Eroarea nr. 19: De nevoie şi silit de circumstanţe...

Dragă cititorule,

M-am gândit... Relaţia noastră evoluează constant, ne cunoaştem din ce în ce mai bine, avem încredere unul în celălalt, ne respectăm reciproc...ce altceva mi-aş putea dori de la o relaţie virtuală? Suntem perfecţi unul pentru celălalt! Aşa că m-am gândit să ne căsătorim. Vrei?

Cum de ce? Poi...că aşa se face...avem o relaţie stabilă...ne-nţelegem bine...ce altceva a mai rămas?

Cum adică nu ne cunoaştem? Ne ştim de LUNI de zile!

Cum nu eşti hotărât?! De ce? Ce-i în neregulă cu mine?!? De ce avem o relaţie dacă nu mă placi?

Cum şi ce dacă mă placi? Dacă mă placi acum, n-o să mă mai placi şi mai încolo?...

Timp?! Ce timp îţi trebuie? Poi nu ne luăm acum, eşti nebun?! Până rezervăm sala, până anunţăm rudele, până facem pregătiri...mai durează. Ne logodim şi mai vedem peste vreo 2 ani cum merge. Deci, vrei?

Mna bun, să trecem la subiect. Logodna e o prostie. Dar nu logodna clasică, de „vrei să ne căsătorim? – da, iubitule!”, ci logodna contemporană, ultra-modernă şi extra-lungă, de „ai vrea? – măi, parcă aş vrea...” şi aşteptăm vreo câţiva ani să vedem dacă nu ne-am răzgândit. Nu ştiu cui i-a venit ideea să transforme acest „pentru totdeauna” într-un „pentru câţiva ani, iar dacă dup-aia încă mai vrem, facem pregătiri”. Cert e că logodna a devenit o etapă obligatorie într-o relaţie cât de cât stabilă – şi mai ales după o anumită vârstă, de parcă don’şoarele ar fi cu termen de valabilitate. Mai nou, nu mai e că „Vai, dar vă căsătoriţi? Ce surpriză!”, ci „Cum, nu te-a cerut încăă?!”, adică regula fiind cerutul, cu posibilitate de răzgândire şi excepţia (îngrijorătoare, de altfel) fiind o îngrozitoare relaţie de lungă durată, fără inel pe deget, caz în care domnişoara va fi foarte confuză cum că de ce nu o doreşte dumnealui pentru totdeauna, dacă tot a dorit-o până acum.

Eh, eu, ca o demodată ce sunt, mă consider totuşi că, fiind vorba de cea mai importantă alegere din viaţă, ar trebui să dureze ceva mai mult decât o sesiune de cumpărături – adică, dacă tot e pentru următorii 50-80 de ani, să alegem cu grijă. Nu luăm prima hăinuţă care e mărimea noastră...las’ să fie şi frumoasă, şi călduroasă, şi...mă-nţelegeţi, că dup-aia nu mai avem bani de alta. Dar mă rog, domnişoarele din ziua de azi (majoritatea, deci, că aşa gândim aci pe blog, în majorităţi) sunt de altă părere. Chiar dacă nu-s ele foarte hotărâte că s-ar căsători cu partenerul, parcă ar fi frumos să le ceară, să fie aşa, mai stabil, că sună mai fumos „logodnică” decât „prietenă”, să ştie dânsele că masculul le-ar lua, la o adică, chiar dacă ele nu s-au decis, aşadar că iubirea lor pentru ele e veşnică, chiar dacă numai temporar. Deci, nici căsătorie, că e prea serios, da’ nici doar relaţie, că e prea superficial... mai bine „logodnă”, că e un „momentan, pentru totdeauna”, aşa, ca un fel de validare că „produsul” nu e stricat şi poate fi utilizat dacă nu se schimbă condiţiile, un fel de „clinic sănătos” da’ vedem dup-aia la ce foloseşte, un fel de ştampilă de „rezervat” pusă de cavaler pe fruntea domniţei, pentru liniştea sufletească a amândurora.

De ce atâta vâlvă pentru acest „rezervat”? Pe cuvânt dacă ştiu... Că sunt aproape sigură că nu toate mândrele sus-menţionate şi-au găsit în mod magic sufletele-pereche şi sunt aşa de sigure de asta, că vor musai conformarea primarului că se pot iubi în pace. Dacă e suflet-pereche – apăi e iubire adevărată şi nu expiră, deci nici o grijă. Dacă nu e iubire adevărată – apăi răbdare, dragele mele...nu vă grăbiţi către o viaţă întreagă de „găteşte-mi iubi/vezi că ai ratat o pată/plânge copilul, fă ceva”, că oricum vă aşteaptă, da’ măcar să fie cu persoana potrivită, că e mai puţin amar.

Oricum, că se pripesc femeile n-am zis-o eu, o zice vorba aia, din popor (cu fata la măritat) şi rata divorţurilor, care creşte ca pusă la dospit. Eu nu vreau să arunc cu acuze, dar e vina femeilor. Este, na! Că mai rar se agită domnişorii să ofere imbecilul ăla de inel cu orice preţ. E vina domniţelor, că dânsele se stresează, îşi frâng degeţelele şi se dau cu curu’ de pământ să fie cerute. Aşteaptă întrebarea aia ca şi rezultatele de la analize – până nu le primesc, parcă se simt deja bolnave... Şi chiar le apucă, aşa, o surdo-muto-orbire pâna la întrebarea cu pricina, că nu mai observă nici un gest romantic de-al partenerului, nu mai aud nici o vorbă drăgăstoasă şi se-mbufnează în mod misterios, oferind doar tăcere totală. Şi nu e leac pentru boala asta, până ce nu le cere nenorocitu’ odată...

Dar mai suferă domnişoarele astea şi de o uşoară amnezie, că uită de partea cu „pentru totdeauna”, adică atâta-timp-cât-mă-pot-mişca-cât-respir-cât-mai-rezist-pe-pământul-ăsta-te-vreau-numai-pe-tine-iubi, iar îmbufnările descrise mai sus, plus dulcele apelativ de „nenorocit” nu-mi inspiră tare multă iubire, dar cine-s eu să judec, nu?... Doar o umilă necăsătorită... Deci, nu e atât de importantă continuare (care oricum e mai proastă decât prima parte, cam ca şi la filme), căci putem rupe oricând logodna (că de-aia-i aşa lungă, să se rupă uşor), important e inelul, ale cărui sclipociri fură minţile, telefoanele extatice pe la rude şi vitalul „Fatăăăăă, m-a ceruut!!”

Mai trist de atât – dacă se poate – e că domnişoarele noastre se vând cam ieftin. Lor le trebuie să fie cerute – nu musai şi luate – iar confirmarea faptului să individul le-ar putea vrea într-un viitor îndepărtat le-nnebuneşte în aşa măsură, încât fac ele ÎNSELE apropo-uri, ca să mişte ceva „imbecilul”. Iar prin apropo-uri înţelegem, bineînţeles, istericale şi lacrimi şi „tu-nu-mă-vrei”-uri şi „bine-atunci-plec”-uri şi certuri interminabile şi ameninţări, căci – nu-i aşa? – ce poate fi mai romantic decât să forţezi mâna iubitului ca să te ia „de bună voie şi nesilit de nimeni”?... Iar în condiţiile astea, cererea – ah, cererea! cea care smulge lacrimile audienţei şi surprinde în mod sincer domniţa în orice film – va fi cel mult finalul obosit al unei certe, un fel de „Mno, tu... hai să ne logodim, că vedem dup-aia ce facem. Vrei?” – „Da, normal că vreau...mult ţi-o trebuit! Să văd inelul...aşa piatră mică mi-ai luat?!” (Staţi, să-mi şterg o lacrimă...)

Dar, vai, să nu aruncăm tot gunoiul în curtea Evei! Şi bărbaţilor pare să le convină varianta asta prelungită a logodnei. De ce? „Poi, ca să-ncercăm, să vedem cum merge.” Cum merge ce? „Poi, o căsnicie simulată.” Ba, pardon! Există deja o căsătorie simulată, în care poţi face ce doreşti, fără acte şi fără consecinţe – se numeşte „relaţie”. „Ăăăăă...poi, atunci, ca să nu ne grăbim, să vedem cum ne înţelegem...” Ah, dragă, dar atunci nu te grăbi cu nimic şi nu cere „pentru totdeauna” ceva ce nu-i sigur nici „pentru acum”, mă-nţelegi?... Mai bine recunoaşte că ţi se-nmoaie genunchii atunci când auzi de căsătorie şi că ţi-ai prelungi ultimele zile de libertatate cât se poate – slavă Domnului cu sălile astea, că nu se găsesc de pe o zi pe alta! De fapt, acesta este singurul motiv pentru care bărbaţii acceptă o nuntă fastuoasă, cu toate rudele/prietenii/vecinii din lume, cu multe flori, politeţuri şi muzică pentru toate gusturile...pentru că durează o veşnicie pregătirile, iar lor le mai rămân câteva luni de viaţă.

Până la urmă, nici nu ştiu de ce e obligatoriu să ne căsătorim. Părerea mea umilă e că nunta ar trebui să fie un eveniment cu totul special şi ieşit din comun, foarte rar întâlnit – cam la fel de rar ca şi, să zicem, iubirea adevărată – iar numai cei care chiar se iubesc, după cum ziceam mai devreme, ar trebui să aibă privilegiul de a se numi căsătoriţi... restul să stea frumos pe margine şi să aplaude. În aceste condiţii, ar avea de respirat şi domn’ primar, am mai face şi noi câte-o economie...şi bărbaţii, săracii de ei, ar fi scutiţi de scenele jenante de mai sus. Ce ziceţi...ne e milă? Îi salvăm? Desfiinţăm logodna?... Ridicaţi o mânuţă, să numărăm...