marți, decembrie 15, 2009

Eroarea nr. 30: Perpetuum imobile

Şezând eu aşa cu insomnii, pe la 5.26 a.m. şi meditând la lucruri profunde specifice orei, am constatat cât de inutil e somnul. Nu somnul ca şi concept, că am claca fără pe termen lung – bun, am înţeles... dar cât investim unii în el e absolut ridicol.

Să mă luăm pe mine, de exemplu. Fiinţă normală, sociabilă, cu preocupări şi funcţie în viaţă, sunt în stare să aloc acestei activităţi mai mult decât am investit în toate relaţiile mele serioase puse cap la cap – şi nu mă refer la basic-ul 6-8 ore pentru buna funcţionare a organismului, ci la celelalte 6-8 ore pe care le dau din propria-mi generozitate doar pentru „aaaaah!...”-ul satisfăcut de a doua zi. (Probabil că nu m-aş prăpădi nici cu 5 pe noapte, dar nu vrem să riscăm una ca asta, nu?...)

Sunt sigură că nu-s singura care-şi împrăştie orele cu atâta nonşalanţă, chiar cu ochii închişi am putea spune, doar ca să se jelească mai apoi că de ce are ziua doar 24 de ore (din care vreo 14 utile, după calculele de mai sus) şi să-şi reamintească mereu că „n-are timp”. Uităm că tuturor ni se dă la fel, doar ni se ia în ordine aleatorie.

Ne place la nebunie să ne plângem că „tinereţea trece pe lângă noi”, că „viaţa e scurtă”, că „timpul zboară” şi alte bla-bla-uri melancolice, fără să observăm că timpul este cel mai ordonat şi mai simţit fenomen al vieţii noastre şi că-şi anunţă trecerea cu atâta precizie, încât s-a împărţit în unităţi minuscule de măsurare ca să ne putem sincroniza ceasurile după el şi să ştie orice tolomac exact cât de repede „zboară timpul”.

Cu toate astea, nu ezităm să-l umplem cu tâmpenii. Cercul vicios în care ne învârtim e de-a dreptul simpatic: dormim ca să avem energie să ne trezim şi să facem chestii, care încep în principiu cu a mânca, apoi a ne... merge la baie, apoi a face duş pentru că am mers la baie, a ne îmbrăca şi parfuma pentru a ieşi din casă pentru a merge la muncă şi a plăti toate chestiile pe care le-am mâncat şi alea cu care ne-am spălat, a ne întoarce acasă că doar ne-am murdărit şi tre' să facem duş din nou, după care să mâncăm că ne-am înfometat în timp ce ne murdăream şi, în final, să dormim că suntem obosiţi de la atâta muncă...

Deci, somnul nu-i singura trăsătură ilogică a fiinţei noastre, dacă ne uităm puţin la toate activităţile inutile de peste zi. Suntem un mecanism greu de întreţinut, extrem de costisitor şi imprevizibil, care poate claca în orice moment, dar în care se tot investeşte, deşi se câştigă profit puţin şi neuniform, după caz. Unii au nevoie de mai puţin, deşi produc mai mult şi viceversa şi probabil că suntem singura maşinărie care are voie să funcţioneze fără un scop anume, chiar dacă nu aduce profit. Nimeni nu vine să apese butonul de „oprit” dacă mâncăm combustibil aiurea. Deşi poate n-ar fi rău.

Timpul alocat funcţionării noastre efective este atât de îndelungat, încât abia mai avem vreme să citim manualul de instrucţiuni şi să vedem dacă nu ne-am deturnat cumva de la scop, fiind satisfăcuţi atâta timp cât maşinăria merge şi nu scoate sunete dubioase. Iar când într-un final tot scârţâie şi se prăbueşte eroic într-un morman de fiare, suntem aşa de surprinşi, de parcă nu ni s-ar fi zis frumos la ieşirea de pe linia de producţie că avem garanţie limitată.

Unii sunt mai mult decât satisfăcuţi de faptul că n-au timp să se întrebe dacă-s Volkswagen sau BMW, mulţumindu-se să constate că au patru roţi şi că, deci, tre' să meargă. Alţii-şi petrec prea multă vreme pe marginea drumului cu capota ridicată, studiind piese şi mai uită să conducă... Fiecare cum ştie. Dar e cert că toţi ne petrecem o grămaaaadă de timp la spălătorii, la ceruit şi la vopsitorii personalizate, doar ca să intrăm frumos în garaj, să nu se aşeze pe noi vreun firicel de praf.

Mă-ntreb ...producătorul, când ne-a conceput... ce-a vrut să facă din noi? Maşini de cursă sau de expoziţie?... Că eu ştiu să stau aşa frumos...

luni, decembrie 07, 2009

Eroarea nr. 29: Hormonul potrivit la locul potrivit

Mai nou, ca să-mi mai întrerup din când în când activitatea de făcut nimic cu câte-un lucru productiv, mi-am găsit o ocupaţie care să-mi lucreze muşchii de la gât în jos – cât timp cel mare, cu circumvoluţiuni, e în concediu. Şi ca să fie cât mai puţin obositor pentru creieru-mi apatic (deci ca nu cumva să se prindă că face efort), i-am dat de ascultat nişte muzică în timp ce restul corpului se mişcă.

Da, m-aţi înţeles, m-am apucat de dansuri. Dar nu de orişice fel, ci din alea ce nu se găsesc pe la noi, pe principiul sănătos că ce-i străin nu-i românesc, deci nu poate fi naşpa. Aşadar, iacătă-mă făcând salsa – nu de azi, nu de ieri, ci de două luni în capăt. Unii m-ar putea numi veterană. Unii care nu m-au văzut dansând...

Dar e mai puţin important cât de bun eşti la dans, mai ales că-i o chestiune relativă, ce se calculează pe procente de cât de pe muzică eşti, cât de puţin îţi loveşti partenerul şi cât de tare te distrezi. Dacă la primele două categorii sunt ceva mai la urmă, recuperez puternic cu cea de-a treia şi nu doar pentru că mă amuz şi dau jos burta fără să simt (chestiune utilă, de altfel), ci pentru că am găsit propria-mi sursă de amuzament oarecum paralelă cu dansul.

Nu oftaţi, că vă explic... La salsa – ca şi în viaţă – există mai multe categorii. Pe noi ăştia pe care ne-au luat de pe stradă, ca să nu ne zică direct „proşti”, ne-au numit „începători”. Şi-am tot început diverse vreo două luni de zile, timp în care am avut voie să greşim în orice fel şi chip ne-am putut imagina – că doară eram neştiutori, săracii! plus că eram neştiutori pe banii noştri. Dar partea interesantă apare atunci când eşti fată şi ai voie să greşeşti. Căci fetele greşesc mai... cu personalitate, având diverse obiecte de îmbrăcăminte, încălţări sau prelungiri ascuţite ale degeţelelor care încap ca turnate în diverse părţi moi ale corpului partenerului. Că e din greşeală sau mai puţin... nimeni n-o să te întrebe, că doar eşti începătoare.

Aşa că am găsit metoda cea mai originală de a mă răzbuna pe indivizii pe care nu-i suport, invitându-i graţioasă la dans, ca apoi să mă împiedic ca din greşeală cu tocul de piciorul lui, să-i dau un cot în gură din întoarcere – „că nu mă ştiu la piruete, te rog să mă scuzi” – sau să-i înfig o unghiuţă unde-i mai subţire pielea, clipind apoi galeş din gene, ca o începătoare, că doar cine va strivi încrederea firavă a unei domnişoare aspirante ca şi mine cu critici?... Iar cavalerii, că nu întâmplător le zic aşa, îmi mai şi mulţumesc galant la sfârşit, cu un „lasă, că înveţi tu” zâmbăreţ pe buze... şi un „sigur, mai dansăm” rânjit, din partea mea.

Dar distracţia asta inocentă e nimic pe lângă beneficiile de care au parte băieţii la salsa, căci e un tărâm al estrogenului, unde orice firicel de testosteron e căutat şi cules cu grijă de către partenerele avide. Ca să vă faceţi o idee ce-nseamnă să fii băiat acilea, permiteţi-mi să vă explic următoarele...

1. Raportul de fete versus băieţi e undeva la 3 la 1, unde fetele sunt de obicei faine (iar dacă nu-s, se vor face măcar de la gât în jos de la atâta mişcare), iar băieţii nu tre' să fie nici tare frumoşi, nici tare deştepţi, ci cel mult să fie, lucru apreciat intens de fete şi deloc solicitant pentru orice individ în viaţă.

2. Toată alergătura din viaţa reală cu privitul insistent, fâstâcitul incipient, iniţiatul conversaţiei, cerutul numărului de telefon şi dificilul invitat în oraş se rezumă la un salsa party la simpla întindere a unei mâini. Atât! Domniţele gătite stau aliniate frumos pe margine ca ciorchinii de strugure, bâţâindu-se de nerăbdare şi aşteptând doar un semn de la vreun cavaler ca să se ridice la dans fără mofturi. Nu e o problemă de „dacă”, ci de „care”. Iar de-aici, i se deschide băiatului calea către multe gesturi care în viaţa reală s-ar solda cu palme, dar aici rezultă în „vaaai... ce bine dansezi!”, mai exact...

3. ...Epzistă un stil de dans ce se numeşte „bachata”, care ni se predă cu neruşinare la curs şi care presupune strânsul fetei în braţe, piciorul lui între picioarele ei şi unduitul într-un stil ce-mi aminteşte pregnant de alte chestiuni pe care nu le pot pronunţa aici că-s o doamnă, dar care alcătuiesc un „dansat” doar pentru că se adaugă muzică. Cea potrivită.

Spuneţi-mi voi în ce univers mai are voie vreun mascul complet străin să vină la o fată, să o ia în braţe, să o-nvârtă de şolduri şi s-o lase pe spate, iar ea să chicotească mai ca o prinţesă şi să-i mai şi mulţumească la final?... Zău, nu e loc mai potrivit să fii băiat decât la salsa.

Staţi... dintr-o dată mă simt mai proastă. (S-o fi trezit 'ăl de sus, cu circumvoluţiuni?)

duminică, noiembrie 22, 2009

Eroarea nr. 28: Homo ghişeus

Ţin să menţionez că-mi place cum merg lucrurile în patria-mamă. Mai înainte, mai înapoi... mai ca şi maşinile din desenele animale, cu poticneli, fum şi „poc-bum”-ul de final... Dar merg, în oareşce direcţie. Poate că tocmai din această teamă constantă faţă de sistemul care stă să se prăbuşească la fiecare kilometru, piesele mecanismului şi-au pierdut încrederea între ele şi se bănuiesc reciproc de trădare, mai ca în „lanţul slăbiciunilor”. Uitându-se suspicios în stânga şi-n dreapta, refuză să conlucreze fără confirmări. Fără parafe. Fără ştampile. Fără adeverinţe semnate, contrasemnate şi legalizate, în triplu exemplar, dacă se poate şi cu binecuvântarea Papei (care va ataşa o copie a actului de identitate, pentru siguranţă, bineînţeles).

Vorbesc despre sublima birocraţie, mecanismul uns cu aracet şi ultraperformant al României, care-ţi rezolvă orice problemă în timpul record deeeee... mult-prea-târziu. Şi cum nu era suficient minunat sistemul însuşi, i s-au atribuit nişte lucrători de acelaşi calibru, care, împreunându-şi forţele, rezolvă aceeaşi problemă de mai sus în timpul record deeeee... mult-prea-târziu-ş'o-durere-de-cap.

Aşadar, găsindu-ne în situaţia de „avem o nevoie, cum procedăm?”, vom ajunge inevitabil nas-în-nas cu T-Rex-ul funcţionarilor din orice ramură de activitate care presupune intervenţia unui geam de sticlă între tine şi omul cu soluţia: tanti de la ghişeu.

O ştiţi, da? Nu, nu „tantile” – nu există plural. E doar una şi aceeaşi, peste tot. La bancă, la gaz, la primărie. O s-o observaţi după felul în care-şi dă ochii peste cap când o abordezi, după apatia totală cu care-şi mişcă membrele când te serveşte şi după talentul incontestabil de a te face să te simţi vinovat că ai întrerupt-o din la perpetua-i pauză de cafea. E veşnic suprinsă că te găseşti acolo, în faţa ghişeului ei, unde evident că n-ai ce căuta cu factura în mână, îndrăzneală pentru care vei plăti crunt, ca-ntr-un documentar de pe Discovery Channel.

Atenţie! „Tanti de la ghişeu” e un animal periculos. Se hrăneşte în timpul zilei, în special în intervalul orar 9-17, care coincide cu perioada de maximă activitate a prăzii sale. Are o metodă infailibilă de a vâna, aşteptând ca animalul nevinovat să vină la ea (cam ca şi crocodilii vicleni care stau pitiţi în singura baltă din mijlocul pustietăţii, cu guriţa frumos deschisă). Şi prada vine, că doar tre’ să bea apă, nu? Iar apa este furnizată de Someş S.A. Şi Şomeş S.A. vine cu ghişeu. Şi cu o tanti.

Tanti e periculoasă pentru că acţionează asupra sistemului nervos, producând un şoc instant. Victima e paralizată de debitul verbal neaşteptat, însoţit uneori de un strigăt pe o frecvenţă fonică mult prea înaltă pentru rezistenţa urechii umane, fapt care-l lasă pe bietul om fără apărare. Cei mai tari din fire se dezmeticesc în timp să riposteze în acelaşi limbaj violent, însă cei slabi şi politicoşi sfârşesc inevitabil într-o baltă de formulare şi facturi neachitate, cu onoarea înfrântă.

E arma perfectă. Cred că, într-un gest premeditat de a menţine haosul în ţară, iluştrii noştri conducători s-au adunat laolaltă, s-au gândit cum pot împiedica mai bine cetăţeanul să-şi rezolve problema ce-l doare şi-au ajuns la concluzia că trebuie să adune cele mai nervoase, ţâfnoase, frustrate şi agresive femei, preferabil într-o permanentă menstruaţie şi cu o viaţă sexuală ce lasă de dorit şi să le pună în posturi ce presupun „relaţii cu publicul”. Relaţii de subordonare, după cum au înţeles stimatele doamne.

Eu, una, mă dau bătută. Recunosc că „tanti de la ghişeu” e Robocop-ul administraţiei române, creat în laboratoarele secrete ale Guvernului după îndelungate experimente asupra creierului uman, într-o formulă care să-i provoace acestuia din urmă inflamaţii. Iar rezultatul mă sperie mai ceva ca tipul din Saw. Să-mi taie curentul! Să oprească netul! Să nu-mi elibereze cazierul, nici adeverinţa de la facultate şi să nu pot face credit la bancă în vecii vecilor, doar să nu mai trebuiască să aud vreodată strigătul de luptă al fiarei întrerupte din conversaţia telefonică cu soră-sa...

Pun armele jos şi mă retrag. Mă întorc când voi avea de-a face cu maşini.

vineri, noiembrie 06, 2009

Eroarea nr. 27: Globalizarea virală

Am auzit că circulă ceva virus prin lume. Multe victime, agitaţie mare... Lumea se simte rău, începe să aibă dureri de cap, de piept, greţuri, îi piere pofta de mâncare şi simţul orientării... E grav, vă zic. Nu ştim cum se transmite, cum se tratează şi toată lumea e expusă. Până acu’, numărul de victime este incert, dar după cum e normal, n-apare la ştiri, ca să nu ne panicăm, că de – Guvernul n-a făcut nimic în privinţa asta... de fapt, care Guvern? Lumea se zvârcoleşte în chinuri, iar parlamentarii se joacă de-a preşedintele clasei. Dar ne-am obişnuit deja...

S-a inventat vreun vaccin? Nu. S-a făcut vreo campanie de informare a populaţiei? Nici. S-a pus cineva în carantină? Vezi-ţi de treabă... toată lumea umblă liberă pe străzi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Lumea în care trăim, dragii mei, lumea în care trăim...

În FIECARE secundă, se îmbolnăvesc alte două persoane şi, cu toate astea, autorităţile se poartă ca şi cum ar fi ceva normal. „Lasă, bre', cât nu face lumea scandal şi nu iese nimeni în stradă, să se descurce şi singuri...” Şi-i plătim din banii noştri.

Poftim? Nu, măi, ce gripă porcină?! Vorbesc de dragoste, mamă! Lumea se-ndrăgosteşte într-un ritm alarmant. Şi nimeni nu face nimic!

Credeţi că-i de glumă? De ce, doar pentru că ne-am obişnuit cu ea? Lumea suferă-n tăcere şi nu zice nimic, doar pentru că medicii nu ştiu ce să facă? Asta nu-i o scuză... Ştiu că ne-am obişnuit cu un sistem medical disfuncţional, dar din când în când, mai tre’ să ne cerem şi drepturile.

Nu ştiu de ce nimeni nu mă crede că-i un virus. Da’ încercaţi, vă provoc...vedeţi de trece cu antibiotice. Nu trece? Deci, nu e bacterian, e viral.

Ştiţi cum se transmite? Nici eu. Poa' să fie la fel de bine pe calea aerului sau din apă, că am auzit de oameni care au ieşit „la un suc” şi dup-aia s-au îmbolnăvit grav de tot. A, şi prin atingere, nici nu mai zic... evitaţi orice contact, că nu ştiţi la ce poate să ducă. (Cu toate astea, nu-i tot timpul transmisibil sexual. Sunt unii care şi-o trag şi nu au nici o problemă după... sau numai unul dintre ei o ia.)

Perioada de incubaţie variază, nu ca la alte virusuri... de asta-i şi mai grav, că nu-l poţi depista la timp. La unii se manifestă imediat după contaminare. În câteva ore, se fac roşii la faţă, încep să le strălucească ochii de parc-ar fi beţi, au spasme faciale incontrolabile (sub formă de zâmbete) şi îi apucă leşinul sau durerile în piept. Dacă observaţi simptomele amintite, îndepărtaţi-vă imediat de persoana respectivă! Nu ştiţi de la cine l-a luat şi numa' vă treziţi în câteva minute că încă cineva din grup face la fel de urât. Sau poate chiar dumneavoastră...

Dacă aţi fost contaminaţi, e grav. Pregătiţi-vă pentru ce-i mai rău... ameţeli, apatie, lipsa poftei de mâncare, halucinaţii.... O să aveţi impresia că vedeţi persoane care nu-s acolo, poate-o să şi vorbiţi singuri, o să aveţi accese de plâns, apoi de râs, dar evitaţi manifestările publice, ca să nu fiţi luaţi de nebuni. Se zice că muzica languroasă şi filmele de dragoste înrăutăţesc simpotomele, aşa că evitaţi-le pe perioada bolii. Vestea tristă e că nimeni nu ştie vreun tratament. Nici măcar experimental! Singurul domeniu în care ştiinţa n-a încercat nimic... E-atât de gravă boala, încât medicii au preferat să se dea bătuţi înainte să înceapă, decât să se facă de rahat.

Şi cum trece? Bună întrebare... În unele cazuri fericite, organismul îşi dezvoltă anticorpi şi luptă singur cu boala. Unora le trece la fel de uşor cum au luat-o, alţii rămân cu sechele. În cazurile mai grave, însă, poate fi letală... Sunt oameni care-o poartă toată viaţa, declarându-şi în public resemnarea: „până ce moartea ne va despărţi!”. Şi lumea din jur plânge apoi, că ştie ce-i aşteaptă pe săracii...

Eu cred că nu-i corect să ne acceptăm pur şi simplu soarta. Eu zic să cerem ca Guvernul să facă ceva. Eu zic să scriem pancarte, să inventăm lozinci şi să ieşim furioşi în stradă ca să ne apărăm sănătatea. Să refuzăm răspunsurile negative. Să certăm conducerea ţării pentru că se preocupă cu probleme de suprafaţă. Ce gripă porcină?! Abia a apărut şi uite câtă vâlvă face...pe când dragostea ne chinuie de mii de ani!

Români, e timpul să luăm măsuri! E timpul pentru un protest anti-iubire!

(Toţi doritorii sunt rugaţi să vină săptămâna viitoare, pe seară, în piaţa cu fântâna, la semafor, lângă intrarea dintre nord a clădirii cu geamuri, purtând pancarte cu slogane, de preferinţă concordante. Vă aşteptăm!)

duminică, noiembrie 01, 2009

Eroarea nr. 26: Cel mai bun prieten al omului

După o săptămână şi de chefuit în continuu (a se citi „documentat pentru blog”), mă aşez la calculator mai înţeleaptă, mai mahmură şi mai nedormită, pentru a vă-mpărtăşi ce am învăţat. Mi-ar plăcea să spun că e ceva legat de gaura din stratul de ozon, dar e de fapt ceva mult mai simplist, la nivel de „ce n-ai voie să amesteci cu ce”, „când ar fi decent să te opreşti” şi „subiecte care trebuie evitate cu orice preţ”. Bineînţeles că, aşa cum ne zice înţeleptul BestJobs, „expert e cel care a făcut toate greşelile posibile într-un domeniu foarte restrâns”, aşa că am eşuat în mod repetat înainte de a afla răspunsul corect la dilemele de mai sus. Dar sunt pe calea cea bună înspre a deveni expertă.

Dar nu ăsta-i subiectul dialogului, ci ce se-ntâmplă în stările acelea provocate de combinaţia de alcooale letală pentru raţiune (deşi eu eram destul de lucidă încât să observ diverse, căci, lipsită de raţiune cum sunt chiar şi trează, n-am fost foarte afectată de atrofierea acesteia). Să mai explic cât de drăguţi sunt oamenii când îşi pierd coordonarea? Nu, asta ştiţi şi voi. Cum se duce lumea la baie mai des decât apucă să bea? Nu, asta aţi trăit-o cu siguranţă. Dar câte tâmpenii îşi permite lumea să facă, dând apoi vina pe băutură? Daaaaa... asta e de disecat pe lumină.

Alcoolul are dublu rol: de scuză, respectiv de ajutor. Cum adică? Păi, urmăriţi-mă...

Deci, oamenii fac tâmpenii. Şi treji fiind, dar mai mult beţi, pentru că – nu-i aşa? – sunt beţi. Şi alcoolul scuză multe, de parcă n-am fi noi cei care l-am îngurgitat. Dar nu, după ce devine el stăpân, ne putem permite să spunem că nu mai eram în control după ce băutura s-a scurs către stomac şi înapoi spre creier, proces al beţiei pe care nu l-am mai trăit în trecut şi nu ştiam ce se întâmplă. Am crezut că de, poate bem şi se transformă vinu-n apă – dacă tot nu ştim să facem ca în Biblie, măcar invers.

Aşadar, alcoolul e alibiul perfect pentru orice tâmpenie pe care ne-am fi dorit – dar nu şi permis – să o facem lucizi. Cum are diferite efecte asupra diferiţilor oameni, nimeni nu va şti vreodată care-a fost adevăratul grad de beţie, aşa că vom putea minţi cu neruşiare fără să existe dovezi împotrivă-ne. Ergo, alcoolul ca şi scuză.

Dar alcoolul poate fi şi un argument în favoarea noastră, căci – umblă vorba – „oamenii sunt sinceri când sunt beţi”. (Asta-i preferata mea, pentru că are nişte conotaţii drăguţe dacă-mi vomită, spre exemplu, cineva în poală. „Oamenii-s sinceri, zici? Deci, ca să fii sincer, îţi vine să vomiţi când mă vezi, da? Drăguţ...”) Dar oamenii se vor folosi de rolul acesta numai dacă au făcut ceva lăudabil şi care merită să le fie atribuit. „Mai ştii că ţi-am spus că te iubesc aseară? Ştii ce se zice, oamenii-s sinceri când sunt beţi. Cum, aia era soră-ta?! Ăăăă, păi...din greşeală... n-ai văzut că eram beat?”

Aţi observat care-i punctul culminant? Replica, reacţia... şi apoi alegerea: ajutor sau scuză. Funcţionează perfect în orice direcţie, atâta timp cât virezi la timp.

Acum, dragi elevi, un scurt exerciţiu: încadraţi următoarele gesturi într-una din categoriile de mai sus – scuză sau ajutor. Lucraţi pe perechi, dacă e nevoie.

1. Mozolelile întâmplătoare, determinate de ameţeală şi nicidecum de afecţiune.

2. Telefoanele date aiurea, la toată lumea din agendă – foşti, actuali, potenţiali, necunoscuţi – în ceas de melancolie acută.

3. Declaraţiile siropoase şi jenante, care vor fi regretate, disecate şi blestemate pe lumină.

4. Pupăturile, îmbrăţişările şi „te iubesc”-urile provenite de la persoane care nu se ating decât în caz de Apocalipsă (asta mai mult în cazul băieţilor).

5. Dansatul pe mobila care n-are nici o vină.

6. Îmbrăţişatul obiectelor din baie pe care nu le vom denumi, din motive pe care nu le vom recunoaşte, că suntem nişte domni.

(Răspuns aproximativ: 1-4 cu câte un picior în fiecare categorie, în funcţie de consecinţe; 5-6 în categoria „scuză”, pentru persoanele fără probleme de comportament – pentru celelalte, opţional).

Deci, copii, alcoolul ne poate fi prieten sau duşman, după cum ne purtăm cu el. Şi ştiţi ce se zice: ţine-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape... aşa că luaţi aminte.

miercuri, octombrie 21, 2009

Eroarea nr. 25: La mulţi bani, pentru binele lumii

În fiecare an, la o anumită dată irelevantă pentru tot restul lumii, un cineva sărbătoreşte evenimentul la care nu a contribuit în nici un fel, dar care l-a adus inevitabil pe lume. Bineînţeles că e un prilej de bucurie când ţi se aminteşte în fiecare an că eşti cu 355 (sau 6) de zile mai aproape de moarte (la care, iarăşi, nu contribuim – deci n-o sărbătorim, parţial şi pentru că nu-i cunoaştem data).

Între aceste două momente naturale ale vieţii noastre – de început şi de sfârşit – ne reamintim anual începutul, de parcă propria noastră existenţă n-ar fi suficientă dovadă a faptului că ne-am născut. „Ne-am”, impropriu spus, că doar nu „ne-am” noi singuri, ci „ne-a” cineva. Cu toate astea, ziua de naştere nu e vorba despre persoana care „ne-a”, ci despre noi, care „ne-am”, incorect din punct de vedere gramatical, logic şi moral. Deci, în loc să fie vorba despre agonia natală a respectabilelor noastre mame, cărora ar trebui să le mulţumim în fiecare an pentru găzduirea lor dezinteresată timp de 9 luni şi expulzarea mult prea dureroasă ce a urmat, ne batem prieteneşte pe umeri unii pe alţii pentru performanţa de a nu fi expirat de anul trecut şi până acum. Bravo nouă, deci.

Dar cine-s eu să stric pofta oamenilor de băut, când ăsta e un prilej la fel de bun ca şi oricare altul?... Că de Crăciun, bem pentru că există Moşul (sau cel puţin a existat până ce am împlinit 8 ani, fapt care nu ne opreşte, însă, să sărbătorim şi 40 de ani mai târziu), de Paşti pentru că Iisus a suferit, murit şi înviat, în această ordine (deci, să sărbătorim prin păcatul beţiei) – evenimente la care n-am contribuit în nici un fel. Aşa că de ce să nu mai adăugăm încă unul pe listă, la care măcar am fost prezenţi?... Sau care a generat prezenţa noastră, cum doriţi.

Dar să nu pierdem şirul poveştii... Obişnuim, cum ziceam, să sărbătorim în fiecare an momentul culminant în care am sfârtecat vaginul mamei pentru a intra zbierând în lume, împreună cu o masă de materii corporale despre care preferăm să nu amintim aici. Pentru acest mare act de curaj, merităm să fim răsplătiţi, în fiecare an, cu variate cadouri, în semn de umilă recunoştinţă a întregii lumi pentru onoarea de a fi păşit întrânsa. Iată că acest act generator de viaţă se dovedeşte a fi cea mai profitabilă afacere pe care n-am făcut-o vreodată, producând chiar şi 80-90 de tranşe de astfel de cadouri, în funcţie de speranţa de viaţă pe care ne-a pus-o mami în cârcă.

Nici un alt lucru pe care îl vom îndeplini în timpul vieţii cu mânuţele noastre nu va fi la fel de bine răsplătit ca şi ceea ce a reuşit mami cu aparatul reproducător. Să ne gândim... La nuntă, primim cadouri doar o dată. La absolvire – o dată. La angajare – o dată. La pensionare – o dată. Nici măcat atunci când noi, dragele de femei, vom sta cu picioarele crăcite în faţa unei armate de asistente, urlând din toţi rărunchii şi blestemând monstruleţul care nu vrea să iasă odată – nici măcar atunci nu vom primi cadouri, flori şi baloane decât o dată. Iar micul trădător care n-a făcut decât să urle? În fiecare an.

Observaţi inechitatea pe care-ncerc s-o evidenţiez aici. Nu că m-ar deranja să fiu sărbătorită anual pentru meritele pe care nu mi le asum (mulţumesc, mami), doar că a mai apărut o inechitate de-a lungul vremii. Mai nou, nu doar primeşti. Trebuie să şi dai.

Cum? Aşa, simplu. La fel cum lumea îşi exprimă recunoştinţa pentru faptul că ai întărit rândurile, şi tu eşti nevoit, la rându-ţi, să îţi exprimi recunoştinţa pentru recunoştinţa ei. Pe scurt, să dai de băut. Cred că toate lumea e familiară cu mecanismul de primit-bani-de-acasă-dat-pe-băutură-primit-cadouri-inferioare-ca-valoare-în-schimb. Adică circuitul aniversar al banilor în natură. Cumva, de-a lungul vremii, „restul lumii” s-a prins că ieşea în minus din toată afacerea zilei de naştere, aşa că a întors în mod ingenios raportul, făcându-l pe sărbătorit să iasă în minus, dar lăsându-i în tot acest timp impresia că iese în câştig! O mişcare extrem de profitabilă, după părerea mea, având în vedere câte zile de naştere au toţi cunoscuţii şi câte avem noi – una (în lipsă de personalităţi multiple).

Aşa că, dragii mei, iată cum a luat naştere cea mai inteligentă afacere piramidală din istorie. Una trage 9 luni, altul iese şi plăteşte, toată lumea câştigă. Genial, nu?

duminică, octombrie 11, 2009

Eroarea nr. 24: A fost odată... şi înc-o dată... şi înc-o dată....

“A fost odată ca niciodată...” Sau, ca multe alte dăţi, judecând după numărul de începuturi. Aşa debutau poveştile alea magice care ne-au tâm... ăăă... îmbogăţit imaginaţiile ca prunci, pâna la stadiul în care fetiţele, femei fiind, încă visează la personajul principal, iar băieţii – la palatele şi caii (putere) din poveste. Or fi fost ele utile şi lipsite de cusur când eram mici, dar acum, trebuind să le citesc la vârsta maturităţii... nepoatei mele, să zicem, le descopăr în toată splendoarea lor viciată.

Ce mă intrigă e că nu am sesizat la vremea mea că începutul e paradoxal, în felul lui, că toate întâmplările au fost doar „o dată”, deci, „ca niciodată”, deşi auzisem vreo 50 de poveşti la fel de unice unele faţă de celelalte, fiecare fiind în sinea ei cea originală, iar restul, plagiat. Concluzionez că era vorba de o singură întâmplare (că basmele nu mint), iar diferenţele au apărut din cauza povestitorilor, care, obosiţi fiind să tot alerge până la capătul lumii şi înapoi după prinţişorul ieşit la agăţat, au omis unele detalii, pe care le-au suprins alţii – sau, mă rog, ameninţaţi fiind de balaur, l-au mai lăsat şi pe el să câştige de câteva ori.

Ca să nu credeţi că-s de partea basmelor, priviţi, vă rog, personajele: era vorba mereu de un singur împărat, cu 3 unici feciori şi, în mod echivalent, de un împărat de la capătul lumii, cu 3 unice fete. Fiind vorba de o singură lume şi un singur capăt, deci şi de un singular „peste 7 mări şi 7 ţări” de unde a pornit împricinatul, aş concluziona că s-au scris nişte sute de poveşti despre aceleaşi 10-12 personaje, doar că privite de către naratori diferiţi. Deci, dac-ar fi să-mi imaginez lumea de „odată ca niciodată”, ar fi vorba de 148.939.100 km² de uscat, doi împăraţi, 6 copiii de sex opus, o vrăjitoare, nelipsitul cal vorbitor, unu până la trei zmei şi vreo 200 de povestitori pe margine, luând notiţe şi mângălind de zor.

(Diferenţele de ierarhie dintre personaje, portretele mai mult sau mai puţin flatante, deznodământul bătăliilor, detaliile picante omise sau nu, precum şi ordinea în care erau frumoase fiicele împăratului au apărut datorită unor daruri mai mult sau mai puţin consistente făcute de personaje consemnatorilor de pe margine, despre care nu avem date concrete, dar avem bănuieli consistente, din moment ce atunci nu era încă lansată campania „Nu da şpagă!”)

M-a mai enervat la poveştile cu pricina un detaliu – previzibil ar zice unii cititori, fondat, aş zice eu: personajul principal este un bărbat. Bine, dar nu asta-i problema, că nici eu nu mi-o imaginez pe Ileana luptându-se pe tocuri cu zmeul, ci următoarea: prinţişorul este foarte în toate felurile – frumos, inteligent, şiret, viteaz, perseverent, altruist, ambiţios şi bun la suflet, în timp ce prinţesa este – CUUUM?! Frumoasă. Atât, frumoasă. Ea nu trebuie să facă nimic decât să existe, să ţină gura închisă şi să-şi amintească să respire din când în când, ca să nu leşine până vine prinţul s-o salveze. Nu are funcţie, abilităţi sau competenţe – nici nu vreau să ştiu cum ar arăta CV-ul ei! – şi nici vreo altă ambiţie, decât să devină doamna Făt-Frumos. Şi ne mai mirăm de cuplurile politician/om de afaceri/actor/sportiv + fotomodel.... Atâta au înţeles fetele că tre’ să facă.

Să nu mai menţionez că e puţin plauzibil ca un om să crească într-o lună cât alţii într-un an (fapt care l-ar trimite pe Făt-Frumos în călătoria iniţiatică la scurt timp după ce a învăţat să umble), ca un cal să mănânce jăratic (detaliu care ar putea duce la experimente nefericite cu aminalele de casă), ca masculul de 1,80... hai, fie, 1,90 m să-l doboare pe zmeul de 4-5 m, cu 3 capete şi tot atâtea creiere şi multe alte informaţii menite să roadă în logica pruncilor ca rugina – dar bine, am înţeles, asta înseamnă basmul, ficţiune, magie, bla-bla... Şi copiii înghit totul, se minunează inocent şi aşteaptă extaziaţi acel „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...”

Bineînţeles, se mulţumesc cu atâta informaţie. „Au trăit fericiţi”. Cum? „Fericiţi”. Nu se întreabă de ce au stat 3 ore ca să asculte relatarea a 3 zile din viaţa lui Făt-Frumos, iar tot restul vieţii lui se poate rezuma în 3 secunde. Asta pentru că restul nu poate fi menţionat fără riscul de a crea coşmaruri micuţilor. Pentru că basmul se termină la nuntă. Nimeni nu vrea să ştie ce se întâmplă după şi să audă de copii, scutece, cheltuieli, probleme de infertilitate, reproşuri de natură sexuală, infidelitate, finanţe, divorţ, pensie, reumatism şi, eventual, azilul de bătrâni în care Făt-Frumos şi Ileana îşi numără zilele, sperând ca „adânci bătrâneţi” să se termine odată.

Deci, lasă, să audă copiii de partea frumoasă, să viseze fetiţele la rochia de mireasă de la 5 ani, fără a conta bărbatul lângă care-o poartă, să-şi imagineze băieţii că toate fetele sunt frumoase şi docile, şi să aibă apoi cu toţii un mare vid în cap în ceea ce priveşte partea de după petrecerea de nuntă... Vor afla ei, săracii, ce înseamnă de fapt „au trăit fericiţi”. Noroc pentru povestitori, că sunt cam toţi în mormânt, şi nu pot fi decât înjuraţi.

miercuri, septembrie 30, 2009

Eroarea nr. 23: Despre logică, la umbra cromozomului Y

Relaţiile există. Pur şi simplu. Bune, rele, ele trebuie să fie, prin simplul fapt că noi suntem şi trebuie să socializăm. Deja nici nu se mai pune problema DACĂ ar fi cineva cu altcineva, ci doar cu CINE dintre cinevaii disponibili ar fi, dacă s-ar ivi ocazia. Pe scurt, băieţii nu mai trebuie să convingă fetele cum că ar fi bine să se lase agăţate, trebuie doar să-ncerce să agaţe, iar dacă nu eşuează lamentabil – ta-daaaaa! au o relaţie.

De ce vă povestesc toate tâmpeniile astea? Păi să vă zic. Ieşind eu în ultima vreme mai mult prin cluburi (doar ca să mă documentez pentru blog, nu din motive josnice), am constat că de fapt băieţii se cacă pe ei (mă scuzaţi). De ce se cacă pe ei (mă scuzaţi)? Pentru că tre' să agaţe.

Deci, să recapitulăm. Jocul de-a „hai să fim împreună” s-a simplificat în aşa măsură, încât prin simplul fapt că se gătesc şi ies în oraş, oamenii arată că-s predispuşi la a fi unii cu alţii. Deci trebe doar să araţi prezentabil, să nu te-mpiedici în drum spre domnişoara şi să-ncerci să nu te scobeşti în nas când vorbeşti cu ea pentru a avea toate şansele să primeşti (măcar) o conversaţie. Cu toate astea, masculii feroce sunt atât de îngroziţi la gândul că ar trebui să se ducă la o femeie şi chiar să-ncerce să deschidă gura, pentru a o lăsa apoi să atârne tâmp, până le intră o muscă în ea, încât preferă să sară peste toată etapa asta şi „să se prefacă neinteresaţi”.

Nu-mi ziceţi iară că am ceva cu bărbaţii, pentru că aceste concluzii sunt adunate din popor, de către mine direct, adică din gurile amicilor mei semi-beţi şi semi-sinceri. Cu această ocazie, am purtat atâtea discuţii în care eu eram stupefiată cum că de ce nu se duc la domnişoara care se holbează la ei şi pe care o plac, iar ei erau transpiraţi de la cum îşi ţineau picioarele cruciş să nu facă pe ei de spaimă, încât n-am putut concluziona decât că mă aflu într-un univers paralel, în care bărbaţii au devenit femei, şi deci nu mai tre’ să beau vreodată Long Island.

În această ordine de idei, am aflat că „- De ce nu vorbeşti cu aia?”, „-Ce, eşti nebună? N-o cunosc... Dacă mă refuză?!”, că „Ce bună-i aia... da’ ce să-i zic?” şi că „Lasă, n-o bag atăta în seamă, femeilor le place să fie ignorate”, concluzionând, în ordine, următoarele:

1. Bărbaţii sunt atât de îngroziţi de ideea de a fi refuzaţi, încât preferă să nici nu încerce pentru un „da”, de frica de a nu primi un „nu”. Degeaba argumentam eu că nu pot pierde ceea ce au – adică nimic – din moment ce nici n-o cunosc pe domnişoară, dar că au totuşi şansa de a nimeri acel 1% care i-ar face victorioşi, însă ei nici să n-audă, mai bine îşi păstrează poziţiile, decât să piardă – ce?! – nu ştiu, de parcă scorul ar putea coborî sub zero.

2. Bărbaţii şi-ar trage-o cu tipa din club, atâta timp cât nu trebuie să-i vorbească. Deci, n-au nici o problema cu a o lăsa pe individă să-i vadă dezbrăcaţi, dar roşesc până-n vârful urechilor dacă trebuie să articuleze cuvinte. Asta nu mă face să cred decât că băieţii ar fi trebuit să înveţe în pruncie mersul, sexul protejat şi abia apoi vorbitul, în ordinea competenţelor pe care le deţin în prezent.

3. Cea mai bună scuză pe care o pot găsi masculii înspăimântaţi e că femeile trebuie ignorate. Adica da, mi se pare logic, şi eu tânjesc după un individ care să mă trateze ca pe un peştişor de acvariu pe care uiţi să-l hrăneşti cu săptămânile. De fapt, aşa iau naştere relaţiile, nefăcând nimic. Orice femeie suspină după o vorbă urâtă, o privire rătăcită sub fuste străine şi o mână fluturând a „lasă-mă-n pace”. Ce poate fi mai frumos decât un spate întors? Nu ştiu, zău.

Nu generalizez, Doamne fereşte, se prea poate ca subconştientu-mi să fi ales amicii mai incompetenţi, doar pentru a râde. Dar e suficient că există şi din ăştia destui, atâta cât să transforme vânătoarea într-un episod din Bugs Bunny, în care cel cu puşca se înmoaie de fiecare dată înainte să tragă. Scuzaţi-mi aluziile indecente... dar e prea drăguţ să-i vezi pe ei asudaţi şi bâlbâiţi şi pe ele nerăbdătoare şi zâmbitoare ca nişte garofiţe. Să fie ăsta motivul pentru sporul demografic negativ al României? Nu ştiu, ar trebui cercetat...

sâmbătă, septembrie 05, 2009

Eroarea nr.22: Lucruri care trebuie.

Azi, o să-l iau la şuturi pe „trebuie”. Pot? De fapt, sunt la mine-acasă, n-o să-i întreb pe musafiri dacă pot intra încălţată.

Ştiu, sunt plină de frustrări din cauza tâmpitului de examen antemenţionat, dar nu numai de-asta îl urăsc pe „trebuie”. El a fost un imbecil tot timpul, şi-a mai băgat nasul pe uşa mea şi în trecut, doar că i-am trântit-o în faţă destul de repede. Acum, însă, a învăţat să pună piciorul în prag. Şi mă chinuie, nesimţitul, de parcă ar trebui să-l chem înauntru, să-l mă fac că îl cunosc şi să-l întreb de sănătate, înjurând tot timpul în gând că „ăsta n-are ce face, numa’ să umble toată ziua pe la casele oamenilor?...”

Cine l-a inventat pe el? Zău, cine e mama lui? Sau tata, până la urmă. Mă rog, cine a făcut comanda la barză pentru acest monstru mâncător de timp, energii şi ce fărâmă de sănătate mintală ne-o mai fi rămas?! E atât de popular, incredibil! Se plimbă prin toate gurile ca o târfă lipsită de scrupule şi-şi bagă nasul unde nu trebuie, ca o vecină pensionară, lipsită de activităţi.

Îl aud mereu, mă obsedează... E argumentul pentru tot ceea ce nu are argument, logica lipsei de raţiune şi punctul propoziţiei ce nici n-a început.

- De ce e nevoie să mă plimb 16 ani prin şcoli (sau 18, cu master), doar ca să uit ce m-a-nvăţat mama natură la naştere?

- Pentru că trebuie.

- De ce am nevoie de o hârtiuţă pentru a le demonstra oamenilor că-s deşteaptă, dacă am gură şi creier?

- Că trebuie.

- De ce să îmbătrânesc lângă o carte, pentru un examen, pentru o profesie, pentru nişte bani, pe care voi fi prea bătrână şi obosită ca să-i cheltui?

- Pentru că trebuie.

- De ce să nu râd, să nu cunosc lume, să nu-mi petrec timpul cu oameni, să nu dansez, să nu mă plimb, să nu trăiesc simplu, superficial şi genial de frumos?

- Pentru că nu ai voie să faci ce vrei. Ai voie să faci ce trebuie.

- De ce trebuie să fac ce trebuie?

- Pentru că trebuie.

Nu există argument împotriva lui. Dacă-i zici că e urât, o să-ţi spună că eşti tu chioară. Dacă-i spui că-i nesuferit, o să-ţi spună că eşti tu nesociabilă. Dacă ţipi că-l urăşti şi că nu-l suporţi şi că să iasă afară, el îţi va spune „Ohh... Ştiam eu că mă placi! Hai, dă-mi o îmbrăţişare!”

Oricât ai vrea să-l renegi, nu vei putea să scapi de lucrurile care „trebuie”. Pentru că ele au fost aici înaintea ta, iar tu, imbecilule care te-ai născut în secolul ăsta, tu nu trebuie decât să te mulezi frumos în graficul prestabilit de el. NU, nu unde-ţi place ţie! Uite-aici, unde lipseşte o piesă. Aşaaa... Şi înainte să-ţi dai seama, ai învăţat aşa de bine mişcarea, încât ţi-ai pierdut jumătate din viaţă făcând ce trebuie, în loc să faci ce vrei. Ai învârtit ca un hamster la rotiţa aia atâta timp, încât o să ţi se pară o imbecilitate să părăseşti mecanismul tocmai acu’, când ai pierdut atâtea... Dacă tot ai investit mult, să mai investeşti puţin, „ca să nu fie degeaba”. Şi o să ajungi să constaţi ca un tâmpit că n-ai mai văzut cerul de mult, dar că „uite de muşchi frumoşi am făcut!”

Mă întreb... Dacă am ieşi destul de mulţi din mecanism, oare nu s-ar prăbuşi naibii? Oare dacă ne-am băga cu toţii picioarele în ele de facultăţi şi am deveni subit autodidacţi, nu şi-ar pierde diplomele din valoare? Dacă am decide să ne declarăm iubirea la prima vedere, nu am sări peste zecile de întâlniri imbecile? Dacă am îmbrăţişa necunoscuţii pe stradă, nu am face o grămadă de oameni să zâmbească? Sau dacă am hotărî subit să facem ce vrem şi nu ce trebuie, nu am fi consideraţi genii în loc de superficiali?...

Până la urmă, oare chiar trebuie să atâtea?

Sau, de fapt, nu trebuie să nimic?

joi, august 27, 2009

Eroarea nr. 21: Mâinele de ieri

Vai, dragă, să vezi!... Am examen. Că-l am, n-ar fi o problemă, doar că tre’ să învăţ, ca să nu-l mai am. Şi ca orice obligaţie izvorâtă din inimă (din partea mai umbroasă a ei, cea în care ascundem scârboşeniile), o tot amân. Că de', poate expiră. Aşa am învăţat din experienţa mea de persoană mâncătoare de consumabile perisabile de supermarket. Dacă aştepţi destul de mult, expiră.

Însă problema-i că, expirând aceasta, spre deosebire de mâncărurile puturoase care se aruncă delicat la gunoi, ea se descompune direct sub năsucul nostru. Şi pute pregnant, până la proxima utilizare. Dacă aţi mâncat vreodată alimente expirate, veţi şti cum va fi pentru mine să dau examenul la anul. Exact, provocator de vomă.

Acum, ca să fiu în continuare fetiţa responsabilă a lui tata, fac ceea ce-i decent şi mă apuc de învăţat. Şi nu oricând, ci cum e indicat: de mâine.

„Mâine”, dragii mei, e un concept fabulos. Cam şi Făt-Frumos, spre exemplu, care cu siguranţă că există (dacă ai 7 ani sau dacă eşti femeie), doar că nu l-a văzut nimeni, deşi e urmărit general de câteva secole. Dar asta nu-l împiedică să distrugă toate relaţiile care nu-l includ şi şansele tuturor bărbaţilor care nu posedă cal alb şi sabie (şi să nu ne gândim la pervesităţi aici).

La fel şi „mâine”, există cu siguranţă. Doar că nu vine niciodată, căci se transformă mereu în azi. Nimeni n-a reuşit să-o vadă vreodată... Dacă stai cu ochii aţintiţi pe orologiul de pe desktop, aşteptând să bată ora 00:00, vei constata că se schimbă data, dar NU şi ziua – nu, nu vă lăsaţi amăgiţi, e o păcăleală universală! E de fapt aceeaşi zi, care-şi schimbă lenjeria şi se dă drept soră-sa mai mare şi mai râvnită! „Mâine” e doar o AZI travestită! Dacă vreţi dovadă, priviţi ceasurile (alea clasice şi deştepte, nu tâmpeniile ce-arată şi data, că aia-i funcţia calendarului), ele spun adevărul. Veţi constata că rumegă tot timpul aceleaşi ore. Ajung la doiş’pe şi o iau de la capăt. Deci, nu se schimbă ziua. E tot timpul azi.

Dar „mâine” întârzie la toate întâlnirile, nu doar la cea cu mine. Le trage clapa celor burtoşi, celor fără serviciu, studenţilor în sesiune, femeilor singure... Toţi îşi pun speranţele în imbecila ce nu mai apare. Se trezesc ciufuliţi, după o noapte de anticipaţie şi întreabă extatici: „Deci, deci, e mâine?!” – „Nu, e azi...” Şi feţele li se bosumflă a dezamăgire, că tre’ să mai aştepte încă o zi ca să se apuce de îndeletnicirile mult dorite... Că aşa fac oamenii de onoare, ca şi mine, nu-şi pot retracta cuvântul dat. Deci, vedeţi? Io vreau să învăţ. Doar că n-am când.

Oare nu ştie „mâine” că ea e ziua în care toate se întâmplă? Oare nu ştie câtă speranţă aduce în sufletele celor leneşi, iresponsabili sau slabi de înger? Câte burţi trebe lăsate, joburi începute şi examene trecute, toate sub hramul ei? Că oamenii s-au prins – astăzi nu merge, pentru că o ştim cum arată. Uite ce urâtă-i – gri, prost îmbrăcată, nepoliticoasă (nu mi-a adus burtă-n minus, nici adaos de inteligenţă), nu ne place de ea, să plece! să plece!... Să vie soră-sa cea bună, despre care am auzit că-i ALTfel, că nu e azi... iar azi e naşpa, deci mâine tre’ să fie bună, logic.

Pe acest principiu, populaţia s-a prins că toate începuturile trebuie să se întâmple mâine. Fără excepţie. Cu condiţia, bineînţeles, ca astăzi să fie naşpa (dar va fi tot timpul, din oareşce motiv – nuuu, nu de lene...). A, da, şi cu condiţia ca mâine să ajungă. Dar n-o s-ajungă. Căci „mâine” e femeie...

Dacă s-ar prinde lumea că azi nu e decât mâinele de ieri, s-ar mulţumi să-şi imagineze că e ieri şi că mâine a venit anticipat. Şi ar rezolva o grămadă de probleme. Doar că lumea nu se prinde...de ce oare? (Nuuuu, bineînţeles că nu de lene...)

duminică, august 09, 2009

Eroarea nr. 20: Umărul stâng sau umărul drept?

Existenţa mea a primit de-a lungul existenţei ei numeroşi bobârnaci (ca să nu zic chiar şuturi în fund), nu suficient de dureroşi cât să urlu, dar suficient de supărători cât să mă screm, măcar puţin. Nu vă luaţi de cap, nu-i vorba de chestiuni seriose, ba dimpotrivă, de banalele discuţii – ba nu! – discursuri despre suferinţa semenului, pe care, dragul de el, se asigură să mi-o transmită în detaliu de fiecare dată când apare, discursuri care m-a-nvăţat mami că trebuie ascultate din „politeţe”, deşi politeţea însăşi cască în sinea ei. Sunt sigură că ştiţi despre ce-i vorba, chiar dacă voi – empatici din fire – n-o să recunoaşteţi că şi moralitatea voastră-i plictisită. Dar sigur aţi fost destinatarii – că-i prea mult spus interlocutorii – unor mesaje, cum s-ar zice, orale, pe care a trebuit să le ascultaţi, supuşi, din considerente de amiciţie/rudenie/moralitate pe care n-are rost să le detaliez aici.

Nu asta-i important, nici suferinţa voastră sau a mea (deşi nu m-ar deranja foarte tare o statuie drăguţă, în locul actualei, a lui Matei Corvin, din centrul Clujului). Importantă e constatarea ulterioară a interesului cu care ascultăm noi diverse chestii care nu ne interesează - deşi, dacă nu ne interesează, n-ar trebui să existe niciun interes ascuns. Daaaar! Realitatea ne demonstrează contrariul. Interesul investit într-o discuţie neinteresantă este direct proporţional cu nevoia de a fi ascultaţi la rându-ne, când vom turna stupizenii ce ne privesc doar pe noi la urechea vecinului. Adică, te mângâi empatic pe creştet acu', dar vai de tine dacă nu plângi în hohote pentru mine mai târziu!

Dacă suntem sinceri cu noi măcar pentru 30 de secunde, atâta cât ne ia ca să citim paragraful ăsta, vom constata că nu ne-a interesat niciodată prea tare vreo conversaţie care nu e despre noi, despre o persoană care ne interesează în mod direct, despre vreun fenomen care ne va afecta invariabil existenţa sau care nu e o bârfă prea bună pentru a nu fi ascultată. Observaţi cuvântul „noi” în centrul propoziţiei? (Bine, sau bârfa aia, care tot pentru amuzamentul nostru e.) Nu trebuie să-mi daţi dreptate, că ştiu că am. Nu mai putem fi sensibilizaţi de suferinţa sinceră, nudă, a interocutorului. Ne trebuie un strop de senzaţional sau câte un compliment, ca să nu adormim.

Ajungând eu la aceste concluzii, bazate pe pura constatare empirică a propriei egocentricităţi, mi-am dat seama că scorurile sunt destul de triste. Dacă ne interesează atât de puţine subiecte cât cele ce ne privesc pe noi + rudele apropiate + eventual, 2-3 potenţiali concubini, rezultă că nici de noi nu sunt interesate decât la fel de puţine persoane câte degetele de la o mână (sau de la două, pentru cei norocoşi, cu familii lărgite), astfel încât am putea trăi liniştiţi într-o mănăstire, neexistând decât pentru personalul preasfântului stabiliment şi pentru şeful acesteia. Adică noi, câţiva alţii şi Dumnezeu. Cam asta e ecuaţia vieţii noastre. (Chiar mai restrânsă, pentru atei.)

Deci, până la urmă, Robinson Crusoe n-a fost un izolat, ci un pionier. S-a gândit să nu se supună singur la conversaţii plicticoase, din moment ce nu avea nici el însuşi tare multe de zis, aşa că şi-a înscenat un naufragiu, şi-a luat un concediu mai lung şi a învăţat un sălbatic să vorbească doar atât cât trebuie, adică esenţialul. Când a început şi ăla să devină prea coerent în engleză, a oprit primul vapor şi a fugit naibii de pe insulă.

Morala? Nu sunt atâtea insule pustii, câţi oameni exasperaţi de conversaţii tâmpite există.

Eu am avut parte de destule, până acum, şi pot spune cu mândrie că nu mi-am plătit în totalitate datoria de povestiri reciproce a suferinţelor, deşi aş avea câteva sute de urechi datoare să mă asculte. Dar aş prefera să nu mă mai întrebe nimeni pentru tot restul vieţii „ce fac”, decât să-mi mai expun umărul la jeliri din motive atât de stupide, că-mi dă eroare creierul şi mă restartez numai la auzul lor. Dar dacă nu mă cheamă Robinson Crusoe şi nu m-am născut în epoca (şi în cartea) potrivită, n-am şanse de scăpare...

M-aş muta cu cortul în parc, dar apoi m-ar deranja televiziunea, ca să mă întrebe pentru ce militez. Sau jandarmii, cu o rugăminte amabilă, după caz.

Mi-aş „scăpa” mobilul în toaletă, doar că ar exaspera maică-mea că nu m-ar mai putea suna zilnic, după care mi-ar cumpăra altul, iar dacă l-aş scăpa şi pe ăla, s-ar muta la Cluj, ca să vorbim direct.

Mi-aş şterge contul de Messenger, doar că e indisolubil legat de contul de mail cu acelaşi nume, iar de ăla am nevoie, mama naibii de tehnologie... iar dacă pur şi simplu nu l-aş mai folosi, aş fi considerată nesociabilă şi sălbatică, presupunându-se că le-am dat tuturor ignore.

Asta e. Suntem blestemaţi să trăim într-o logoree zilnică, obligatorie şi cu titlu de politeţe, pentru a fi acceptaţi în rândurile „societăţii civilizate”, aia care s-a născut cu Pedigree-ul de gât, care a-nvăţat să facă caca ce nu pute şi să aibă alergie la haine ieftine. Aceşti neni educaţi – nu ca noi! – ne învaţă că e politicos să te faci că-ţi pasă, să te supui la febră musculară din zâmbete forţate şi să blestemi clipa de faţă doar în gând, fără a-ţi mişca vreun muşchi al feţei – pentru ca nu cumva să gândească cineva despre tine că eşti nepăsător. Deşi eşti.

Mi-ar plăcea să am curajul să-l privesc, odată, pe suferind drept în ochi şi să-i spun calm: „Nu îmi pasă.” Oare ce se va-ntâmpla? Punem pariu că se va bloca şi va uita tot? Că doar suferinţa nu merită să existe decât dacă naşte compasiuni nesincere. Iar fără bătutut pe umăr atât de necesar, nu merită să facem risipă de apă şi săruri atât de vitale. În schimb, cred că mi-ar adresa o urare de socializare cu mama într-un mod nenatural, spusă cu atâta năduf, că aş respira uşurată ştiind că nu mai trebuie să vorbesc cu el pentru tot restul vieţii.

Sună bine. O să încerc. Mami, dacă sughiţi, să ştii de ce...

sâmbătă, iulie 04, 2009

Eroarea nr. 19: De nevoie şi silit de circumstanţe...

Dragă cititorule,

M-am gândit... Relaţia noastră evoluează constant, ne cunoaştem din ce în ce mai bine, avem încredere unul în celălalt, ne respectăm reciproc...ce altceva mi-aş putea dori de la o relaţie virtuală? Suntem perfecţi unul pentru celălalt! Aşa că m-am gândit să ne căsătorim. Vrei?

Cum de ce? Poi...că aşa se face...avem o relaţie stabilă...ne-nţelegem bine...ce altceva a mai rămas?

Cum adică nu ne cunoaştem? Ne ştim de LUNI de zile!

Cum nu eşti hotărât?! De ce? Ce-i în neregulă cu mine?!? De ce avem o relaţie dacă nu mă placi?

Cum şi ce dacă mă placi? Dacă mă placi acum, n-o să mă mai placi şi mai încolo?...

Timp?! Ce timp îţi trebuie? Poi nu ne luăm acum, eşti nebun?! Până rezervăm sala, până anunţăm rudele, până facem pregătiri...mai durează. Ne logodim şi mai vedem peste vreo 2 ani cum merge. Deci, vrei?

Mna bun, să trecem la subiect. Logodna e o prostie. Dar nu logodna clasică, de „vrei să ne căsătorim? – da, iubitule!”, ci logodna contemporană, ultra-modernă şi extra-lungă, de „ai vrea? – măi, parcă aş vrea...” şi aşteptăm vreo câţiva ani să vedem dacă nu ne-am răzgândit. Nu ştiu cui i-a venit ideea să transforme acest „pentru totdeauna” într-un „pentru câţiva ani, iar dacă dup-aia încă mai vrem, facem pregătiri”. Cert e că logodna a devenit o etapă obligatorie într-o relaţie cât de cât stabilă – şi mai ales după o anumită vârstă, de parcă don’şoarele ar fi cu termen de valabilitate. Mai nou, nu mai e că „Vai, dar vă căsătoriţi? Ce surpriză!”, ci „Cum, nu te-a cerut încăă?!”, adică regula fiind cerutul, cu posibilitate de răzgândire şi excepţia (îngrijorătoare, de altfel) fiind o îngrozitoare relaţie de lungă durată, fără inel pe deget, caz în care domnişoara va fi foarte confuză cum că de ce nu o doreşte dumnealui pentru totdeauna, dacă tot a dorit-o până acum.

Eh, eu, ca o demodată ce sunt, mă consider totuşi că, fiind vorba de cea mai importantă alegere din viaţă, ar trebui să dureze ceva mai mult decât o sesiune de cumpărături – adică, dacă tot e pentru următorii 50-80 de ani, să alegem cu grijă. Nu luăm prima hăinuţă care e mărimea noastră...las’ să fie şi frumoasă, şi călduroasă, şi...mă-nţelegeţi, că dup-aia nu mai avem bani de alta. Dar mă rog, domnişoarele din ziua de azi (majoritatea, deci, că aşa gândim aci pe blog, în majorităţi) sunt de altă părere. Chiar dacă nu-s ele foarte hotărâte că s-ar căsători cu partenerul, parcă ar fi frumos să le ceară, să fie aşa, mai stabil, că sună mai fumos „logodnică” decât „prietenă”, să ştie dânsele că masculul le-ar lua, la o adică, chiar dacă ele nu s-au decis, aşadar că iubirea lor pentru ele e veşnică, chiar dacă numai temporar. Deci, nici căsătorie, că e prea serios, da’ nici doar relaţie, că e prea superficial... mai bine „logodnă”, că e un „momentan, pentru totdeauna”, aşa, ca un fel de validare că „produsul” nu e stricat şi poate fi utilizat dacă nu se schimbă condiţiile, un fel de „clinic sănătos” da’ vedem dup-aia la ce foloseşte, un fel de ştampilă de „rezervat” pusă de cavaler pe fruntea domniţei, pentru liniştea sufletească a amândurora.

De ce atâta vâlvă pentru acest „rezervat”? Pe cuvânt dacă ştiu... Că sunt aproape sigură că nu toate mândrele sus-menţionate şi-au găsit în mod magic sufletele-pereche şi sunt aşa de sigure de asta, că vor musai conformarea primarului că se pot iubi în pace. Dacă e suflet-pereche – apăi e iubire adevărată şi nu expiră, deci nici o grijă. Dacă nu e iubire adevărată – apăi răbdare, dragele mele...nu vă grăbiţi către o viaţă întreagă de „găteşte-mi iubi/vezi că ai ratat o pată/plânge copilul, fă ceva”, că oricum vă aşteaptă, da’ măcar să fie cu persoana potrivită, că e mai puţin amar.

Oricum, că se pripesc femeile n-am zis-o eu, o zice vorba aia, din popor (cu fata la măritat) şi rata divorţurilor, care creşte ca pusă la dospit. Eu nu vreau să arunc cu acuze, dar e vina femeilor. Este, na! Că mai rar se agită domnişorii să ofere imbecilul ăla de inel cu orice preţ. E vina domniţelor, că dânsele se stresează, îşi frâng degeţelele şi se dau cu curu’ de pământ să fie cerute. Aşteaptă întrebarea aia ca şi rezultatele de la analize – până nu le primesc, parcă se simt deja bolnave... Şi chiar le apucă, aşa, o surdo-muto-orbire pâna la întrebarea cu pricina, că nu mai observă nici un gest romantic de-al partenerului, nu mai aud nici o vorbă drăgăstoasă şi se-mbufnează în mod misterios, oferind doar tăcere totală. Şi nu e leac pentru boala asta, până ce nu le cere nenorocituodată...

Dar mai suferă domnişoarele astea şi de o uşoară amnezie, că uită de partea cu „pentru totdeauna”, adică atâta-timp-cât-mă-pot-mişca-cât-respir-cât-mai-rezist-pe-pământul-ăsta-te-vreau-numai-pe-tine-iubi, iar îmbufnările descrise mai sus, plus dulcele apelativ de „nenorocit” nu-mi inspiră tare multă iubire, dar cine-s eu să judec, nu?... Doar o umilă necăsătorită... Deci, nu e atât de importantă continuare (care oricum e mai proastă decât prima parte, cam ca şi la filme), căci putem rupe oricând logodna (că de-aia-i aşa lungă, să se rupă uşor), important e inelul, ale cărui sclipociri fură minţile, telefoanele extatice pe la rude şi vitalul „Fatăăăăă, m-a ceruut!!”

Mai trist de atât – dacă se poate – e că domnişoarele noastre se vând cam ieftin. Lor le trebuie să fie cerute – nu musai şi luate – iar confirmarea faptului să individul le-ar putea vrea într-un viitor îndepărtat le-nnebuneşte în aşa măsură, încât fac ele ÎNSELE apropo-uri, ca să mişte ceva „imbecilul”. Iar prin apropo-uri înţelegem, bineînţeles, istericale şi lacrimi şi „tu-nu-mă-vrei”-uri şi „bine-atunci-plec”-uri şi certuri interminabile şi ameninţări, căci – nu-i aşa? – ce poate fi mai romantic decât să forţezi mâna iubitului ca să te ia „de bună voie şi nesilit de nimeni”?... Iar în condiţiile astea, cererea – ah, cererea! cea care smulge lacrimile audienţei şi surprinde în mod sincer domniţa în orice film – va fi cel mult finalul obosit al unei certe, un fel de „Mno, tu... hai să ne logodim, că vedem dup-aia ce facem. Vrei?” – „Da, normal că vreau...mult ţi-o trebuit! Să văd inelul...aşa piatră mică mi-ai luat?!” (Staţi, să-mi şterg o lacrimă...)

Dar, vai, să nu aruncăm tot gunoiul în curtea Evei! Şi bărbaţilor pare să le convină varianta asta prelungită a logodnei. De ce? „Poi, ca să-ncercăm, să vedem cum merge.” Cum merge ce? „Poi, o căsnicie simulată.” Ba, pardon! Există deja o căsătorie simulată, în care poţi face ce doreşti, fără acte şi fără consecinţe – se numeşte „relaţie”. „Ăăăăă...poi, atunci, ca să nu ne grăbim, să vedem cum ne înţelegem...” Ah, dragă, dar atunci nu te grăbi cu nimic şi nu cere „pentru totdeauna” ceva ce nu-i sigur nici „pentru acum”, mă-nţelegi?... Mai bine recunoaşte că ţi se-nmoaie genunchii atunci când auzi de căsătorie şi că ţi-ai prelungi ultimele zile de libertatate cât se poate – slavă Domnului cu sălile astea, că nu se găsesc de pe o zi pe alta! De fapt, acesta este singurul motiv pentru care bărbaţii acceptă o nuntă fastuoasă, cu toate rudele/prietenii/vecinii din lume, cu multe flori, politeţuri şi muzică pentru toate gusturile...pentru că durează o veşnicie pregătirile, iar lor le mai rămân câteva luni de viaţă.

Până la urmă, nici nu ştiu de ce e obligatoriu să ne căsătorim. Părerea mea umilă e că nunta ar trebui să fie un eveniment cu totul special şi ieşit din comun, foarte rar întâlnit – cam la fel de rar ca şi, să zicem, iubirea adevărată – iar numai cei care chiar se iubesc, după cum ziceam mai devreme, ar trebui să aibă privilegiul de a se numi căsătoriţi... restul să stea frumos pe margine şi să aplaude. În aceste condiţii, ar avea de respirat şi domn primar, am mai face şi noi câte-o economie...şi bărbaţii, săracii de ei, ar fi scutiţi de scenele jenante de mai sus. Ce ziceţi...ne e milă? Îi salvăm? Desfiinţăm logodna?... Ridicaţi o mânuţă, să numărăm...

sâmbătă, iunie 06, 2009

Eroarea nr. 18: XY + XY = love

Mă frământă pe mine o dilemă zilele astea. (Dacă e numai una la 2 săptămâni, e trist, veţi zice; dar nu, sunt mai multe, doar că una e de zis cu voce tare. Şi e oarecum naturală cronologic, deoareşce m-am legat de femei, m-am legat şi de bărbaţi, ce ne-a mai rămas decât... corect! Homosexualii.) Deci, mă contrariază pe mine cum homosexualii, ca subspecie sexuală, trezesc atâta fascinaţie în cetăţenii înconjurători, încât ne este permis ca fiecare să avem vreo părere despre ei - ori pro, ori foarte „uec” contra, dar nici un „nu-mi pasă”. Mai pe limba mea, adică, obiceiurile sexuale ale unora sunt atât de interesante încât avem voie să le aprobăm sau nu, să fim oripilaţi sau nu, să le discutăm în public, ba chiar să le interzicem, că doar nu e ca şi cum ar fi private şi s-ar întâmpla în dormitorul cuiva între aparatele reproducătoare personale ale respectivilor. Deci, să facă oamenii ce le zicem noi să facă şi cu cine, că aşa e frumos şi moral, să urmeze reţeta clasică pentru confortul nostru personal şi să nu lezeze indirect conştiinţa noastră curată, care-şi pune mâinile în urechi şi cântă „la-la-la-laaaaa...” când aude de sex.

Partea întâi a dilemei: toată lumea este ori bărbat, ori femeie, doar aceştia despre care vă vorbeam adineaori, mai speciali fiind, sunt „gay”. Adică preferinţele lor sexuale sunt aşa de relevante încât trec chiar înaintea sexului dat de mama natură, devenind în primul rând „gay” şi abia apoi orice altceva. Interesul pe care îl trezeşte persoana cu care şi-o trage (scuze, mami) tipul respectiv în privat depăşeşte necesitatea pentru orice alt detaliu biografic. Dacă nu vă sună cunoscut, număraţi vă rog de câte ori aţi auzit frazele: „Am un amic gay...” şi „Îl vezi pe tipul ăla? E gay” şi apoi gândiţi-vă, comparativ, de câte ori aţi auzit pe cineva prezentându-se cu „Salut! Sunt Monica... pro blow job” sau „Bună, mie îmi place să stau deasupra. Şi lucrez în IT”. Scădeţi din prima categorie de fraze pe cele din a doua şi va rezulta măsura exactă în care noi ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala.

Cei doi cititori ai mei se vor revolta acum, acuzându-mă că încurajez homosexualitatea, distrug tineretul ţării şi alte afirmaţii cu iz de Noua Dreaptă. Nu, scumpilor, n-o încurajez, la fel cum nu încurajez în mod special nici poziţia misionarului, nici pe cea cu 6 şi 9, căci, aberând eu ca o femeie, am impresia că nu e treaba mea cine cum şi-o trage (scuze, mami), când şi cu cine, atâta timp cât nu sunt eu inclusă în ecuaţie. Dar alţi oameni cu o moralitate mult peste a mea – preocupându-se într-o asemenea măsură de viitorul tineretului, încât îşi zbârlesc părul pe ceafă gândindu-se că odrasla ar putea s-o ia pe căi greşite privind vreo paradă gay sau văzând doi bărbaţi pupându-se pe stradă – ţin morţiş să anihileze orice urmă de existenţă a unor manifestări sexuale „deviante”, căci – nu-i aşa? un sărut e foarte obscen dacă nu are loc între limbile potrivite. Să-i crucificăm, dar, pe homosexuali, şi să lăsăm copii să-şi scoată liniştiţi de pe reţea pornoşaguri, documentare despre orgii şi zoofilii şi să-şi fumeze în voie joint-ul. Totul e permis, atâta timp cât e între un bărbat şi o femeie. Sau, mă rog, mai multe...

Partea a doua a dilemei: cine naiba a spus că puterea exemplului e atât de al dracului de eficientă? Adică, are cineva impresia că mie îmi place de băieţi pentru că aşa m-a învăţat mami, nu pentru că natura a funcţionat corect în cazul meu, dotându-mă şi cu aparatul reproducător corect, şi cu raţiunea intactă? Oamenii chiar cred că pruncul lor, uitându-se la doi bărbaţi fiind afectuoşi pe stradă, se va gândi „Ah, nu ştiu ce fac nenii ăia acolo, dar arată foarte interesant, o să ţin minte pe când cresc, iar când voi avea primele zvâcniri sexuale, o să mă asigur că vor fi întreptate în direcţia aia şi nu către plictisitoarele de femei...” ? Permiteţi-mi să cred că nu aşa funcţionează, iar dacă nu e de ajuns că s-a demonstrat ştiinţific că homosexualii se nasc cu o problemă şi nu prea au de ales – deci, nici vorbă de puterea exemplului – explicaţi-mi atunci de ce nu ne-am făcut cu toţii vedete porno uitându-ne la clasicele filme de după doiş’pe de la teve? De ce nu am devenit sado-masochişti şi de ce nu ne-am îmbunătăţit subit performanţele sexuale văzându-i pe ăia cu cât nesaţ şi-o trag (scuze, mami), dacă tot suntem aşa influenţabili?... Am fi fost o naţie de potenţi şi-ar fi crescut natalitatea peste noapte, dar din informaţiile mele, e încă în scădere, deci nu funcţionează chiar aşa.

Iarăşi simt nevoia să mă explic: copii, asta nu înseamnă că încurajez manifestările homosexuale. Nu, nici paradele. Dar nu pentru că viitorul ţării se va ofili privindu-le, ci pentru simplul motiv că nu mi se pare foarte inteligent să dai de bunăvoie unui popor întreg indicii despre sexualitatea ta, că atunci o faci cu mânuţa ta chestiune de interes naţional, în loc să ţi-o păstrezi privată, cum intenţionezi. Nu trebuie să manifesteze pentru faptul că sunt gay, drăguţii de ei, la fel cum nici eu nu mă-mbrac în pene roz să urlu prin capitală că mie-mi place să o fac cu un bărbat... La fel cum nu există nici Parada Frigidelor, nici Clubul Zoofililor, nici Party-ul Celor Care o Fac în Grup... Să ne păstrăm, dar, organele reproducătoare, cu preferinţele lor cu tot, pentru noi.

Partea a treia a dilemei: oare nu-i de ajuns că suferă săracii (căci mă gândesc că nu au prea ales să se nască aşa), că sunt marginalizaţi, că sunt singuri, mai tre’ să-i chinuim şi noi?... Adică, să ne gândim puţin: noi suntem câteva miliarde, şi tot avem probleme amoroase. Ei sunt câţiva, dintre care vreo 10% au curajul să se manifeste fără să fie arşi pe rug, 3% nu sunt eligibili, 5% sunt deja luaţi, iar restul de 2% se întâlnesc din an în Paşti, când se aliniază planetele. Nah, gândiţi-vă câte variabile trebuie să elimine săracii oameni până să ajungă să aibă o relaţie funcţională: să nu se dea la vreun heterosexual (că o iau în freză), să nu fie luat tipul (că o iau în freză de la iubit), să-l placă pe individ, individul să-l placă pe el, să aibă lucruri în comun, să existe atracţie, să funcţioneze, să aibă amândoi chef de o relaţie, să nu se înşele reciproc, să nu se plictisească, să comunice, să fie înţelegători unul cu celălalt, să se îndrăgostească într-un final, doar ca să venim noi să dăm cu pietre de pe margine şi să urlăm că sunt depravaţi. Şi tot noi suntem victimele?...

Partea a patra a dilemei: dacă nu sexualitatea sus-comentaţilor ne deranjează, oare ce ne displace? Să fie gestica languroasă, clipitul din genele rimelate, vocea piţigăiată, râsul în mod forţat cristalin, hainele prea roz şi prea strălucitoare?... Iritant, nu-i aşa?

Dar vai...parcă-mi sună cunoscut! Nu am mai văzut pe undeva gesturile astea? Ah, ba da, la nişte creaturi la fel de enervante, care se numesc femei. Să facem atunci un marş împotriva LOR! Ele i-au învăţat pe homosexuali toate gesturile astea cu care ne zgârie acum retina, ele le practică de când e lumea să stârpim, dar, răul de la rădăcină. Dacă nu contează sexualitatea indivizilor, ci doar manifestările efeminate, să-i crucificăm pe toţi vinovaţii laolaltă, femei şi homosexuali, de dragul corectitudinii...

Mna, nu ştiu ce aţi înţeles voi, dar eu ştiu ce cred: că suntem nişte sclifosite şi nişte mironosiţe (toţi, inclusiv bărbaţii) şi profităm de faptul că s-a nimerit să ne pliem pe reţeta clasică de normalitate sexuală, nu că am avea noi vreun merit. Iar dacă tot s-a nimerit să fim norocoşi, hai să ne băgăm în vieţile altora şi să ne facem „sâc-sâc” că ei n-au fost. Dacă sună distractiv, imaginaţi-vă atunci cât de distractiv ar fi invers. Nu v-ar veni, fetelor, să o faceţi tot cu o fată, pentru confortul psihic al oamenilor de pe stradă? Iar voi, băieţilor, n-aţi sta în minunata poziţie „aplecat” doar ca să nu se oripileze vecinii? Cum, nu aţi face acest sacrificiu?! Dar aşa e normal! Ce-i cu voi, bolnavilor şi imoralilor! Acasă cu voi, şi să nu ieşiţi din cameră până vă vine să o faceţi cu o persoană de acelaşi sex!!... Nu v-ar fi ruşine...

vineri, mai 15, 2009

Eroarea nr. 17: De ce iubim bărbaţii.

Doamnelor şi domnilor, stimaţi cititori, onorată audienţă...

Am fost acuzată, în nenumărate rânduri, de nişte... nişte cunoscuţi! - că nu le pot spune altfel - cum că aş fi misandră. Cum s-a ajuns la această concluzie? Intuiesc că numai prin metode mârşave, menite să mă discrediteze în mediul virtual în care sunt atât de cunoscută, precum bine ştiţi şi voi (ăştia doi, care citiţi). Doresc, cu această ocazie, să dezmint odiosul zvon: eu n-am nimic împotriva bărbaţilor, doar că nu-s de partea lor. Îi tolerez şi-i respect, ca nişte vecini de scară, colegi de facultate şi oameni de pe stradă ce-mi sunt. Le adresez multe gesturi familiare, unele necesitând doar un deget, altele chiar toată mâna (pentru o strângere familiară) sau capul, plecat sugestiv în public, a recunoaştere reciprocă şi iubire neţărmuită.

Nici nu ştiu cine ar putea să nu iubească aceste graţioase fiinţe, venite în lumea noastră murdară direct din Rai, cu aripi de înger, strivite ulterior sub tocurile nemiloase ale femeilor. Aceste făpturi au luptat secole de-a rândul pentru egalitatea între sexe care le este pe nedrept refuzată şi astăzi, când sunt trimişi fără milă la bucătărie şi la odrasle, în timp ce nesimţitele de femei conduc nave, întemeiază ordine secrete, ajung pe lună şi-şi desemnează prima femeie-preşedinte de culoare.

O altă mare nedreptate li s-a făcut când li s-a furat de sub nas titulatura de "sex frumos", rămânându-le doar insipidul "sex tare", care face trimitere la obscenităţi ce nu le stau în fire sus-numiţilor domnişori. Nu-nţeleg, oare ei îşi toarnă ceară fierbinte pe picioare, pentru a o smulge apoi cu tot cu păr, urlând ca nişte războinici? Ei sunt cei care-şi frâng picioarele în tocuri de 12 cm, pentru a arăta mai ispititor în faţa nesătulelor de femei? Ei reuşesc să scoată 12 cm printr-o gaură de 8, după 10 ore de travaliu, 6 luni de glezne umflate şi 3 de greţuri matinale? Şi, oare, ei repetă experienţa, ca nişte fanatici, după 2 ani, pentru că "iubi" vrea şi un băiat?... Mnuu, dar lasă, să fie ei "sexul tare"... ei care leşină doar asistând la o naştere, care se scârbesc atunci când aud de absorbante şi care ţipă la epilat mai tare ca don'şoarele, după ce oftaseră, în prealabil, cu năduf: "Nu ştiu de ce vă tot plângeţi voi, femeile, atâta..."

Aproape la fel de mult ca şi egalitatea între sexe sus-menţionată şi perfect funcţională, îmi place egalitatea din cadrul cuplului. Mă refer, aici, bineînţeles, la sublimii masculi care spală, gătesc, dau cu mopul şi schimbă scutecele fără crâcnire, cot la cot cu iubitele lor. Eu n-am auzit până acum de la vreunul un cuvânt mai urât, o văicăreală, un "Ce, e treaba mea?! Eu îs bărbat!" în viaţa mea. Ba mai mult, majoritatea insistă cu înverşunare: "Iubito, ia hai şi-aşează-te tu comod, pune picioruşele sus... aşaaa... şi spune, ce vrei să-ţi facă puiu' de mâncare?" Şi am auzit şi de bărbaţi mai temperamentali, care urlă jigniţi: "Cum să faci TU curat?! Da' n-am făcut şi EU mizerie?! Nu-mi ştergi tu praful şi nu-mi speli tu farfuria, potoleşte-te!"

Aşadar, vreau să subliniez, aici, că bărbaţii sunt nişte făpturi sensibile, care visează doar la confortul unui cămin şi iubirea unei familii doar a lor şi care sunt dispuse la mari sacrificii pentru asta. De fapt, majoritatea bărbaţilor îşi iau concediu pentru creşterea copilului, vreo 2 ani/odraslă, ca să şadă acasă şi să strângă rahăţei, căci - nu-i aşa? - nu cariera contează pentru dânşii, ci împlinirea de a duce un cămin în spate. Mai dificil e doar să ţină-n frâu câte-o nebună de femeie, care vrea doar independenţă, petreceri şi experienţe sexuale în trei, şi s-o aşeze la casa ei. Dar bărbaţii - nişte firi, cum spuneam, sensibile şi răbdătoare - nu renunţă la femeia iubită şi aşteaptă şi 10 ani, dacă trebuie, până să fie ceruţi la beţie, să spună un "da!" frenetic şi să fie apoi părăsiţi, 2 ani mai târziu, când domniţei i s-or scurge ochii după unul mai tânăr.

Îmi mai place la bărbaţi că nu înşeală, că sunt plini de subtilităţi, că sunt grijulii cu limbajul şi atenţi la detalii, că strâng cu sfinţenie cojile de seminţe de pe jos, oftând neînţeleşi către fufa care se uită concentrată la meci, că lăcrimează când ele le uită ziua de naştere, că se-ntristează când ele zic "pizdă" prea des, că se bosumflă când ele nu observă că ei sunt proaspăt raşi sau cu freză nouă, că adorm nemângâiaţi când ele vin bete de prin birturi, că se plâng la prieteni, că prietenii-i consolează, că visează cu toţii la o zână călare pe un inorog, care să-i fure şi să-i ducă departe de lumea asta rea unde nu-şi găsesc locul...

Din toate aceste motive şi nu numai, îi iubesc pe domnii bărbaţi şi îi accept în viaţa mea, parţial şi pentru că soarta-mi reproductivă şade în mâinile unuia dintre ei. (Deşi, odată cu evoluţia medicinei - slavă Domnului! - necesitatea a devenit opţiune.) Deci, să nu mai aud bârfe şuşotite pe la spatele meu, care tot de femei sunt născocite, cu siguranţă, căci un bărbat nu ar putea fi niciodată în stare de asemenea urâţenii. Aşa că jur, cu mâna pe tastatură şi cu ochii pe blog, că-i voi iubi veşnic pe acei bărbaţi care spală, gătesc, plâng la filme de dragoste, suspină după persoana iubită, visează la copii şi la căldura căminului lor şi care aşteaptă, cu sufletul la gură, ziua în care vor păşi în faţa altarului, conduşi de persoana iubită... (măcar de-ar fi heterosexuali, sărăcuţii de ei.)

luni, aprilie 27, 2009

Eroarea nr. 16: Mielul, alcoolul şi românii.

Iată că tocmai s-a terminat (mă rog, de vreo săptămână) magnifica perioadă a sărbătorilor de Paşti. Nişte zile binecuvântate, pline de lumină, bunăvoinţă şi belşug pe masă şi în suflete, zile în care fiecare persoană s-a întors în sânul familiei pentru a sărbători, înconjurat de cei dragi ai lui, marele miracol al Învierii Domnului. Nu?... Păi, NUUUUUU!!! Copii, să vă reamintesc, în caz că aţi fost orbiţi de marea de chifteluţe şi miei carbonizaţi: sărbătorile nu mai au de multă vreme rezonanţă religioasă. Au fost alte "tradiţionale trei zile", precedate de o săptămână de muncă pe brânci, înecate în colesterol, băute şi apoi dormite excesiv şi presărate, ici-colo, cu arhicunoscutele "Fie ca"-uri dătătoare de ulcere. A fost o sărbătoare românească în adevăratu-i sens, respectând toate etapele de curăţenie forţată (aspirat pe la colţuri, mutat patul de la loc, aruncat chestiile adunate prin sertare), făcut mâncare pentru tot blocul (5 feluri de carne, 7 de prăjituri, diverse amestecuri scăldate-n maioneză), mers la biserică în mod organizat şi apoi consumat TOATE produsele unei săptămâni de muncă, eventual şi cu alcool pe lângă, că doar ce-o face mai bun Serviciul de Urgenţă decât să ne primescă pe noi cu braţele deschise la pompat stomace?... (Acum iar vor sări cu gura câţiva sensibili cum că ei nu beau, iar a lor mămică găteşte verdeţuri chiar şi de Paşti - ştiu, dragilor, nici eu nu mă îmbăt până la lavaj gastric, dar prin simplul fapt că suntem români, participăm afectiv la ceea ce au binevoit unii să definească drept sărbători în mentalul colectiv, da? Buuun...) Nu cred că are rost să despicăm firul în patru şi să vă enumăr DIN NOU tot ce mă îngrozeşte, de obicei, la sărbători (zâmbetele false, mesajele stereotipe, mâncarea intoxicantă, rudele în valuri, imbecilele emisiuni tematice, "ce ai făcut de sărbători"-urile, afecţiunea programată, "pacea sufletească" ce te face să-ţi izbeşti voluntar capul de pereţi şi "spiritul sărbătorilor", spre veşnica lui pomenire), însă voi aminti, ca o simpatică ce sunt, principalele calităţi ale sărbătorilor, în general şi ale Paştilor, în special. În general...
  • Ador faptul că sunt programate. Vrei, nu vrei, ele vin, că aşa zice calendarul. Indiferent dacă ai chef sau nu, eşti în spirit 'au ba, te ţin buzunarele sau nu prea. Lucru care dă naştere la întrebări simpatice, de genul "unde mergi", "ce faci" sau chiar "ce găteşti", urmate în mod obligatoriu de sintagma "de sărbători", de parcă în perioada asta ante-programată de calendar ar trebui să te simţi subit mai altfel decât în restul anului. Şi te simţi. MAI NERVOS!
  • În directă legătură cu "ce faci" de sărbători, trebuie, neapărat şi fără cârteli, să te apuce un dor nebun de rude şi prieteni, care se va solda cu vizite drăgăstoase şi pline de efuziune pe la toate neamurile, strict limitate la cele trei zile magice. După care nu mai trebuie să le vezi tot restul anului, vă puteţi da şi în cap liniştiţi, fiind siguri că la următoarele sărbători veţi "renaşte în sunetul colindelor - sau al ouălor ciocnite" şi vă veţi simţi, subit, mai buni. Deci, după înţeleptul îndemn românesc, să ne iubim, fraţilor...."din An în Paşti".
În special...
  • Mă încântă peste măsură cum vin oamenii să pălăvrăgească la biserică în noaptea de Înviere. Căci venim cu lumânările aprinse să aflăm că ce... că Iisus a înviat? asta ştim - deja se cam repetă - în schimb, faptul că Ioana s-a îngrăşat - iată o veste răscolitoare! Blugii cei noi ai Cristinei - un eveniment ce trebuie discutat, iar ieşirea în club la beţii, ulterioară slujbei, trebuie rumegată chiar din curtea bisericii. Că aşa e românul, cu frica lui Dumnezeu, n-am bârfi fără să împărtăşească veştile cu Cel de Sus...
  • Îmi mai place şi minunata tradiţie pascală prin care, în spiritul milei specifice sărbătorilor şi postului antemergător, cuprinşi de o imensă bunăvoinţă, ucidem noi un pui de ceva, pentru a-l carboniza şi a-l devora cu recunoştinţă, în amintirea Marii Învieri a Domnului. Mă refer aici, bineînţeles, la drăgălaşii miei sau iezi care zburdau jucăuşi pe câmpie cu câteva zile înainte, visându-se ditamani oile lui Gigi, şi care, prin nesfârşita mărinimie creştinească, au sfârşit de sărbători chirciţi la voi în farfurie. Şi să n-aud prăfuitele explicaţii simbolice despre "mielul" care a fost Iisus, sacrificându-se, pe care le înţeleg şi le respect, dar - Doamne iartă-mă - de ce să ucidem nou-născuţi, chiar şi de animale, în spiritul unei sărbători CREŞTINEŞTI? Eu tare bine pot sărbători Paştele şi fără animalul de mai sus în farfurie, înlocuindu-l cu un porc, un pui sau chiar un peşte, care, ajungând la vârsta maturităţii, sunt sigură că au înţeles de ce au fost crescuţi şi că trebuie să moară.
Mă mai enervează şi titulatura de "sărbătoare", de parcă, dacă e trecută cu roşu în calendar, mai ştie cineva ce anume sărbătorim şi de ce, în loc să recunoaştem, smeriţi, dar sinceri, că marile sărbători creştineşti s-au transformat în marile prilejuri de concediu, în marile mese programate, în prelungitele vizite pe la prieteni, urmate de marile mahmureli colective. Poate că "spiritul sărbătorilor" înseamnă, de fapt, capacitatea de a empatiza cu cel de lângă tine, căci oare când mai ai ocazia - în restul anului - să vezi o naţie întreagă suferind, concomitent, de aceeaşi durere de burtă, de aceeaşi constipaţie şi aceeaşi mahmureală care răsună surd în mentalul colectiv timp de trei zile?... Hai noroc... şi poftă bună! Ne vedem la Crăciun. Între timp, fie ca...

marți, aprilie 14, 2009

Eroarea nr. 15: (Ne)sincer vorbind...

Bună ziua, copii! Bine v-aţi regăsit unii pe alţii. După bunul obicei, avem câte o lecţie interesantă în fiecare zi. Astăzi – întâlnirile. Ah, dar nu în sensul clasic de „două sau mai multe persoane care se întâlnesc într-un loc şi într-un moment prestabilit, cu un anumit scop (sau fără)”, ci în prea-minunatul sens de „două persoane de sex opus, care se reunesc cu scopul de a negocia viitorul obscur al unei potenţiale relaţii între dânsele”. Da, copii, mă refer la primele întâlniri (bine, doar una e „prima”, restul fiind „următoarele”, însă folosesc pluralul pentru a vă reminti faptul că toată lucrurile bune au un început ŞI un sfârşit, aşadar toate relaţiile se sfârşesc la un moment dat, fapt care duce la un şir interminabil de „prime întâlniri”, până ce rămân mai multe „următoare” reuşite cu una şi aceeaşi persoană şi culminează, în mod clasic, într-o nuntă – şi, opţional, sfârşesc prin divorţ).

Această activitate (deci, nu divorţul, ci prima întâlnire, în caz că v-aţi pierdut) mă încântă peste măsură, drept pentru care o practic cu sfinţenie o dată la vreo doi ani şi. Nu ştiu exact ce lucru atât de sfânt poate fi numărat pe degetele libere de la o mână, în timp ce ţii un pahar cu restul şi te mai şi scobeşti în nas, eventual, dar asta vine doar să confirme profundul meu respect pentru tradiţia în cauză. Iar întâlnirile, pentru că sunt „prime”, se petrec între necunoscuţi. Lucru de la care porneşte toată distracţia, pentru că fiecare ŞTIE că omul de lângă el nu îl cunoaşte, iar omul de lângă ŞTIE, la rândul său, că celălalt ştie că el nu-l cunoaşte şi, de asemeni, că el (adică primul) nu îi cunoaşte pe el, lucru care nici nu se va schimba până la sfârşitul serii, iar dânşii ŞTIU asta. Amândoi.

De ce, cu toate astea, se mai întâmplă primele întâlniri? Eh, aici e dilema. Eu, una, particip ca să mă amuz. Ştiu că se oferă şi se aşteaptă falsitate, de aceea sunt cât de sinceră şi de nesuferită pot, pentru a savura, apoi, în linişte, stupefacţia de pe faţa partenerului de teatru. Adică, dacă asta este cea mai bună variantă a mea, prelucrată, şlefuită, îmbunătăţită, cum – pentru numele lui Dumnezeu – trebuie să fiu în viaţa reală, când nu mă chinui să fiu amabilă?! Bine, puţini norocoşi se prind că, de fapt, nu mă chinuiam să fiu amabilă – ci dimpotrivă – dar pentru toţi ceilalţi, dilema va persista, pentru că nimeni nu-şi imaginează, în căpşorul lui inocent, că cineva va îndrăzni, vreodată, să încalce prima sfântă poruncă a întâlnirilor: Să fii fals.

De ce, ziceţi? Păi, pentru că primele întâlniri nu sunt pentru cunoscut, dragă, căci nimeni nu vrea să ştie că tu sforăi noaptea, că ea are probleme menstruale, că tu ai alergie la orice, că ea vorbeşte în somn, că tu eşti încă obsedat de fostă, că ea devine dependentă de iubiţi, că ambii sunteţi varză la pat şi că de asta vi s-au dat recent papucii. Oricât de jenantă este viaţa voastră privată, atunci, în seara aia, sunteţi amândoi nişte zmei. Ea e o vedetă porno în privat, dar în acelaşi timp ingenuă şi credincioasă, iar tu ai refuzat recent o partidă de sex cu Jessica Alba, pe motiv că nu vroiai să-i distrugi căsnicia (că aşa eşti tu, sufletist). Nimeni nu va face greşeala de a spune adevărul, sau dacă va îndrăzni să intre pe acest tărâm, este doar pentru că adevărul îi este favorabil şi e musai să-l facă public, nu că ar avea vreo legătură cu discuţia sau că ar fi cineva interesat să-l afle.

Ceea ce mă mai amuză, pe lângă ipocrizia ce pluteşte sufocant în aer, e faptul că întâlnirile au reţete, modele, scheme prestabilite, pe care trebuie să se muleze cuminţi, ca şi pe planurile de evacuare în caz de incendiu. În primul rând, cei doi trebuie să fie amabili unul cu celălalt. Lucru care mi se pare depăşit, pentru că, dacă mă cert cu mama şi sora, cu care – vorba aia – împart oareşce coduri genetice, de ce aş fi amabilă cu un străin cu care abia împart nota de plată? Se aşteaptă, în mod invariabil, ca dânsă să râdă când dânsul glumeşte – chiar şi infect, ca dânsul să-i spună că dânsa e frumoasă – uitându-se pe sub sprâncene la chelneriţă, ca ambii să mărturisească, emoţionaţi, la sfârşitul serii, că s-au simţit bine şi că „da, da, sigur că mai vorbim, te sun eu mâine, m-am simţit minunat, ne mai vedem, o seară excelentă, merci pentru tot, te pup, te pup, te sun eu, da, da... – du-te odată că mor de somn, dracu’ m-a pus să te sun, mai bine mă uitam la un film...”

Nu ar fi mai bine şi mai util, pentru ambii, să-şi spună amândoi direct impresiile, scutindu-l pe celălalt de aşteptarea inutilă a unui telefon ce nu va zbârnâi niciodată?

Adică, ce preferaţi:

Ea: „M-am simţit foarte bine, sper să ne mai vedem...” (Zâmbet fals.)

El: „Da, chiar mă bucur că te-am cunoscut, m-am simţit bine...” (Vai, cât de beat am putut fi aseară... De ce naiba te-am agăţat?!)

Ea: „Atunci... mai sună-mă când vrei să ieşim.” (O să fie închis telefonul.)

El: „Cu singuranţă, cât de repede!” (...la Sfântul Aşteaptă.)

Ea: „Merci pentru tot, noapte bună!” (Să nu îndrăzneşti să mă săruţi!)

El: „Noapte bună şi ţie, mai vorbim!” (Nu-ţi flutura genele, că nu ne sărutăm...)

Ea: „Pa-pa!” (Slavă Domnului că am scăpat de tine...)

El: „Te-am pupat!” (Mai bine mă uitam la meci...)

...sau varianta necenzurată?

Ea: „Vai, bine că s-a terminat! Eşti foarte plictisitor.”

El: „Aşa-i?! Am crezut că înnebunesc acolo. Dacă nu erai deloc faină, plecam de mult.”

Ea: „Degeaba ai rămas, nu ne mai vedem.”

El: „Sigur?”

Ea: „Foarte.”

El: „Nici o şansă să ne-o tragem?”

Ea: „Nu.”

El: „Niciodată?”

Ea: „Nu.”

El: „Nici măcar un sărut de noapte-bună?”

Ea: „Nici.”

El: „Te mai pot suna?”

Ea: „Nu.”

El: „Eh... măcar a fost bună mâncarea...”

Ei bine, ştiţi ce aş alege eu, întrebarea e ce veţi alege dumneavoastră, stimabililor, de acum încolo. Şi să nu aud cum că „păi, nu poţi fi nepoliticoasă, se supără băiatul”, pentru că, dacă băiatul se supără pentru sincerităţi, nu ne prea interesează sentimentele lui. N-are decât să nu mă sune, telefonul meu va funcţiona la fel de bine, chiar cu mai multe minute, fără să trebuiască să port conversaţii politicoase cu dânsul.

Ceea ce ne aduce la un alt clişeu pe care sunt croite şi evaluate întâlnirile, şi anume în funcţie de „cum a mers”. Pentru că prima întâlnire este debutul glorios al unei relaţii ce va sfârşi în scrum sau, dimpotrivă, începutul cenuşiu care va şi coincide cu finalul. Deci, există două şi doar două soluţii: ori merge bine, ori merge prost. Sub titulatura de “merge bine” se adună liniştite acele întruniri care nu au sfârşit în dezastru şi pentru care există şansa vreunei revederi la lumina zilei, fără roşaţă în obraji sau capete plecate. Cele care “merg prost”, însă, se întind între “mai bine nu-l cunoşteam” şi “blestemat fie regnul masculin”, unde prima se poate uita, după multe ore de terapie, iar a doua îţi va spulbera orice şansă de a mai avea vreo relaţie sănătoasă cu un mascul în această viaţă. (De unde şi “gay parade”-ul, locul de consolare al celor care au mers la întâlniri foarte proaste.)

De ce nu trebuie să meargă prost – cred că e evident: pentru sănătatea mintală şi integritatea amoroasă a protaganiştilor. Plus că, pe timp de criză, nici nu-ţi poţi permite să ieşi la prea multe întâlniri nereuşite... De ce trebuie să meargă bine – nici asta nu înţeleg. Pentru că dacă “va merge”, partenerii nu demonstrează decât că joacă foarte bine teatru şi că au supravieţuit primei întruniri false, doar pentru a se expune la următoarele întâlniri tot mai sincere şi mai relevatoare de defecte, deci, mai distructive pentru relaţie.

Aşadar, propun eu – ingenioasă, ca întotdeauna – să sărim peste prima întâlnire. Să sari cu totul e mai greu, că atunci “prima” va fi următoarea, iar dacă sari şi peste asta, cea de după, şi tot aşa. Deci, ca să scăpăm de tehnicalităţi, să se întâlnească respectivii, frumos îmbrăcaţi, frezaţi şi parfumaţi, să-şi strângă prieteneşte mâinile, să-şi dăruiască reciproc câte o listă cu preocupările personale, calităţile şi defectele, preferinţele şi lucrurile pe care le detestă, hobby-urile, educaţia şi o scurtă istorie a familiei, precum şi rezumatul celor mai relevante relaţii până acum (opţional, cu detalii sexuale) şi un scurt profil al partenerului ideal. Apoi să se încline politicos şi să plece fiecare la casele lor, să citească liniştiţi descrierea şi să cântărească, în confortul căminului personal, dacă vor sau nu o a doua întâlnire, direct. Aşa se află rapid şi ieftin răspunsul la toate subiectele imbecile care se discută de obicei la prima întâlnire, doar că fără dat din cap şi zâmbete obositoare, fără pauze tâmpite şi fără notă de plată. Rapid şi ieftin, numai bun pe perioadă de criză.

Oricum, detaliile jenante nu le afli decât din întâmplare, defectele – pe viu, iar de personalitatea respectivului te convingi doar după multe luni de chin în doi. Deci, la prima întâlnire, unde toată lumea se vinde scump şi-şi doseşte cu multă grijă imperfecţiunile, nu vei afla oricum mai multe de atât. În plus, economiseşti vreo 3 ore bune de încordare facială în poziţia de zâmbet, o sumă frumuşică şi nişte nervi care-ţi vor folosi mai mult peste câteva luni de relaţie. Deci, avem doritori?