sâmbătă, iulie 04, 2009

Eroarea nr. 19: De nevoie şi silit de circumstanţe...

Dragă cititorule,

M-am gândit... Relaţia noastră evoluează constant, ne cunoaştem din ce în ce mai bine, avem încredere unul în celălalt, ne respectăm reciproc...ce altceva mi-aş putea dori de la o relaţie virtuală? Suntem perfecţi unul pentru celălalt! Aşa că m-am gândit să ne căsătorim. Vrei?

Cum de ce? Poi...că aşa se face...avem o relaţie stabilă...ne-nţelegem bine...ce altceva a mai rămas?

Cum adică nu ne cunoaştem? Ne ştim de LUNI de zile!

Cum nu eşti hotărât?! De ce? Ce-i în neregulă cu mine?!? De ce avem o relaţie dacă nu mă placi?

Cum şi ce dacă mă placi? Dacă mă placi acum, n-o să mă mai placi şi mai încolo?...

Timp?! Ce timp îţi trebuie? Poi nu ne luăm acum, eşti nebun?! Până rezervăm sala, până anunţăm rudele, până facem pregătiri...mai durează. Ne logodim şi mai vedem peste vreo 2 ani cum merge. Deci, vrei?

Mna bun, să trecem la subiect. Logodna e o prostie. Dar nu logodna clasică, de „vrei să ne căsătorim? – da, iubitule!”, ci logodna contemporană, ultra-modernă şi extra-lungă, de „ai vrea? – măi, parcă aş vrea...” şi aşteptăm vreo câţiva ani să vedem dacă nu ne-am răzgândit. Nu ştiu cui i-a venit ideea să transforme acest „pentru totdeauna” într-un „pentru câţiva ani, iar dacă dup-aia încă mai vrem, facem pregătiri”. Cert e că logodna a devenit o etapă obligatorie într-o relaţie cât de cât stabilă – şi mai ales după o anumită vârstă, de parcă don’şoarele ar fi cu termen de valabilitate. Mai nou, nu mai e că „Vai, dar vă căsătoriţi? Ce surpriză!”, ci „Cum, nu te-a cerut încăă?!”, adică regula fiind cerutul, cu posibilitate de răzgândire şi excepţia (îngrijorătoare, de altfel) fiind o îngrozitoare relaţie de lungă durată, fără inel pe deget, caz în care domnişoara va fi foarte confuză cum că de ce nu o doreşte dumnealui pentru totdeauna, dacă tot a dorit-o până acum.

Eh, eu, ca o demodată ce sunt, mă consider totuşi că, fiind vorba de cea mai importantă alegere din viaţă, ar trebui să dureze ceva mai mult decât o sesiune de cumpărături – adică, dacă tot e pentru următorii 50-80 de ani, să alegem cu grijă. Nu luăm prima hăinuţă care e mărimea noastră...las’ să fie şi frumoasă, şi călduroasă, şi...mă-nţelegeţi, că dup-aia nu mai avem bani de alta. Dar mă rog, domnişoarele din ziua de azi (majoritatea, deci, că aşa gândim aci pe blog, în majorităţi) sunt de altă părere. Chiar dacă nu-s ele foarte hotărâte că s-ar căsători cu partenerul, parcă ar fi frumos să le ceară, să fie aşa, mai stabil, că sună mai fumos „logodnică” decât „prietenă”, să ştie dânsele că masculul le-ar lua, la o adică, chiar dacă ele nu s-au decis, aşadar că iubirea lor pentru ele e veşnică, chiar dacă numai temporar. Deci, nici căsătorie, că e prea serios, da’ nici doar relaţie, că e prea superficial... mai bine „logodnă”, că e un „momentan, pentru totdeauna”, aşa, ca un fel de validare că „produsul” nu e stricat şi poate fi utilizat dacă nu se schimbă condiţiile, un fel de „clinic sănătos” da’ vedem dup-aia la ce foloseşte, un fel de ştampilă de „rezervat” pusă de cavaler pe fruntea domniţei, pentru liniştea sufletească a amândurora.

De ce atâta vâlvă pentru acest „rezervat”? Pe cuvânt dacă ştiu... Că sunt aproape sigură că nu toate mândrele sus-menţionate şi-au găsit în mod magic sufletele-pereche şi sunt aşa de sigure de asta, că vor musai conformarea primarului că se pot iubi în pace. Dacă e suflet-pereche – apăi e iubire adevărată şi nu expiră, deci nici o grijă. Dacă nu e iubire adevărată – apăi răbdare, dragele mele...nu vă grăbiţi către o viaţă întreagă de „găteşte-mi iubi/vezi că ai ratat o pată/plânge copilul, fă ceva”, că oricum vă aşteaptă, da’ măcar să fie cu persoana potrivită, că e mai puţin amar.

Oricum, că se pripesc femeile n-am zis-o eu, o zice vorba aia, din popor (cu fata la măritat) şi rata divorţurilor, care creşte ca pusă la dospit. Eu nu vreau să arunc cu acuze, dar e vina femeilor. Este, na! Că mai rar se agită domnişorii să ofere imbecilul ăla de inel cu orice preţ. E vina domniţelor, că dânsele se stresează, îşi frâng degeţelele şi se dau cu curu’ de pământ să fie cerute. Aşteaptă întrebarea aia ca şi rezultatele de la analize – până nu le primesc, parcă se simt deja bolnave... Şi chiar le apucă, aşa, o surdo-muto-orbire pâna la întrebarea cu pricina, că nu mai observă nici un gest romantic de-al partenerului, nu mai aud nici o vorbă drăgăstoasă şi se-mbufnează în mod misterios, oferind doar tăcere totală. Şi nu e leac pentru boala asta, până ce nu le cere nenorocituodată...

Dar mai suferă domnişoarele astea şi de o uşoară amnezie, că uită de partea cu „pentru totdeauna”, adică atâta-timp-cât-mă-pot-mişca-cât-respir-cât-mai-rezist-pe-pământul-ăsta-te-vreau-numai-pe-tine-iubi, iar îmbufnările descrise mai sus, plus dulcele apelativ de „nenorocit” nu-mi inspiră tare multă iubire, dar cine-s eu să judec, nu?... Doar o umilă necăsătorită... Deci, nu e atât de importantă continuare (care oricum e mai proastă decât prima parte, cam ca şi la filme), căci putem rupe oricând logodna (că de-aia-i aşa lungă, să se rupă uşor), important e inelul, ale cărui sclipociri fură minţile, telefoanele extatice pe la rude şi vitalul „Fatăăăăă, m-a ceruut!!”

Mai trist de atât – dacă se poate – e că domnişoarele noastre se vând cam ieftin. Lor le trebuie să fie cerute – nu musai şi luate – iar confirmarea faptului să individul le-ar putea vrea într-un viitor îndepărtat le-nnebuneşte în aşa măsură, încât fac ele ÎNSELE apropo-uri, ca să mişte ceva „imbecilul”. Iar prin apropo-uri înţelegem, bineînţeles, istericale şi lacrimi şi „tu-nu-mă-vrei”-uri şi „bine-atunci-plec”-uri şi certuri interminabile şi ameninţări, căci – nu-i aşa? – ce poate fi mai romantic decât să forţezi mâna iubitului ca să te ia „de bună voie şi nesilit de nimeni”?... Iar în condiţiile astea, cererea – ah, cererea! cea care smulge lacrimile audienţei şi surprinde în mod sincer domniţa în orice film – va fi cel mult finalul obosit al unei certe, un fel de „Mno, tu... hai să ne logodim, că vedem dup-aia ce facem. Vrei?” – „Da, normal că vreau...mult ţi-o trebuit! Să văd inelul...aşa piatră mică mi-ai luat?!” (Staţi, să-mi şterg o lacrimă...)

Dar, vai, să nu aruncăm tot gunoiul în curtea Evei! Şi bărbaţilor pare să le convină varianta asta prelungită a logodnei. De ce? „Poi, ca să-ncercăm, să vedem cum merge.” Cum merge ce? „Poi, o căsnicie simulată.” Ba, pardon! Există deja o căsătorie simulată, în care poţi face ce doreşti, fără acte şi fără consecinţe – se numeşte „relaţie”. „Ăăăăă...poi, atunci, ca să nu ne grăbim, să vedem cum ne înţelegem...” Ah, dragă, dar atunci nu te grăbi cu nimic şi nu cere „pentru totdeauna” ceva ce nu-i sigur nici „pentru acum”, mă-nţelegi?... Mai bine recunoaşte că ţi se-nmoaie genunchii atunci când auzi de căsătorie şi că ţi-ai prelungi ultimele zile de libertatate cât se poate – slavă Domnului cu sălile astea, că nu se găsesc de pe o zi pe alta! De fapt, acesta este singurul motiv pentru care bărbaţii acceptă o nuntă fastuoasă, cu toate rudele/prietenii/vecinii din lume, cu multe flori, politeţuri şi muzică pentru toate gusturile...pentru că durează o veşnicie pregătirile, iar lor le mai rămân câteva luni de viaţă.

Până la urmă, nici nu ştiu de ce e obligatoriu să ne căsătorim. Părerea mea umilă e că nunta ar trebui să fie un eveniment cu totul special şi ieşit din comun, foarte rar întâlnit – cam la fel de rar ca şi, să zicem, iubirea adevărată – iar numai cei care chiar se iubesc, după cum ziceam mai devreme, ar trebui să aibă privilegiul de a se numi căsătoriţi... restul să stea frumos pe margine şi să aplaude. În aceste condiţii, ar avea de respirat şi domn primar, am mai face şi noi câte-o economie...şi bărbaţii, săracii de ei, ar fi scutiţi de scenele jenante de mai sus. Ce ziceţi...ne e milă? Îi salvăm? Desfiinţăm logodna?... Ridicaţi o mânuţă, să numărăm...

8 comentarii:

  1. Viata este plina de reguli, sarbatori, datini, etc. Putem alege sa le respectam sau.. nu. In rest, cred ca ai nimerit-o si aici cu erorile, iti lipsesc cateva "cunoscute" ca sa ajungi tot la o incomensurabila necunoscuta:)

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunt de aceeasi aparere: Nu toti trebuie sa ne maritam !Da, in ceea ce priveste asta cu : Pana la sfarsitul vietii.. nu se mai poate aplica. Casatoria a fost inventata initial ca o afacere, cu mult timp in urma. Si, dupa cum se stie mai demult, oamenii nu traiau atata( barbatii cca. 45- femeile cca. 48). Asa deci,normal ca puteau sa mentina o casatorie pana la "sfarsit". Numai indragostitii astia au facut din casatorie un obiect al dragostei. Eu zic ca daca iti vine fa-o dar nu venii la mine daca te razgandesti sau ti-e greu, pentru ca nu-ti plang de mila.

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu ma gandesc ca in afara de natura constatativa a lucrurilor, prin care da - observam ce cum se misca si "evolueaza" inclusiv fenomenul de casatorie si pre-casatorie, e nevoie de pastila de continuitate, de atitudine de acum inainte. Adica da, asa stau lucrurile, ce facem acum mai departe?

    Generatia "edge", cum ii spun de-o vreme, aia care straluceste pentru public prin autofalfairea urechilor la marginea a orice - anume a zilei de azi, a ideilor, a cunoscutului, a abordarilor, a interpretarilor uzuale, se gandeste sau mai bine zis actioneaza simplu catre "evolutia" casatoriei spre un soi barbar de socializare de conjunctura cu aspecte mai mult legale si in parte de PR (public rating, sau exhibitionism impotriva firii). Cand spun barbar sunt chiar delicat si retinut. Si asta se intampla pentru ca generatia "edge" nu e fixata de mare lucru, pluteste in deriva, si mai ales nu e orientata. Prin urmare rezultatul este "evolutia" in loc de desavarsire, si casatoria de lemn ia locul tainei casatoriei. Adica felul ala de casatorie in care NU te uiti dimineata in oglinda ca un mare mascul ce esti si-ti spui cu inalta suficienta ca ea e senina si proasta si tu realist si intelept. Dar asta inseamna sa nu lupti impotriva firii ca un montator de coada la pruna, ceea ce e mare lucru, si sa mai si accepti ipoteza dureroasa ca generatia "edge" spontanee e suprapopulata cu suflete moarte. Fapt in sine care nu e o noutate si s-a gasit cine sa marturiseasca asta de cel putin acum un secol jumate in forma literara. In caz ca si-o mai pleca cineva ochii, mai ales cei ne-biologici.

    Populatia poate sa aiba inaltari laice dar nu are caderi mistice. Misticism nu miticism.

    RăspundețiȘtergere
  4. Vai, dar scuzaţi-o pe Xela, care fu plecată în ţarile calde... (de fapt, care nu-s calde zilele astea? Mă rog.)

    dorian cu d mic, nu sărbătorile în sine mă deranjează - că m-aş bucura şi eu sincer de uniunea întru căsătorie a doi îndrăgostiţi pe veci - ci falsa lor interpretare sau respectare, cum doriţi, din care rezultă, uneori, sus-amintita logodnă din inerţie. Dar cine-s eu să cârcotesc?... Voi rămâne cuminte şi nemăritată, da săru'mâna, mulţumesc de sfat.

    Anonimule, dar vai, adevăr grăit-ai! Acum înţeleg că dragostea n-a fost niciodată veşnică, ci doar vieţile mai scurte decât dragostea însăşi. Propun rezoluţiunea căsătoriei prin împuşcarea consortului/consoartei, ca alternativă la divorţ. Şi un-doi ne-am transforma într-un popor ce respectă cu sfinţenie acel "până ce moartea ne va despărţi"!

    Iar Adrian, profund ca de obicei, îmi reaminteşte de vidul interior pe care cu mândrie îl purtăm cu toţii în noi înşine, ca să părem, totuşi, destul de umflaţi în pene ca să nu ni se poată reproşa că suntem plini de nimic. Iar cum în aer nu poţi să-ţi prinzi rădăcinile, rămânem tristele pepiniere impotente ale valorilor pe care le va purta vântul mai departe, din noi şi prin noi, pentru că suntem medii neprielnice din naştere. Ştiu, recunosc, analizez, critic şi-mi scriu erorile. Şi profit mârşăveşte că am destul material cât să mă ţină vreo 10 vieţi, chiar dacă multe sunt dezgropate din chiar sinele-mi prin care suflă vântul.
    Asta încercai să-mi explici? Cum că degeaba dau cu pietre de pe margine, căci nici eu nu sunt lipsită de păcat? Recunosc, mă-ntristez, nu am cum să vindec lumea dacă nici pe mine însămi nu pot. Şi nicidecum nu-mi asum vreun rol de formator, ci doar de om semiconştient, care şi-a asumat erorile generaţiei din care face parte. N-o să le schimbăm, aşa că măcar să râdem. Domnul Adrian, în schimb, ne trage de urechi ca şi unul lipsit de vârstă. Oare nu face şi dânsul parte din aceeaşi generaţie populată cu suflete moarte?

    RăspundețiȘtergere
  5. Au contraire mon cherie, ai înţeles o foaie impersonală ca fiind una personală. Cuvine-se deci, dacă şi doreşti, să reciteşti aceleaşi cuvinte la modul impersonal. Cu alte cuvinte n-am batut nici un apropo la persoana domniei tale, nici nu voi, mai ales ca pot în linişte să glăsuiesc în scris suficiente menţinui în mod direct, deci nu e nevoie de inducerea subînţeleasă. Ca şi tine făceam acelaşi fel de obiecţie despre grămăjoara (uneori) umană care ne înconjoară pe toţi şi din care facem bineînteles parte, şi moi şi toi şi ceilalţi. Şi chiar dacă grămăjoara în sine are trăsături majore de un fel nu înseamnă că nu ne putem bucura (sau întrista, după caz) fiecare de unicitatea noastră. Dar cum eu nu stiu prea multe de tine nu puteam să spun ceva de tine. Nici nu s-ar cădea. În plus, chiar dacă punem toţi umărul la aceeaşi grămăjoară nu înseamnă că nu putem să-i plângem defectele doar pentru că este şi a noastră, şi chiar să dăm câte un medicament în stânga-n dreapta că n-om salva planeta cu Bruce Willis dar poate om aduce mai mulă linişte în micul jur. Asta însemna să nu ne oprim doar la constatare.

    RăspundețiȘtergere
  6. Am înţeles perfect, domnule Adrian, nu era o răbufnire a orgoliului meu feminin pus sub lupă, ci doar un fel de întrebare retorică despre cum anume am putea împărţi medicamente şi ce anume să conţină dânsele, că nu prea vă cum m-aş putea face utilă. Ţi-am zis, eu şed pe margine şi râd, că nu văd sorţi de izbândă. Poate s-or simţi câţiva din jenă. Poate nu. Măcar vor râde. Sau mă vor înjura cu năduf.

    Oricum, e vorba de relaţia lor foarte privată şi consfinţită (sau nu) prin prea-laica-taină-a-logodnei, cum a devenit. Le-o las, în continuare, privată. Dar tot râd. Că prea a devenit fenomen colectiv. Măcar pot zice că nu râd de-a lor, ci de-a vecinului. Vivat spiritul de turmă!

    RăspundețiȘtergere
  7. Vreau doar sa fac o observatie lui Adrian.. carcotasa, din fire, cum sunt.. nu am citit tot, am avut o tentativa, dar nu am rabdare, insa mi s-or pironit ochii pe "mon cherie".. e "ma chérie", avand in vedere ca Xela suna destul de femin si reiese si din context.

    Ca in privinta subiectului, n-am ce zice.. maritata mi-s, logodita am fost asa, ca idee, doar cat sa-mi iau catrafusele de acasa si sa plec, da' nu am zis niciodata ca-s logodita, suna usor ridicol..
    Iar casatoriile din ziua de azi.. eh, mai bine lipsa, si-asa se ajunge la divort, in multe cazuri. Mai bine se muta impreuna si le dau peste bot alora care vin cu "vaaaaaaai nu sunteti casatoriti si stati impreuna!!!" zomg, e foarte grav. Right.

    RăspundețiȘtergere
  8. Epzact, dragă...(sau dragule?)

    Logodna ar trebui să fie uniunea întru spirit - minus acte - a celor doi inamoraţi, şi-mi permit să spun că ar trebui să-i privească doar pe dânşii doi, după cum indică şi termenul de "cuplu".

    Restul să-şi ţină degeţelul acasă şi să nu tot arate ceva ce nu îi priveşte nici măcar cu coada ochiului.

    RăspundețiȘtergere

Haideţi, aruncaţi cu pietre!