joi, martie 10, 2011

Eroarea nr. 58: Aşteptări şi deşteptări.

Buricul târgului, anatomic vorbind, se află într-o relaţie prea apropiată cu sistemul digestiv. Aşa că aşteptările naturale ar fi ca dânsul să fie cam de căcat. Regulă care se aplică ireproşabil atunci când e vorba de capitale. A noastră, să zicem.

După ce-ai fost hrănit cu iaurt făcut „ca odinioară”, e cam greu să-ţi ajustezi digestia pentru „fast-food”-ul bucureştean. Deşi unii îl preferă pe al doilea şi pot oferi oricând argumente cum c-ar fi mai hrănitor sau măcar mai interesant. Problema e că, dacă la început McDonald’s-ul îţi cade greu, poţi deveni uşor dependent mai târziu. Eh, ce se poate întâmpla în cel mai rău caz? Un ulcer? Se vindecă. Noi să fim sănătoşi.

Dar de ce să fie săracu’ oraş comparat cu un hamburget reîncălzit? Pentru că gustul ascunde la fel de multe lucruri pe care nu ai vrea să le ştii.

Spre exemplu, ai putea spune că te simţi peste tot ca acasă, datorită animăluţelor pufoase de companie. Sau să mărturiseşti că e singurul oraş în care faci în parc un om de zăpadă pe care-l digeră ulterior haitele curioase de câini. Şi te-ntrebi cum ar fi fost dacă era din carne.

Sau ai putea spune că oamenii se simt îndeajuns de confortabil încât să-şi lase lucrurile la vedere peste tot, ca într-o mare familie. Ori să constaţi că sunt atât de multe gunoaie, încât aurolacii nu se vor plictisi niciodată de hobby-ul lor sau că pot exersa până la perfecţie o eventuală carieră de paparazzi pentru Click, adunând indicii.

Te-ai mai putea uita în stradă şi aprecia cu un zâmbet înţelept consideraţia fiecărui şofer faţă de condusul prudent şi scârba patologică pentru depăşitul vitezei legale. Sau, dacă te-ai freca la ochi, ai realiza că sunt prea multe maşini care circulă bară la bară conduse de oameni care reuşesc să folosească familiarul „mamă” într-un context cu totul inovativ.

Ai mai putea aprecia personalităţile puternice ale bucureştenilor. Sau le-ai putea spune cu toată candoarea unui ardelean că sunt fie foarte buni, fie foarte răi şi că dacă migrează între aceste două categorii, este de obicei definitiv şi irevocabil (scuzaţi-mi limbajul de avocat).

Ai putea concluziona că Bucureştiul este oraşul construit, de la clădiri până la oameni, din piatră. Sau că e locul în care sufletul ţi se loveşte de atâtea asperităţi, până ce străluceşte. Nimeni n-a spus că finisajul e plăcut. Dar e necesar ca să scapi de surplusul de mizerii.

Şi – nu-i aşa? – nimeni n-a putut semăna vreodată ceva fără să are, zgâriind înainte pământul adormit şi neted.

vineri, martie 04, 2011

Eroarea nr. 57: Uite, mami, am devenit femeie!

Dragă Xela,

Felicitări! După îndelungi încercări eşuate, ai reuşit să treci şi pragul feminităţii tale. Nu, nu vorbim despre ciclu, era puţin ciudat să-ţi fi întârziat chiar 10 ani. Dar iată că, totuşi, ai reuşit să găseşti un lucru care nu-ţi venise încă: mintea la cap.

Da, e-adevărat, te-ai intitulat femeia cu cromozomii XXY, dar se pare că reacţiile chimice potrivite pot face ca Y-ul să se dizolve şi să rămână doar temutele litere gemene, care te pun sub autoritatea tuturor articolelor misogine de pe blog. Trebuia, într-un final, să-ţi testezi şi empiric opera.

Să nu intrăm în detalii, că şi aşa mi se reproşează articolele lungi. Dar ca rezumat, vă zic doar un clişeu simpatic: ai grijă de ce-ţi doreşti. Că ştiţi voi urmarea. Şi din păcate nu funcţionează pe unde trebuie – în cazul extragerii Loto, să zicem – ci numa’ în afirmaţii sterile de genul „mie nu-mi trebuie...” – completaţi puncte-punctele. Drept urmare, nu ţi se va da. Sau dacă zici „îmi trebuie” şi uiţi să treci data de valabilitate, ţi se va foarte da, doar că prea târziu. Ştiu, nu-nţelegeţi. Dar nu e ca şi cum celelalte articole ar face sens.

În această dezordine de idei, mărturisesc că am reuşit minunata performanţă de a mă purta mai frumos cu străinii decât cu oamenii dragi (iar noi ştim cât de amabilă sunt cu străinii) şi de a-mi juca rolul pân’ la capăt, mai frumos decât în Black Swan (fără pornoşaguri sau Oscar). Tot la capitolul performanţe, am reuşit să arunc la coş biletul la Loto după ce-l murdărisem cu ketchup, fără să mai verific dacă-i câştigător sau nu, după care am auzit numerele la televizor. Se mai pune că am câştigat dacă n-am văzut banii? Regulamentul loteriei nu vorbeşte despre asta.

Nu în ultimul rând, sunt probabil singura persoană care ştie să facă psihologie inversă pe sine însăşi, convingându-se cu voce tare că nu vrea şi zicând în şoaptă că „ba da”. Aşa reuşesc să economisesc taxa la psiholog, scoţând din portmoneu şi băgând în buzunar şi prefăcându-mă că am produs profit. În final, atâta timp cât am buzunarele pline, mi se pare că am făcut o afacere bună. Doar să nu verific gaura din portmoneu.

De fapt, ce mă mir – suntem două, una poate să câştige, iar alta să piardă banul. Şi-n ultima vreme, don’şoara Xela s-a cam plictisit pe blog şi s-a hotărât să se dea jos, până-n lumea reală, să-mi aranjeze discret mobila şi să urce la loc numa’ după ce am dat cu genunchiul de pat. Ea zice că avea intenţii bune. Eu o iert, dar vânătaia tot rămâne. Mă rog, va trece şi aia în timp.

Ca să revenim – don’şoară Xela – îţi mulţumesc pentru redecorare, da’ nu era nevoie, merci. Te-au apucat pe tine toanele de femeie şi te-a preocupat estetica locuinţei. Un amic comun zicea că-n tâmpenia ta feminină, eşti complet adorabilă. Eu nu-s tocmai de acord, aşa că să sperăm că mobila poate fi mutată la loc fără urme.

Io te iert, că n-am ce face cu tine. Sper doar să te ierte şi vecinii pentru gălăgie. Şi te rog să-ţi crească la loc cromozomul Y, că mă faci de ruşine. Până atunci, la colţ şi te închid pe blog. Femeie ce eşti...

Semnat,

Alexandra