Eroarea nr. 25: La mulţi bani, pentru binele lumii

În fiecare an, la o anumită dată irelevantă pentru tot restul lumii, un cineva sărbătoreşte evenimentul la care nu a contribuit în nici un fel, dar care l-a adus inevitabil pe lume. Bineînţeles că e un prilej de bucurie când ţi se aminteşte în fiecare an că eşti cu 355 (sau 6) de zile mai aproape de moarte (la care, iarăşi, nu contribuim – deci n-o sărbătorim, parţial şi pentru că nu-i cunoaştem data).

Între aceste două momente naturale ale vieţii noastre – de început şi de sfârşit – ne reamintim anual începutul, de parcă propria noastră existenţă n-ar fi suficientă dovadă a faptului că ne-am născut. „Ne-am”, impropriu spus, că doar nu „ne-am” noi singuri, ci „ne-a” cineva. Cu toate astea, ziua de naştere nu e vorba despre persoana care „ne-a”, ci despre noi, care „ne-am”, incorect din punct de vedere gramatical, logic şi moral. Deci, în loc să fie vorba despre agonia natală a respectabilelor noastre mame, cărora ar trebui să le mulţumim în fiecare an pentru găzduirea lor dezinteresată timp de 9 luni şi expulzarea mult prea dureroasă ce a urmat, ne batem prieteneşte pe umeri unii pe alţii pentru performanţa de a nu fi expirat de anul trecut şi până acum. Bravo nouă, deci.

Dar cine-s eu să stric pofta oamenilor de băut, când ăsta e un prilej la fel de bun ca şi oricare altul?... Că de Crăciun, bem pentru că există Moşul (sau cel puţin a existat până ce am împlinit 8 ani, fapt care nu ne opreşte, însă, să sărbătorim şi 40 de ani mai târziu), de Paşti pentru că Iisus a suferit, murit şi înviat, în această ordine (deci, să sărbătorim prin păcatul beţiei) – evenimente la care n-am contribuit în nici un fel. Aşa că de ce să nu mai adăugăm încă unul pe listă, la care măcar am fost prezenţi?... Sau care a generat prezenţa noastră, cum doriţi.

Dar să nu pierdem şirul poveştii... Obişnuim, cum ziceam, să sărbătorim în fiecare an momentul culminant în care am sfârtecat vaginul mamei pentru a intra zbierând în lume, împreună cu o masă de materii corporale despre care preferăm să nu amintim aici. Pentru acest mare act de curaj, merităm să fim răsplătiţi, în fiecare an, cu variate cadouri, în semn de umilă recunoştinţă a întregii lumi pentru onoarea de a fi păşit întrânsa. Iată că acest act generator de viaţă se dovedeşte a fi cea mai profitabilă afacere pe care n-am făcut-o vreodată, producând chiar şi 80-90 de tranşe de astfel de cadouri, în funcţie de speranţa de viaţă pe care ne-a pus-o mami în cârcă.

Nici un alt lucru pe care îl vom îndeplini în timpul vieţii cu mânuţele noastre nu va fi la fel de bine răsplătit ca şi ceea ce a reuşit mami cu aparatul reproducător. Să ne gândim... La nuntă, primim cadouri doar o dată. La absolvire – o dată. La angajare – o dată. La pensionare – o dată. Nici măcat atunci când noi, dragele de femei, vom sta cu picioarele crăcite în faţa unei armate de asistente, urlând din toţi rărunchii şi blestemând monstruleţul care nu vrea să iasă odată – nici măcar atunci nu vom primi cadouri, flori şi baloane decât o dată. Iar micul trădător care n-a făcut decât să urle? În fiecare an.

Observaţi inechitatea pe care-ncerc s-o evidenţiez aici. Nu că m-ar deranja să fiu sărbătorită anual pentru meritele pe care nu mi le asum (mulţumesc, mami), doar că a mai apărut o inechitate de-a lungul vremii. Mai nou, nu doar primeşti. Trebuie să şi dai.

Cum? Aşa, simplu. La fel cum lumea îşi exprimă recunoştinţa pentru faptul că ai întărit rândurile, şi tu eşti nevoit, la rându-ţi, să îţi exprimi recunoştinţa pentru recunoştinţa ei. Pe scurt, să dai de băut. Cred că toate lumea e familiară cu mecanismul de primit-bani-de-acasă-dat-pe-băutură-primit-cadouri-inferioare-ca-valoare-în-schimb. Adică circuitul aniversar al banilor în natură. Cumva, de-a lungul vremii, „restul lumii” s-a prins că ieşea în minus din toată afacerea zilei de naştere, aşa că a întors în mod ingenios raportul, făcându-l pe sărbătorit să iasă în minus, dar lăsându-i în tot acest timp impresia că iese în câştig! O mişcare extrem de profitabilă, după părerea mea, având în vedere câte zile de naştere au toţi cunoscuţii şi câte avem noi – una (în lipsă de personalităţi multiple).

Aşa că, dragii mei, iată cum a luat naştere cea mai inteligentă afacere piramidală din istorie. Una trage 9 luni, altul iese şi plăteşte, toată lumea câştigă. Genial, nu?

Eroarea nr. 24: A fost odată... şi înc-o dată... şi înc-o dată....

“A fost odată ca niciodată...” Sau, ca multe alte dăţi, judecând după numărul de începuturi. Aşa debutau poveştile alea magice care ne-au tâm... ăăă... îmbogăţit imaginaţiile ca prunci, pâna la stadiul în care fetiţele, femei fiind, încă visează la personajul principal, iar băieţii – la palatele şi caii (putere) din poveste. Or fi fost ele utile şi lipsite de cusur când eram mici, dar acum, trebuind să le citesc la vârsta maturităţii... nepoatei mele, să zicem, le descopăr în toată splendoarea lor viciată.

Ce mă intrigă e că nu am sesizat la vremea mea că începutul e paradoxal, în felul lui, că toate întâmplările au fost doar „o dată”, deci, „ca niciodată”, deşi auzisem vreo 50 de poveşti la fel de unice unele faţă de celelalte, fiecare fiind în sinea ei cea originală, iar restul, plagiat. Concluzionez că era vorba de o singură întâmplare (că basmele nu mint), iar diferenţele au apărut din cauza povestitorilor, care, obosiţi fiind să tot alerge până la capătul lumii şi înapoi după prinţişorul ieşit la agăţat, au omis unele detalii, pe care le-au suprins alţii – sau, mă rog, ameninţaţi fiind de balaur, l-au mai lăsat şi pe el să câştige de câteva ori.

Ca să nu credeţi că-s de partea basmelor, priviţi, vă rog, personajele: era vorba mereu de un singur împărat, cu 3 unici feciori şi, în mod echivalent, de un împărat de la capătul lumii, cu 3 unice fete. Fiind vorba de o singură lume şi un singur capăt, deci şi de un singular „peste 7 mări şi 7 ţări” de unde a pornit împricinatul, aş concluziona că s-au scris nişte sute de poveşti despre aceleaşi 10-12 personaje, doar că privite de către naratori diferiţi. Deci, dac-ar fi să-mi imaginez lumea de „odată ca niciodată”, ar fi vorba de 148.939.100 km² de uscat, doi împăraţi, 6 copiii de sex opus, o vrăjitoare, nelipsitul cal vorbitor, unu până la trei zmei şi vreo 200 de povestitori pe margine, luând notiţe şi mângălind de zor.

(Diferenţele de ierarhie dintre personaje, portretele mai mult sau mai puţin flatante, deznodământul bătăliilor, detaliile picante omise sau nu, precum şi ordinea în care erau frumoase fiicele împăratului au apărut datorită unor daruri mai mult sau mai puţin consistente făcute de personaje consemnatorilor de pe margine, despre care nu avem date concrete, dar avem bănuieli consistente, din moment ce atunci nu era încă lansată campania „Nu da şpagă!”)

M-a mai enervat la poveştile cu pricina un detaliu – previzibil ar zice unii cititori, fondat, aş zice eu: personajul principal este un bărbat. Bine, dar nu asta-i problema, că nici eu nu mi-o imaginez pe Ileana luptându-se pe tocuri cu zmeul, ci următoarea: prinţişorul este foarte în toate felurile – frumos, inteligent, şiret, viteaz, perseverent, altruist, ambiţios şi bun la suflet, în timp ce prinţesa este – CUUUM?! Frumoasă. Atât, frumoasă. Ea nu trebuie să facă nimic decât să existe, să ţină gura închisă şi să-şi amintească să respire din când în când, ca să nu leşine până vine prinţul s-o salveze. Nu are funcţie, abilităţi sau competenţe – nici nu vreau să ştiu cum ar arăta CV-ul ei! – şi nici vreo altă ambiţie, decât să devină doamna Făt-Frumos. Şi ne mai mirăm de cuplurile politician/om de afaceri/actor/sportiv + fotomodel.... Atâta au înţeles fetele că tre’ să facă.

Să nu mai menţionez că e puţin plauzibil ca un om să crească într-o lună cât alţii într-un an (fapt care l-ar trimite pe Făt-Frumos în călătoria iniţiatică la scurt timp după ce a învăţat să umble), ca un cal să mănânce jăratic (detaliu care ar putea duce la experimente nefericite cu aminalele de casă), ca masculul de 1,80... hai, fie, 1,90 m să-l doboare pe zmeul de 4-5 m, cu 3 capete şi tot atâtea creiere şi multe alte informaţii menite să roadă în logica pruncilor ca rugina – dar bine, am înţeles, asta înseamnă basmul, ficţiune, magie, bla-bla... Şi copiii înghit totul, se minunează inocent şi aşteaptă extaziaţi acel „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...”

Bineînţeles, se mulţumesc cu atâta informaţie. „Au trăit fericiţi”. Cum? „Fericiţi”. Nu se întreabă de ce au stat 3 ore ca să asculte relatarea a 3 zile din viaţa lui Făt-Frumos, iar tot restul vieţii lui se poate rezuma în 3 secunde. Asta pentru că restul nu poate fi menţionat fără riscul de a crea coşmaruri micuţilor. Pentru că basmul se termină la nuntă. Nimeni nu vrea să ştie ce se întâmplă după şi să audă de copii, scutece, cheltuieli, probleme de infertilitate, reproşuri de natură sexuală, infidelitate, finanţe, divorţ, pensie, reumatism şi, eventual, azilul de bătrâni în care Făt-Frumos şi Ileana îşi numără zilele, sperând ca „adânci bătrâneţi” să se termine odată.

Deci, lasă, să audă copiii de partea frumoasă, să viseze fetiţele la rochia de mireasă de la 5 ani, fără a conta bărbatul lângă care-o poartă, să-şi imagineze băieţii că toate fetele sunt frumoase şi docile, şi să aibă apoi cu toţii un mare vid în cap în ceea ce priveşte partea de după petrecerea de nuntă... Vor afla ei, săracii, ce înseamnă de fapt „au trăit fericiţi”. Noroc pentru povestitori, că sunt cam toţi în mormânt, şi nu pot fi decât înjuraţi.