luni, martie 30, 2009

Eroarea nr. 14: Cromozomul X şi fratele lui geamăn

Am afirmat şi menţin, alăturarea magică a celor doi cromozomi X dă naştere la tot atâtea erori, câte minuni. Dacă femeile sunt sublimele creaturi care ne-au dat viaţă (nu, dragă, nu barza), ne-au crescut şi alte cele, ele sunt totodată şi o eternă sursă de paradoxuri, pe care se chinuie să le înţeleagă nu doar bărbaţii, ci chiar femeile însele (dovadă fiind subsemnata). N-are rost să le târăsc pe domnişoare prin praful de pe uliţa virtuală, însă am adunat aici un minunat top 5 al erorilor feminine cele mai dragi mie. Şi sună cam aşa…

1. Femeile, nişte visătoare din fire, mai confundă din când în când imaginaţia cu realitatea. Din acest motiv, unele chiar au rămas cu impresia că povestea lui Făt-Frumos e o biografie şi nu un basm, că s-au fabricat tot atâţia Feţi câte femei sunt în lume şi, deci, că fiecare şi-l va găsi pe al ei la vârsta potrivită. Idee care poate fi uşor combătută prin faptul că nu există, faptic şi fizic, atâţia bărbaţi câte femei pe glob, dar ce are a face iubirea cu matematica, nu? Poate că a fost mama prea convingătoare citind povestea sau poate că unele nu au depăşit niciodată vârsta copilăriei, cert este că imbecilul de Făt-Frumos este cauza numărul unu a divorţurilor în lume. O performanţă notabilă, zic eu, pentru un personaj imaginar.

2. Femeile se îngrijorează din orice. Că e vorba de norii de afară şi de suspiciunea că ar putea să plouă şi să le strice freza sau de amicul recent internat în spital, motivul nu are prea mare importanţă. Întotdeauna se va găsi ceva pericol iminent gata să le atace existenţa, un veşnic drob de sare care ar putea să cadă sau să nu cadă, dar parcă totuşi mai înspre „ar putea”, deşi e destul de improbabil, cu toate astea e posibil, chiar dacă nu s-a întâmplat, dar s-ar putea întâmpla! – deci să ne îngrijorăm... că ajută.

3. Domnişoarele iau prea în serios titulatură de reprezentante ale “sexului frumos” şi îşi concentrează toate energiile spre ţelul de a se înscrie în mod legitim în categorie. Sunt prea informate despre cum ar trebui să arate o haină şi de ce, cum poţi să-ţi construieşti o faţă nouă din 2 tone de machiaj sau unde se pun unghii tehnice mai ieftin, doar aşa, ca să nu-şi mai poată utiliza mânuţele la nimic mai apoi, ci doar să stea frumos cu degetele întinse, spre admiraţia vreunui mascul nepăsător. Iar dacă o altă domnişoară îşi va permite neruşinarea de a nu dori să discute despre haine şi papuci cu sus-numitele, o vor răstigni din priviri şi-i vor întoarce spatele, dar asta numai datorită epocii în care trăim, că dacă s-ar fi născut mai devreme cu câteva secole, o şi ardeau pe rug în piaţa publică, fără remuşcări.

4. Femeile au veşnica fobie de a fi înşelate. În timpul relaţiei, când sunt CU individul în cauză şi se iubesc intens, deci, lucrurile arată bine, dânsele nu mai pot de teama ca nu cumva armăsarul să mai fie cu ceva duduie, dar nu pentru simplul fapt că nu ar fi unica iubire a masculului şi s-ar sfârşi relaţia, ci să nu cumva să fie înşelate şi SĂ NU ŞTIE. Lucru care mi se pare genial, căci duce la alte activităţi utile, cum ar fi verificatul telefoanelor, cititul arhivei de messenger, căutatul pe net al profilului domnişoarei cu care vorbea ieri nenorocitul (slavă Domnului cu Hi5-ul, Facebook-ul şi alte site-uri imbecile, că-s mai eficiente decât Serviciile Secrete), mă rog, o întreagă existenţă concentrată în jurul fiecărei mişcări a suspectului, într-o încercare disperată de a continua această minunată relaţie, care constă în... ce? – păi, bineînţeles, doar în maratonul continuu de citire a mesajelor şi a arhivei prinţişorului, de stress şi frânt degeţelele de îngrijorare, că nu mai este timp de altceva. Concentrându-se prea mult pe misiunea lor de salvare, nu mai rămâne nimic de salvat, dar nici nu mai contează asta, vor afla ele până la urmă că sunt, de fapt, înşelate (lucru care se va întâmpla, inevitabil, în momentul când individul îşi va căuta una normală) şi vor avea parte măcar de satifacţia că au avut dreptate. Doar toţi bărbaţii sunt la fel, porcii şi nenorociţii... au ştiut ele ce au ştiut.

5. Femeile se adună laolaltă să vorbească despre cum ar putea mulţumi mai bine bărbaţii. Fie că e vorba de emisiuni televizate cu tema „Cum să-ţi păstrezi iubitul lângă tine”, programe radio intitulate „Metode de agăţat” sau articole geniale în reviste idem, care ţipă la tine cu litere de o şchioapă: „10 paşi simpli pentru a-i ghici gusturile!”, concluzia e aceeaşi: femeile au veşnica senzaţie că bărbaţii le scapă printre degete. Cam greu, că-s mulţi, iar dacă nu e unul, e altul. Plus că, de obicei, e vorba despre bărbatul cu care chiar AU o relaţie, dar, după cum arătam mai sus, asta e irelevant pentru siguranţa de sine a domnişoarelor. Acum, e drept că sunt ceva mai multe decât bărbaţii, dar odată cu numărul mereu în creştere al homosexualilor şi a lesbienelor, balanţa se tot înclină, numai că nu ştim în ce parte. Aşa că, atâta timp cât nu ştim exact cum stau lucrurile, mai bine să nu ne îngrijorăm, nu?

Oh, staţi... am uitat de punctul 2.

În încheiere, menţionez că m-am referit în mod intenţionat la „femei” ca şi cum nu aş face parte şi eu din aceeaşi specie, deoarece, deşi zestrea genetică mă pune în acelaşi regn cu sus-menţionatele, eu le reneg, pe motiv că nu mă regăsesc în comportamentele descrise prin prezenta. E o diferenţă notabilă între „femei”, în sensul de mai sus şi „persoane de sex feminin”, unde primele formează o tipologie hilară, iar ultimele îşi păstrează, totuşi, raţiunea intactă (similar cu diferenţa dintre „manelişti” şi „pesoane care ascultă manele”, pe care nu o voi detalia aici). Aşadar, din punctul meu de vedere, femeile se comportă, în general, conform descrierii de mai sus, fapt care mă face să blestem comanda făcută acum 22 de ani la barză. Dar mă consolez cu faptul că sunt, totuşi, o „persoană de sex feminin”. Până la proba contrarie, bineînţeles...

miercuri, martie 11, 2009

Eroarea nr. 13: La cumpărături

Dacă tot am luat la şuturi într-un articol precedent Mesingiărul, care totuşi mai are o utilitate demnă şi unanim recunoscută, nu se poate să ignorăm frăţiorul mai mic, mai tembel şi cu probleme de comportament – Haifaivul (HaşCinci, HaiCinci sau Hi5, după persoană şi posibilităţi). Încerc să îl ignor, dar prezenţa lui nu-mi dă pace, e ca un veşnic zgomot de fundal ce nu mă lasă să-mi continui simpla şi umila existenţă.

Aşadar, pe fundal de steluţe, floricele şi inimioare sclipocinde, să purcedem... De unde să încep?! Mi se blochează creierul la simpla încercare de a intra pe acest tărâm minat cu pupici şi five-uri sau, mai mult, de a găsi o explicaţie acestor comportamente sociale la care mă uit... ca la poarta nouă. Ştiu, sunt o străină şi o renegată, am fost membră a haitei mai pe la-nceput, când nu ştiam ce-i ăla Haifaiv şi mi se părea „mişto”, dar trebuia să bag de seamă că, din moment ce zic „mişto”, nu-s în deplinătatea facultăţilor mintale. După aceea, m-am dezmeticit şi mi-am luat tălpăşiţa discret, pe uşa din dos, ca să rămână totuşi o poză pe-acolo, sub denumirea de „No longer a member”, să-mi amintească veşnic de păcatul tinereţii.

Dar, şşşt! Să nu v-aud. Din moment ce mă uit peste gard la cei ce au rămas înăutru, am voie să ironizez actualii locuitori ai „grădinei”după bunul plac, din postura mea de om ce şi-a salvat sufletul şi s-a cărat la timp. Iar de aici, din uliţa principală, mi se pare nu doar o mare risipă de timp, aia ştie toată lumea, ci o hipersimplificare a întregului proces de „agăţare” sau „flirtat”, mă rog, procedura prin care se obţin cupluri sau triunghiuri amoroase. Să vă explic...

Acest Haifaiv este ca un hypermarket amoros, un loc unde găseşti de toate şi pentru toţi, cu marfa aşezată frumos pe rafturi şi raioane, după preferinţe şi categorii de vârstă, cu poză, descriere şi manual de instrucţiuni, chiar şi mostră (dacă e să ne gândim că obţii un ID de Mesingiăr relativ uşor, pentru probă), tu trebuind doar să întinzi mâna şi să te serveşti, fără a te mai îngrijora de preţ, care a fost achitat o dată şi pentru totdeauna la intrare, în poze + descriere siropoasă, cu detalii. Mecanismul funcţionează perfect, fără efort de nici o parte. Se cunoaşte de ce e fiecare persoană acolo, pentru că se întreabă foarte clar în formular: pentru bărbaţi, pentru fomei, pentru ambii doi sau doar să arunci cu privirea? (Varianta cu „a-ţi face prieteni” mi se pare puţin depăşită, pentru că dacă eşti atât de anost încât să nu te vrea nimeni în realitate, mă îndoiesc profund că te-ar vrea cineva virtual, unde interacţiunea din acest punct de vedere e egală cu zero. Dar dacă prin „a fi prieten” înţelegi a-ţi aduna cât mai mulţi indivizi necunoscuţi în colţul-dreapta al paginii tale, cu un simplu click, atunci află că eşti cel mai popular om din lume şi-n realitate, prin simplul gest de a merge pe bulevard.)

Deci, dacă se cunoaşte de ce se află fiecare acolo, nu mai există riscul unui refuz ruşinos şi cu atât mai puţin public, cu hăhăieli tâmpite din partea amicilor tăi beţi de la masa vecină. Tu îţi iei doar frumos coşuleţul, urmezi săgeţile până la raionul potrivit şi alegi: „Hmm... de ce am eu chef azi? De una tânără (mergi la raionul de 18-20 de ani). Să vrea să se cupleze la sigur, fără aere şi complicaţii (urmezi săgeţile către „looking for a relationship” şi „not committed”). De la mine din oraş sau la distanţă? Păi ce, îs nebun să nu mai scap de ea?! – din Constanţa să fie! (te îndrepţi către raionul sud-estic) Mna bun, să verificăm marfa...” Apoi frunzăreşti nişte poze, citeşti nişte descrieri, analizezi produsul liniştit, cât te ţin ochii, nu e cu limită de timp. Dacă te plictiseşti, te muţi puţin mai la stânga, e plin magazinul. Şi n-o să te streseze nici un angajat stupid cu vreun „vă putem ajuta cu ceva?”, doar e cu autoservire, dar partea bună e că magazinul e tot timpul gol şi nu se uită nimeni la tine să te inhibi. Ce mai, cumpărături în linişte!

Aşadar, un avantaj al acestei minunate comunităţi on-line: dacă este virtuală dânsa, după cum sugerează şi numele, riscurile unei urmăriri premergătoare „reunirii” finale sunt reduse la minimum, adică flirtul – mai pe româneşte – se desfăşoară cu mănuşi de protecţie, costumaţie specială şi mască de oxigen, pentru a evita orice pericol de refuz/făcut de ruşine/alegere greşită din partea utilizatorului. După ce ai ales produsul conform indicaţiilor de mai sus, citeşti manualul de instucţiuni, iar fata, respectivul masculul, îţi zice TOT ce ai de făcut ca să-i intri în graţii, ce-i place şi ce urăşte, la ce film să o/îl duci şi ce muzică să-i pui pe fundal, o scurtă descriere făcută chiar de ea/el (cu maximă sinceritate), ce studii are şi ce ambiţii de viitor, ce caută mai exact pe-acolo, prin ograda Haifaivului (ca să te pliezi cât mai bine pe profil şi să nu te dai la una care caută „doar prieteni”), în fine, cam fiecare pas explicat în cele mai mici detalii, ca să nu te pierzi cumva pe drum. De fapt, dacă te uiţi prin pozele respectivei (-ului), ai toate şansele să te informezi în legătură cu cele mai importante evenimente din viaţa ei/lui, deci să economiseşti o bună parte din timpul de la prima întâlnire care s-ar fi risipit pe asemenea explicaţii. Dacă eşti cu adevărat norocos, prinzi şi o poză a domnişoarei în lenjerie intimă sau a domnişorului proaspăt ieşit de la duş, ca să-ţi cunoşti produsul de toate feţele şi să ştii la ce să te aştepţi când te vei trezi lângă dânsul/dânsa dimineaţa.

Ce-ţi mai rămâne de făcut? Să-ntinzi o mână şi să zici „vreau”. Dacă nu ştii cum, verifică manualul de instrucţiuni, care îţi va oferi ca variante comment-ul (nu te chinui prea tare, un „nice pic” sau „miai furat inima, frumoas-o” merge de fiecare dată), five-ul (şi ăla, pe categorii, să nu inventezi tu după capul tău şi să dai greş), mesajul (aici e mai greu, nu ţi-l recomandăm, dar dacă te încumeţi, nu te agita prea tare, oricum se va uita doar la poza-ţi cea mândră) sau profile comment-ul, care, ca să fie simplu de tot şi la mintea tuturor, vine deja făurit sub forma unui mare pupic sclipitor, a unei mari inimioare sclipitoare sau, în fine, a ceva cu mult sclipici şi tremurând, pentru a simboliza eterna-ţi dragoste pentru necunoscuta în cauză. După acest pas, contactul a fost stabilit, şezi şi aşteaptă. Dacă ai fost remarcat, ţi se va confirma printr-un „moamă, ce băiat mumos! :X:X” ataşat la oareşce poză de-a ta sau printr-un five fără mesaj, caz în care ai mână liberă să-i ceri ID-ul de Mess. Vedeţi cum merg aceste două unelte ale diavolului mână-n mână?...

Aşadar, curat şi fără complicaţii, până la întâlnirea finală. Eu înţeleg utilitatea procedurii pentru individul care vrea să iasă la agăţat, fără să chiar iasă din casă. Dar pentru individele agăţate?... Incontestabil că e minunat să arăţi tot timpul la fel, adică aşa cum îţi alegi, adică bine, însă între o mulţime de fete care arată bine, cum să te mai remarci, fato? Poi staţi, că dânsele au găsit soluţia: au dat jos o haină. Problema e că celelalte s-au prins şi au dat şi ele jos câte una. Apoi, primele s-au răzbunat şi au mai dat jos câte un ceva. Celelalte, la fel. Mai nou, pare-se, cine dă jos mai multe haine e în avantaj (asta până rămân fără, şi atunci ce mai dau? – s-or îmbrăca la loc), iar Haifaivul e plin de donşoare semi-dezbrăcate, în ciuda temperaturilor de afară. Acum, eu mă-ntreb, ca o demodată ce îs: dacă tot ţi-ai arătat...ăăă...nurii unor străini din lumea largă, de ce să te mai complici să te îmbraci când ieşi din casă? Apoi, domnişoară dragă, dezbrăcată într-un loc sau dezbrăcată-n altul, ce mai contează? Tot tu în chiloţi eşti. Iar pe-aici, prin România, măcar eşti acasă. Ori străinii care se uită la tine de prin alte continente ţi-s mai dragi?...

Eu propun o soluţie raţională. Dacă tot ţi-ai făcut cont de Haifaiv şi ţii la dânsul, aplică regulile învăţate acolo peste tot, ca să fie corect faţă de toată lumea. Ia-ţi, scumpo, sutienul şi chiloţii pe tine, gentuţa cea nouă la cot şi telefonul într-o mână, aplică-ţi o listă cu preferinţele muzicale, filmul favorit şi un scurt citat care te reprezintă pe încheietura celeilalte mânuţe şi du-te liniştită la muncă, pe la şcoli sau pe unde te poartă paşii. Îţi garantez eu că n-o să mai auzi atâtea comment-uri în viaţa ta! Supces.

duminică, martie 01, 2009

Eroarea nr. 12: Five O'Clock

Iată o oră din zi ce-mi place. E ceasul acela de tihnă şi pace pe care-l aştept de cum se crapă de ziuă, ales cu grijă de nişte oameni binevoitori ca să-mi însenineze după-amiaza, să-mi ridice moralul şi să mă facă mândră că sunt om. De ce orele 5 ale după-amiezii? Pentru că e ştiri. Care ştiri? Alea de la ora 5. Mai au nevoie de o denumire? Dară că nu... Lumea le ştie, le recunoaşte, le iubeşte. Au adunat un distins public fidel, cu gusturi rafinate şi aşteptări ridicate, ce se adună serios în faţa tembelizorului în fiece după-amiază, pentru a aştepta începerea programului de divertisment şi informaţiune generală. Când pe la alţii se beau ceaiuri, la noi se numără decapitaţii, împuşcaţii, topoarele în cap, bătăile domestice şi babele violate.

De ce? Foarte simplu. Pentru că românii e nişte culţi şi nişte informaţi, pentru că ei e avizi de cunoaştere dasta calitatea întâi, livrată de nişte profesionişti. Iar o tanti bine machiată şi blondă până la rădăcini inspiră multă încredere, corespondentele locale nu vorbesc niciodată cu accentul zonei şi textele au un pronunţat caracter liric: „Crimă odioasă azi la Darabani...”, „Un bărbat şi-a ucis în bătaie soţia pentru că a cumpărat lapte degresat!”, „Incredibil – un om a murit înecat, în timp ce făcea baie!”. Cuuum?! UN OM a murit?? E chiar senzaţional, neaşteptat, nimeni nu şi-ar fi imaginat că o viaţă o să fie curmată aşa, cu o moarte, doar se întâmplă aşa de rar – numai de două ori pe secundă! Şi tocmai înecat... apa nu era parcă sursa vieţii?! Nu mai înţeleg nimic...

Oi fi eu mai sensibilă, dar restul oamenilor au stomacul tare, rezistă până la capăt, că dacă n-ar fi cine, nu s-ar povesti ce. După ce vin ei de la serviciu obosiţi şi deprimaţi, ce să facă altceva decât să se trântească în fotoliu, să-şi încrucişeze picioarele pe masă şi să ia farfuria cu mâncare în braţe, uitându-se la cine a mai dat ortupopii prin ţară?... Mai o sărmăluţă, mai un „bărbat găsit spânzurat în pădure”, o felie de pâine şi o „femeie îngropată în curtea nurorii”, mai un „dă-mi te rog sarea!” şi „doi bărbaţi arşi de vii în propria casă”. Ce poate fi mai bine decât să vezi că altora le merge mai rău? Oricât de infectă ţi-a fost ziua, măcar tu eşti în viaţă. Deci până la urmă, Ştirile de la Ora 5 sunt un program umoristico-informativ, aşa, de relaxare, de ridicat moralul prăfuit şi cu urme de bocanci al românului de rând. Deşi românul nu se bucură că i-a murit capra vecinului, nu-nu, doar constată decesul, face cruci că a lui e-n viaţă şi întreabă dacă se poate uita la înmormântare.

Ce mă roade pe mine e altă treabă. Cum află nenii ăştia despre desfăşurarea acestor importante evenimente? Eu înţeleg că-s ştiri şi, deci, de interes naţional, dar cum ajung la rădăcina acestor informaţii vitale? Are ProTV-ul ceva angenţi secreţi infiltraţi în punctele cheie ale ţării, prin satele uitate din munţi, prin căpiţa de fân a lui Gheorghe, prin Barului Costel, în nucul Măriei, în pod la Teofil, aşteptând cu nerăbdare şi cu camera pe umăr să vadă – o bate pe Măria soţul sau nu? Îi dă cineva cu paru-n cap lui Gheorghe pentru că s-a uitat urât la vaca lui? Se îmbată vreo doi şi sfârşesc în faţa barului cu cuţitele, în timp ce Costel înjură că n-au plătit? Iar în tot timpul ăsta reporterii sunt sub acoperire, se îmbracă tematic şi se coafează neglijent, vorbesc cu accent – să pară de-a locului, umblă pe uliţă privind vigilent pe sub sprânceană cu ochiul lor antrenat pentru „ştiri senzaţionale” şi cum aud o înjurătură, cum văd o sapă vânturată către vreo căpăţână sau un par smuls cu dedicaţie din grădină – PAC! scot camera şi îşi tomnesc grijulii freza, gata să intre în direct cu un „Caz incredibil la Băicoi, un om a ajuns în spital după ce a declarat la barul local că nu ştie cine e Guţă!”

Mda, numai aşa poate fi. Chiar nu-mi pot imagina pe cineva sunând la ProTV să zică: „Mă scuzaţi, tocmai l-au scos pe unchiudin fântână după două zile, nu veniţi să filmaţi?” Deci tresă fie cineva din interior. (Al fântânii, bineînţeles.)

Dar ca şi eficienţă sunt excelente ştirile astea, chiar mă ung la suflet. Cine n-ar vrea să ştie cine a mai murit şi cum, unde a fost îngropat, de către ce sălbăticiuni dezgropat şi după câte zile, dar mai ales să vadă filmări recente, cenzurate eficient cu pătrăţele destul de mărunte ca să determine cu uşurinţă sexul decedatului? Eu una zic că eşti nebun să nu profiţi de asemenea materiale de calitate, care te fac să apreciezi cu adevărat viaţa. Dacă te îndoiai până acum că ţi-e bine, aprinde teveul pe la 5 şi te convingi. Sau ai prefera să ai tu un topor împlântat în creştet? Poate nu-ţi stă bine cu cărare...

Doar că mă-ndoiesc de o chestie: de autenticitatea evenimentelor arătate pe-acolo. Indiscutabil, oamenii mor, nu aia mă îngrijorează. Dar oarecum, am senzaţia că e vorba de aceeaşi doi-trei protagonişti ai tuturor aventurilor, care mor, ca şi Kenny din South Park, în fiecare zi altfel, dar se trezesc în mod miraculos pe mâine după-masă până la 5, ca să nu piardă o nouă ediţie. Sunt aceiaşi Gheorghe-Vasile-Ion care s-au bătut/înjunghiat/ciopârţit prin ceva sat cu nume hilar, din cauza unei datorii de 2 lei sau mai puţin şi care nu e exclus să fi fost şi rude, dar despre care se va susţine invariabil că „o fost băieţi muncitori şi liniştiţi, n-o făcut probleme, nu s-o bătut, nu s-o certat până amu’, nu ştiu ce-o fost cu ei atuncea…” Căci da, sătenii au ştiut toate problemele din viaţa lor, inclusiv pe cele amoroase şi de familie, care se şi strigă, de oblicei, pe uliţa pricipală, nu se păstrează cu egoism în familie. Eu zic să întrebăm mai bine corespondentul ProTV ascuns sub preşul de la intrare, care a documentat totul într-un carneţel.

Adevărate sau nu, ştirile astea tot sunt terapie curată. Am auzit asemenea văicăreli, gen “se promovează violenţa”, “se sperie copiii”, “facem indigestie”, dar mi se par exagerări. Oameni buni, nu ştiţi ce-i aia artă, ce-i ăla profesionalism! Ştirile de la ora 5 ne arată “viaţa aşa cum e ea”! S-a specificat care latură a vieţii? Şi ce dacă o filmează din centru-spate? E viaţă, să nu v-aud. Cum se întâmplă un ceva, ştirile documentează, deci nu e nici o minciună acolo… decât partea cu “ştire”, că nu prea e informativă, cu “senzaţional”, că moarte e o certitudine, cu “crimă oribilă”, că eu nu prea ştiu să fie crime frumoase şi alte câteva detalii menite să-l transforme pe Ion de la stână într-un James Bond malefic şi mai prost echipat, dar cu o mioară la fel de focoasă prin preajmă. Deci, realitate, da? Doar puţin machiată.

În fine, să nu neglijăm efectul terapeutic al unor crime servite reci, după serviciu, ca să-ţi aminteşti că eşti în viaţă şi ţi-e ceva mai bine decât cei cărora le e ceva mai rău, iar în caz că clachezi mâine în faţa şefului, măcar poţi ajunge vedeta show-ului tău preferat. Deci, nu uita să-ţi pui alarma să sune, mâine, la 17 trecute fix, ne întâlnim cu Ion să vedem cum moare de data asta. Sau să fie Gheorghe de serviciu?...