi primul nu mai are cum să se bucure de oaspeţi, în timp ce al doilea probabil că s-ar simţi ceva mai bine cu toate rudele-n jur. Dar na, un om în negru, alt om în negru... unora le e egal.

În aceeaşi ordine de idei, ar fi mai de bun simţ şi mai util pentru inimă să nu ne surprindă atât de tare nici propriul deces. Ah, da, ştiu, voi n-o să muriţi, o să fiţi primele persoane din istorie care vor ajunge la frumoasa vârstă de 1.000 de ani, şi încă extraordinar de sănătoase, în ciuda KFC-ului, a alcoolului şi a tutunului – pentru că se ştie, accidentele, bolile şi crimele sunt chestiuni care li se întâmplă întotdeauna celorlalţi. Dar dacă totuşi, Doamne fereşte, se întâmplă ca soarta să nu ne asculte planurile şi să ne trimită un cancer la plămâni pentru că, de exemplu, fumăm de la 13 ani, orice spasmă intelectuală de genul „de ce eu, Doamne?” este la fel inutilă şi de consumatoare de timp ca a-ncerca să opreşti o avalanşă cu un uscător de păr.

Aşa că în loc să ne zbatem în aşternut, am putea să ne aranjăm frumos perna şi să ne pregătim sufleteşte pentru singura experienţă comună pe care o avem absolut toţi. Altfel, riscăm să fim atât de surprinşi de veste, încât să facem infarct chiar acolo, pe gresie, în cabinetul dom’lui doctor, şi să nu mai apucăm să murim creştineşte un an mai târziu, cum ne era scris în fişa medicală.

joi, mai 13, 2010

Eroarea nr. 38: Mare-i grădina Domnului, dar casa mea e şi mai mare...

Gata, m-am săturat de peşti. Îs drăguţi şi coloraţi, dar la fel îs şi tablourile. Iar alea nu se pierd când le schimbi apa şi când scoţi în total 8, pentru a băga la loc 1... 2... 3... 7... unde-i unu?!!!

Să lăsăm. Mi s-a scârbit de animale care se evaporă. Drept pentru care am trecut la chestii un pic mai serioase. De-alea cu patru picioare. Şi cu păr. Şi cu apă doar de consum, nu de respirat întrânsa. Care fac caca ceva mai vizibil, dar măcar pot fi luate în mână spre socializare. (Animalele măi, nu rahaţii.)

Nu vă ambalaţi, nu mi-am luat câine. Urcăm încet-încet pe scara evoluţiei, ţinându-ne de balustradă, ca să n-ameţim. Pentru moment, mami are şoarec nou. De fapt, şoricică, aptă de a da naştere unui batalion de rozătoare, pentru a compensa, oarecum, peştii care-mi tot dispar. Spor negativ + spor pozitiv = zero prejudicii în marea grădină a Domnului. În plus, Izzie (sau Heidi, că nu mă pot hotărî) se dovedeşte a fi mult mai distractivă decât antecesorii ei cu solzi, din chiar ziua 1. De ce? Poi, să vă explic...

Mă duc în seara precedentă, înarmată cu speranţe proaspete şi o cutie goală de carton, pentru a recupera rozătoarea de la mamă-sa de-acasă, unde fusese adusă de barză în urmă cu vreo 6 săptămâni. Pentru că eu nu mă duc să-mi CUMPĂR obiectul afecţiunii, precum fac alţi indivizi ce sfidează făloşi criza economică, ci primesc animale în custodie, de pe un site despre care, pentru a nu-i face reclamă gratuită, vor spune doar că se numeşte cu A şi cu Z. Şi mă duc, o văd, o speriu cu strigătul meu de „iuuuuuuuiii, ce faină-i, ni, se spalăă!”, mă topesc tătă, o iau şi plec. Eroare majoră. Că dacă-mi aminteam să dau tradiţionalul leu de noroc-bun, nu se întâmplau următoarele în dimineaţa subsecventă...

Vin acasă - că nu dormisem sub acelaşi acoperiş cu animalul - şi mă loveşte în moalele ochilor un post-it roz pe uşa de la baie, cu următorul mesaj de la colega de apartament: „ATENŢIE! ESTE UN ŞOAREC ÎN BAIEEE!!!”

Îmi pleznesc una peste frunte. Mă duc în cameră – acvariul gol. Cum a reuşit un animal cu dimensiunile şi creierul ei să sară vreo 30 de cm în înălţime, avându-i în vedere pe cei 7 ai ei, nu ştiu. Dar ştiu în schimb ce-a făcut! Pentru că infractoarea a uitat să-şi acopere urmele. Şi mi-a lăsat dâre de rumeguş prin cameră, pe covor, mi-a intrat ÎN imprimantă, a ieşit lăsând lăbuţe de tuş pe hârtie, s-a strecurat pe sub uşa de la cameră şi a intrat în baie, ca s-o surprindă pe colegă-mea cât mai somnoroasă când iese de la duş.

(Ulterior, am aflat că biata colocatară s-a spălat pe dinţi la ciuveta din bucătărie şi a făcut pişu la benzinăria de peste drum, doar ca să nu mai dea ochii cu monstrul de 7 cm care-a atacat-o cu brutalitate când stătea pe budă.)

Când m-am dus s-o recuperez, animala se baricadase în spatele găleţii mele de mop, rosese jumate de lavetă galbenă şi stătea în cur, respirând greu. A-ncercat să scape când am vrut s-o prind, protestând într-o voce de soprană de care n-am ştiut că-i în stare. (Isterica lu’ mama...) Am dus-o cu zvârcoleli înapoi în bârlog, acoperind de data asta acvariul cu ce-am prins la îndemână, recte o tavă de bucătărie şi albumul meu de sfârşi de clasă a doişpea. N-aveam vreme de altceva mai logic, că mami avea de mers la lucru şi e cam greu să-i explici şefului că ai întârziat pentru că ai vânat şoareci prin baie, ca să-i pui în acvariu, la păstrare.

Îmi cer scuze pe această cale stimatei domnişoare din camera vecină că n-am apucat s-o anunţ aseară că plănuiesc să-mi iau hamster şi că am livrat cu nesimţire noul membru al familiei fără întrebări la mine-n cameră. Şi-mi mai cer scuze că noul membru al familiei e mic, gri şi pufos, exact ca un şoarec de canal, ceea ce nu ajută mult la 7 dimineaţa, când intri cu pleoapele lipite în baie, ca să faci pişu. Şi probabil că-i destul de greu – când eşti pe veceu şi rozătoarea vine spre tine – să nu te ridici şi să faci pe lângă, ci să presupui că tresă existe o explicaţie logică pentru prezenţa animalului, cum că – spre exemplu – e al colegei de apartament, care pesemne că a decis după îndelungi deliberări de 30 de minute că vrea hamster şi a şi pus în practică planul când nu erai acasă.

În altă ordine de idei, trebuie să-mi botez achiziţia, drept urmare:

Sondaj de opinie:

Cum s-o cheme pe domnişoara din imagine?

a). Izzie (după blonda cu ochi tâmpi din Grey's Anatomy)

b). Heidi (că e jucăuşă şi sălbatică, precum tiza sa din munţi)

c). Izzie Heidi Horvath, ca s-o pot striga pe numele complet - cu "domnişoară" înainte - când mai face boacăne ca asta recent relatată.

P.S. Realizez acum că, în calitate de aspirantă la titlul de posesor legitim de şarpe, îmi va fi greu să-i explic prinţesei că nu a intrat cu gânduri murdare în viaţa mea, iar reptilei că asta mică nu-i de mâncare. Dar o să le pun John Lennon - "Imagine" şi sunt singură că o să înţeleagă amândoi mesajul...