Eroarea nr. 18: XY + XY = love

Mă frământă pe mine o dilemă zilele astea. (Dacă e numai una la 2 săptămâni, e trist, veţi zice; dar nu, sunt mai multe, doar că una e de zis cu voce tare. Şi e oarecum naturală cronologic, deoareşce m-am legat de femei, m-am legat şi de bărbaţi, ce ne-a mai rămas decât... corect! Homosexualii.) Deci, mă contrariază pe mine cum homosexualii, ca subspecie sexuală, trezesc atâta fascinaţie în cetăţenii înconjurători, încât ne este permis ca fiecare să avem vreo părere despre ei - ori pro, ori foarte „uec” contra, dar nici un „nu-mi pasă”. Mai pe limba mea, adică, obiceiurile sexuale ale unora sunt atât de interesante încât avem voie să le aprobăm sau nu, să fim oripilaţi sau nu, să le discutăm în public, ba chiar să le interzicem, că doar nu e ca şi cum ar fi private şi s-ar întâmpla în dormitorul cuiva între aparatele reproducătoare personale ale respectivilor. Deci, să facă oamenii ce le zicem noi să facă şi cu cine, că aşa e frumos şi moral, să urmeze reţeta clasică pentru confortul nostru personal şi să nu lezeze indirect conştiinţa noastră curată, care-şi pune mâinile în urechi şi cântă „la-la-la-laaaaa...” când aude de sex.

Partea întâi a dilemei: toată lumea este ori bărbat, ori femeie, doar aceştia despre care vă vorbeam adineaori, mai speciali fiind, sunt „gay”. Adică preferinţele lor sexuale sunt aşa de relevante încât trec chiar înaintea sexului dat de mama natură, devenind în primul rând „gay” şi abia apoi orice altceva. Interesul pe care îl trezeşte persoana cu care şi-o trage (scuze, mami) tipul respectiv în privat depăşeşte necesitatea pentru orice alt detaliu biografic. Dacă nu vă sună cunoscut, număraţi vă rog de câte ori aţi auzit frazele: „Am un amic gay...” şi „Îl vezi pe tipul ăla? E gay” şi apoi gândiţi-vă, comparativ, de câte ori aţi auzit pe cineva prezentându-se cu „Salut! Sunt Monica... pro blow job” sau „Bună, mie îmi place să stau deasupra. Şi lucrez în IT”. Scădeţi din prima categorie de fraze pe cele din a doua şi va rezulta măsura exactă în care noi ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala.

Cei doi cititori ai mei se vor revolta acum, acuzându-mă că încurajez homosexualitatea, distrug tineretul ţării şi alte afirmaţii cu iz de Noua Dreaptă. Nu, scumpilor, n-o încurajez, la fel cum nu încurajez în mod special nici poziţia misionarului, nici pe cea cu 6 şi 9, căci, aberând eu ca o femeie, am impresia că nu e treaba mea cine cum şi-o trage (scuze, mami), când şi cu cine, atâta timp cât nu sunt eu inclusă în ecuaţie. Dar alţi oameni cu o moralitate mult peste a mea – preocupându-se într-o asemenea măsură de viitorul tineretului, încât îşi zbârlesc părul pe ceafă gândindu-se că odrasla ar putea s-o ia pe căi greşite privind vreo paradă gay sau văzând doi bărbaţi pupându-se pe stradă – ţin morţiş să anihileze orice urmă de existenţă a unor manifestări sexuale „deviante”, căci – nu-i aşa? un sărut e foarte obscen dacă nu are loc între limbile potrivite. Să-i crucificăm, dar, pe homosexuali, şi să lăsăm copii să-şi scoată liniştiţi de pe reţea pornoşaguri, documentare despre orgii şi zoofilii şi să-şi fumeze în voie joint-ul. Totul e permis, atâta timp cât e între un bărbat şi o femeie. Sau, mă rog, mai multe...

Partea a doua a dilemei: cine naiba a spus că puterea exemplului e atât de al dracului de eficientă? Adică, are cineva impresia că mie îmi place de băieţi pentru că aşa m-a învăţat mami, nu pentru că natura a funcţionat corect în cazul meu, dotându-mă şi cu aparatul reproducător corect, şi cu raţiunea intactă? Oamenii chiar cred că pruncul lor, uitându-se la doi bărbaţi fiind afectuoşi pe stradă, se va gândi „Ah, nu ştiu ce fac nenii ăia acolo, dar arată foarte interesant, o să ţin minte pe când cresc, iar când voi avea primele zvâcniri sexuale, o să mă asigur că vor fi întreptate în direcţia aia şi nu către plictisitoarele de femei...” ? Permiteţi-mi să cred că nu aşa funcţionează, iar dacă nu e de ajuns că s-a demonstrat ştiinţific că homosexualii se nasc cu o problemă şi nu prea au de ales – deci, nici vorbă de puterea exemplului – explicaţi-mi atunci de ce nu ne-am făcut cu toţii vedete porno uitându-ne la clasicele filme de după doiş’pe de la teve? De ce nu am devenit sado-masochişti şi de ce nu ne-am îmbunătăţit subit performanţele sexuale văzându-i pe ăia cu cât nesaţ şi-o trag (scuze, mami), dacă tot suntem aşa influenţabili?... Am fi fost o naţie de potenţi şi-ar fi crescut natalitatea peste noapte, dar din informaţiile mele, e încă în scădere, deci nu funcţionează chiar aşa.

Iarăşi simt nevoia să mă explic: copii, asta nu înseamnă că încurajez manifestările homosexuale. Nu, nici paradele. Dar nu pentru că viitorul ţării se va ofili privindu-le, ci pentru simplul motiv că nu mi se pare foarte inteligent să dai de bunăvoie unui popor întreg indicii despre sexualitatea ta, că atunci o faci cu mânuţa ta chestiune de interes naţional, în loc să ţi-o păstrezi privată, cum intenţionezi. Nu trebuie să manifesteze pentru faptul că sunt gay, drăguţii de ei, la fel cum nici eu nu mă-mbrac în pene roz să urlu prin capitală că mie-mi place să o fac cu un bărbat... La fel cum nu există nici Parada Frigidelor, nici Clubul Zoofililor, nici Party-ul Celor Care o Fac în Grup... Să ne păstrăm, dar, organele reproducătoare, cu preferinţele lor cu tot, pentru noi.

Partea a treia a dilemei: oare nu-i de ajuns că suferă săracii (căci mă gândesc că nu au prea ales să se nască aşa), că sunt marginalizaţi, că sunt singuri, mai tre’ să-i chinuim şi noi?... Adică, să ne gândim puţin: noi suntem câteva miliarde, şi tot avem probleme amoroase. Ei sunt câţiva, dintre care vreo 10% au curajul să se manifeste fără să fie arşi pe rug, 3% nu sunt eligibili, 5% sunt deja luaţi, iar restul de 2% se întâlnesc din an în Paşti, când se aliniază planetele. Nah, gândiţi-vă câte variabile trebuie să elimine săracii oameni până să ajungă să aibă o relaţie funcţională: să nu se dea la vreun heterosexual (că o iau în freză), să nu fie luat tipul (că o iau în freză de la iubit), să-l placă pe individ, individul să-l placă pe el, să aibă lucruri în comun, să existe atracţie, să funcţioneze, să aibă amândoi chef de o relaţie, să nu se înşele reciproc, să nu se plictisească, să comunice, să fie înţelegători unul cu celălalt, să se îndrăgostească într-un final, doar ca să venim noi să dăm cu pietre de pe margine şi să urlăm că sunt depravaţi. Şi tot noi suntem victimele?...

Partea a patra a dilemei: dacă nu sexualitatea sus-comentaţilor ne deranjează, oare ce ne displace? Să fie gestica languroasă, clipitul din genele rimelate, vocea piţigăiată, râsul în mod forţat cristalin, hainele prea roz şi prea strălucitoare?... Iritant, nu-i aşa?

Dar vai...parcă-mi sună cunoscut! Nu am mai văzut pe undeva gesturile astea? Ah, ba da, la nişte creaturi la fel de enervante, care se numesc „femei”. Să facem atunci un marş împotriva LOR! Ele i-au învăţat pe homosexuali toate gesturile astea cu care ne zgârie acum retina, ele le practică de când e lumea – să stârpim, dar, răul de la rădăcină. Dacă nu contează sexualitatea indivizilor, ci doar manifestările efeminate, să-i crucificăm pe toţi vinovaţii laolaltă, femei şi homosexuali, de dragul corectitudinii...

Mna, nu ştiu ce aţi înţeles voi, dar eu ştiu ce cred: că suntem nişte sclifosite şi nişte mironosiţe (toţi, inclusiv bărbaţii) şi profităm de faptul că s-a nimerit să ne pliem pe reţeta clasică de normalitate sexuală, nu că am avea noi vreun merit. Iar dacă tot s-a nimerit să fim norocoşi, hai să ne băgăm în vieţile altora şi să ne facem „sâc-sâc” că ei n-au fost. Dacă sună distractiv, imaginaţi-vă atunci cât de distractiv ar fi invers. Nu v-ar veni, fetelor, să o faceţi tot cu o fată, pentru confortul psihic al oamenilor de pe stradă? Iar voi, băieţilor, n-aţi sta în minunata poziţie „aplecat” doar ca să nu se oripileze vecinii? Cum, nu aţi face acest sacrificiu?! Dar aşa e normal! Ce-i cu voi, bolnavilor şi imoralilor! Acasă cu voi, şi să nu ieşiţi din cameră până vă vine să o faceţi cu o persoană de acelaşi sex!!... Nu v-ar fi ruşine...