sâmbătă, februarie 14, 2009

Eroarea nr. 11: Dragostea în vremea crizei

Iaca, veni şi SfântuValentin... (Sfânt? vorba vine, calendarul nu ne spune nimic.) Şi cum veni dânsul, se dădu liber la iubit. Că până acum fu post, dar astăzi se iubeşte colectiv, organizat şi în mod obligatoriu, ca de sărbători. Să plouă cu inimioare! Să ne înecăm în bomboane de ciocolată! Să ne legăm într-un sărut colectiv de 24 de ore! Că nu degeaba îi zice „Ziua îndrăgostiţilor”, nu? Buuun...

Deci, Ziua Celor Îndrăgostiţi. Restul, să nu le staţi în picioare, că nu e motiv de bucurie! Pentru voi, e de simţit prost, de smiorcăit că sunteţi singuri, de tăiat venele că n-aveţi Valentin şi Valentină. Pentru dânşii, în schimb, vai! – Raiul pe pământ... Zeci de oferte de petrecut „prin oraşuri”, sute de emisiuni tele-difuzate cu dedicaţie, mii de prostioare roz şi cu inimioare pe toate tarabele şi prin toate vitrinele, zeci de mii de pupici semi-prefăcuţi de la un „iubi” care abia aşteaptă să se termine nebunia... şi cel puţin un cadou. Că aşa e cu iubirea necondiţionată, trebuie sărbătorită cu diverse obiecte.

Cum spuneam, ziua mondială a iubirii, în care un glob întreg îşi pune armele-n cui şi, pentru o zi, se pupă şi se-mbrăţişează, rânjind până la urechi şi clipind agale din gene. Sărbătorim iubirea, acel sentiment care, cum se zice, te gâdilă pe dinăuntru, îţi ţine şi de foame şi de sete şi uneori de somn. N-are nevoie, zice-se, de chestiuni materiale. Doamnelor şi domnilor, Ziua Îndrăgostiţilor vine să ne demonstreze contrariul.

Dragi domni, vă rog să încercaţi următoarele: mergeţi acasă astăzi la iubiţica dumneavoastră, cuprindeţi-o duios în braţe, mângâindu-i pletele, obrajii şi buzele, priviţi-o galeş, cu ochi de îndrăgostit, sărutaţi-o prelung şi elaborat, pe urmă şoptiţi-i drăgăstos la ureche un „te iubesc”. Apoi îndepărtaţi-vă încet şi priviţi cu atenţie sprânceana ridicată în stupefacţie a domnişoarei şi semnul de întrebare ce i se adânceşte în priviri, acel „Atâââât?!” care-i stă pe vârful limbii. În funcţie de temperamentul iubitei, poate ar fi indicat să vă feriţi de iminentul papuc ce va zbura în direcţia dumneavoastră sau măcar acoperiţi-vă urechile, ca să vă scutiţi de ce urmează: „Apăi tu atâtă mă iubeşti, că nu mi-ai putut lua o amărâtă de floare?!!...”

Recapitulăm. Ce este astăzi? Braaavo... Ziua Obligaţiilor. Este ziua în care e musai să-i cumperi ceva iubitului/iubitei, pentru că toată lumea o face, e seara când e musai să ieşiţi în oraş, că altfel se oftică don’şoara, e noaptea în care trebuie să faci “ceva” special, că altfel n-are ce povesti prietenelor a doua zi. Nu se măsoară iubiri, se măsoară bugete. Nu contează sentimentele, contează cât efort depui. Nu ne interesează să te simţim bine şi nici dacă ai chef de aşa ceva, ne interesează să ai ceva de povestit amicilor şi să ţi se răspundă cu un “Oaaaau!” invidios, de preferat. Dacă ţi-a ajuns doar iubire tot restul anului, ar trebui să-ţi ajungă doar iubire şi astăzi. Dar nuuuu, azi nu e Ziua Îndrăgostiţilor, e, cum vă spuneam, un concurs de “câte-chestii-roz-cu-inimioare-poţi-cumpăra-în-24-de-ore”.

Ceea ce ne aduce la a doua parte a problemei, şi anume acest simbol cretin pentru iubire, care este inimioara. Cum ne-am gândit noi, oameni cu raţiune, să exprimăm un sentiment aşa nobil şi înălţător? Alegând un organ – regina sistemului circulator, să zicem – să o reprezinte. Desenată incorect şi în culori stupide, imprimată pe ORICE (deci, chiar orice, dacă avem chiar şi hârtie igienică şi chiloţi cu inimioare) ca să simbolizeze ceva ce simţim într-un fel ce nu poate fi descris în cuvinte, deci nici reprezentat grafic. Apăi, dragii mei, cine naiba a zis cum că cu inima ne îndrăgostim noi? Dacă accepţi faptul că nu poate fi localizată şi că iubirea e un sentiment abstract, atunci vine din suflet, iară dânsul nu cunoaştem cum arată. Dacă accepţi că e doar o reacţie chimică şi ceva foarte explicabil la nivel ştiinţific, apăi desenează, dragă, o hipofiză, un creier, să fii mai credibil! Deci, chiloţi cu hipofize în loc de inimioare roz. Eu mai abitir aş cumpăra, pe cuvânt.

În rest, era absolut necesar să se instituie o sărbătoare a iubirii. Şi cum noi nu aveam decât una arhaică şi plină de tradiţii – Dragobetele – am importat un Valentin american şi ameţit, care, pun pariu, 98% din oamenii care-i ţin ziua habar n-au cine e (da, nici eu, doar că eu nu-i ţin ziua). Şi uite că crescu, dânsu’, în 10 ani cât Dragobetele nostru în câteva sute şi-i luă locul în buzu...ăăă...sufleţelele oamenilor, că pe 24 februarie, când e ziua frăţiorului mai mare, acestea sunt deja goale (toate două). Nu vezi tu aşa frenezie de inimioare şi dulcegării pe 24! Se vând toate pe 14, lumea e ghiftuită, nu mai poate păpa ori pupa, se cam termină cu iubirea, că e exact cât să ajungă pentru o singură zi.

Acum, io-s mai cu moţ şi nu mă iubesc după calendar. Mă pup şi mă veselesc tot timpul anului, după cum îmi vine, şi refuz să bag bani în buzunarele vânzătorilor de chestii şi ai patronilor de birturi. Acum, cu criza, poate se va mai potoli nebunia şi se vor iubi oamenii pe bune, fără obiecte şi ieşiri...da mă-ndoiesc.

În rest, ce să mai zic? Să aveţi o Zi a Îndrăgostiţilor aşa cum v-o doriţi, deci cu cadouri şi stupize (sau măcar să agăţaţi ceva). Dar dacă avem O ZI a iubirii din 365...Dumnezeu să ne-ajute!

luni, februarie 09, 2009

Eroarea nr. 10: Odă prieteniei

Stăteam eu zilele trecute şi mă gândeam (că aşa fac eu, o dată la câteva zile, gândesc) la prietenie. Cât de frumoasă e ea şi cât de valoroase şi cât de adevărată şi de toate cele. Şi cum e frumos şi indicat să ai prieteni adevăraţi, că aşa eşti mai bogat. Deci, îţi răsar vreo 2 vile şi 3 maşini în curte, pe cap de prieten adevărat, să înţeleg. Şi mă duse gândul la sintagma „prieten adevărat”, spre deosebire de opusul său, „prietenul neadevărat” sau „fals”. Că toată lumea zice cum că ar trebui să-i alegem pe cei din prima categorie şi să ne ferim de cea de-a doua, iar dacă aşa se zice, eu cred, că e de la mai mulţi oameni şi, deci, fundamental adevărat.

Apoi, m-am gândit în continuare cum deosebim cele două categorii de indivizi, aşa, ca să ne putem feri de cei falşi şi să ne avertizăm cunoştinţele, împărţind afişe şi pliante informative şi organizând o patrulă de cartier, pentru protecţie. Şi am făcut un portret-robot al idealului şi al inculpatului, din ceea ce se zice, care, după cum spuneam, e înţelepciune pură.

Aşadar, se cam zice că:

1. Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte.

2. Prietenul adevărat te acceptă aşa cum eşti.

3. Prietenul adevărat nu te judecă.

4. Un prieten adevărat te înţelege şi te suportă orice ar fi.

5. El nu se schimbă şi nu te lasă să te schimbi.

6. Îţi ştie toate secretele.

7. Prietenul adevărat nu te jigneşte şi e delicat cu sentimentele tale.

8. Prietenul adevărat e tot timpul umărul pe care poţi să plângi.

9. Prietenul adevărat e un înger fără aripi.

Deci, „per a contrario” (adică pe invers), zic eu că:

1. Prietenul fals se cunoaşte tot timpul anului. Nu doar la ne-voie (atunci când NU-L VREI), ci şi la voie (când îl VREI). El apare şi când ţi-e somn şi lene şi vrei să te bagi în pat, dar şi când e de ieşit, de băut şi de ţinut frunţi prin băi publice. Deci, şi la nevoi şi lipsuri (...de somn), şi la voi şi surplusuri (...de alcool).

2. Prietenul fals nu te acceptă oricum. Dacă eşti prost, nu te lasă în prostia ta. Îţi dă şuturi prieteneşti în fund, până mai faci câte un pas înainte... De vrere sau de durere, nu are importanţă. Dar faci.

3. Prietenul fals te judecă, şi încă aspru. Dar bine face. Dacă eşti tolomac, ţi-o va spune. Dacă greşeşti, va ţipa la tine. Dacă eşti penibil, va fi primul care va face mişto, să te simţi şi să te schimbi. Măcar vei şti că dânsul JUDECĂ, chiar dacă pe tine, deci nu te-ai împrietenit cu un prost.

4. Un prieten fals, aşadar, nu te suportă orice ar fi. Că nu e maică-ta. Îţi va sta prin preajmă atâta timp cât se va simţi bine lângă tine, după care va căsca plictisit şi va pleca. Deci, dacă va sta, vei şti că e sincer şi nu politicos, iar tu eşti interesant şi nu un plicticos.

5. Ba, prietenul fals se schimbă şi te schimbă. El e în fiecare zi altul şi te face şi pe tine să fii altfel decât ieri , că de-aia te regăseşti în planşa aia drăguţă cu evoluţia umană, la ultima imagine. Grav ar fi ca prietenul tău de-o viaţă să te lase să gândeşti la 25 de ani ca şi la 15, căci el e un tolerant şi „te iubeşte oricum”. Prietenul fals îţi va zice să te dezmeticeşti, că eşti un tont.

6. Deci, prietenul fals nu-ţi cunoaşte secretele. Că faţă de el nu ai. Din moment ce le ştie cineva, nu mai sunt tocmai secrete (gândesc eu). Deci, faţă de prietenul adevărat se numesc tot „secrete”, că nu le ştie pe toate, dar faţă de prietenul fals sunt de mult bancuri şi vă hliziţi împreună de ele.

7. Prietenul fals e un porc şi un bădăran, care-ţi zice în faţă cât de mototol eşti şi cât de tare îl enervezi. El nu se ruşinează să zică „p***” şi „mă-ta” şi să compună înjurături ingenioase cu ele. Toate la adresa ta, prieteneşte, desigur. Dacă meriţi, desigur. Şi cu efect, bineînţeles. (Da, eu am cenzurat, că-s o doamnă şi roşesc.)

8. Prietenul fals nu e umărul pe care plângi, e palma după ceafă când îţi vine să plângi. E pumnul pe care îl meriţi când eşti lacrimogen şi disperat, e şutul în fund care te ridică de jos. Şi gluma porcoasă care te face să râzi şi să-ţi înghiţi lacrimile când eşti depresiv...

9. Prietenul fals e dracul cu coarnele la vedere, căci n-are nimic de ascuns. Nu înger fără aripi, care e tot om până la urmă, dacă n-are aripi. Deci, măcar nu e ipocrit. Recunoaşte că e drac, căci te împunge mereu şi-ţi spune „du-te dracului” în loc de „te iubesc”. (care înseamnă tot un fel de „vinolamine, tu, dragă”, dacă acceptăm faptul că dracul este el.)

Deci, mă scarpin eu în cap acum (a înţelepciune, nu alta) şi mă gândesc... Poate mă înrolez în patrula aceea de cartier, să curăţ străzile de prieteni falşi, să salvez populaţia. Daţi-mi-i mie, oameni buni, că par mai simpatici, îi duc la mine acasă şi concediez câţiva amabili.

Deci, eu, tânără inteligentă, 22 de ani, alte măsuri perfecte, pasionată de apusurile de soare din Windows, plimbări romantice pe bloguri şi discuţii profunde pe Messenger, caut prieteni falşi, pentru aventură de o noapte/relaţie de durată/căsătorie fictivă. Răspund cu aceeaşi falsitate.

Rog seriozitate.

miercuri, februarie 04, 2009

Eroarea nr. 9: "Eu pot să-l schimb!"

Femeile, aceste fiinţe complexe şi uimitoare, sunt, din păcate, pline de erori. Dar nici nu puteam fi perfecte, i-am fi plictisit pe bărbaţi. Ca şi merele alea mari şi roşii de la supermarket, care ştii sigur că sunt artificiale şi insipide, spre deosebire de merele mici şi pătate din piaţă, dar care mai au încă gust de iarbă şi soare şi pământ... La fel şi noi. Erorile ne dau gust şi savoare.

Iar una dintre erorile legendare, repetate şi demonstrate la nesfârşit, dar din care bineînţeles că nu a învăţat nimeni nimic, sună în felul următor: „Eu pot să-l schimb!”. Nu, nu vorbim aici despre puloverul cumpărat acum două zile. Nici despre statusul de la Messenger. Vorbim despre nici mai mult, nici mai puţin decât despre – doamnelor şi domnilor – un bărbat! Da, în viaţă, corect din punct de vedere anatomic şi, ocazional, şi mental. Dar nu orice bărbat, ci tocmai respectivul signifiant din viaţa domnişoarei, adică tocmai cel pe care l-a ales pentru că, şi în considerarea faptului că, este aşa cum este, deci, atrăgător. Şi atunci ce-i cu schimbatul? Păi, să vă explic...

Din vasta mea experienţă ca femeie, concretizată în aproximativ 4 ani de relaţii serioase, am învăţat o chestie: noi, femeile, avem o problemă. Mă rog, una mai mare decât celelalte. Putem fi înconjurate de o mulţime nerăbdătoare de bărbaţi amabili, căci tot timpul vom găsi ceva în neregulă cu dânşii. Îi vom refuza pe motiv că sunt plictisitori şi vom căuta cu privirea plină de speranţă o victimă de salvat. Căci noi asta facem, suntem nişte salvatoare. Pe principiul „cine mă place e un tâmpit”, încercăm să găsim un individ care NU ne admiră, eventual care ne jigneşte şi desconsideră la modul cel mai nediplomatic, care se mai şi uită după alte posterioare pe stradă, pentru a-l lua sub aripa noastră, a-l face al nostru şi a-l salva de sine însuşi. De ce? Pentru că nu suportăm ca vreo fiinţă din acest univers să nu ne placă pe noi, zeiţele. Mintea ni se blochează când cineva ne ignoră, fie el, acel cineva, şi un necioplit şi jumătate. "Cum, să nu mă placă pe mine? Adică, pe M-I-N-E? Eu, cea care am sucit minţile atâtor masculi râvniţi de atâtea şi care am fost râvnită, la rându-mi, de nenumăraţi?! Chiar acum să mă-mpiedic, vorba ceea, de un ciot? Nu există. Îl voi lua, tocmai pentru că nu mă vrea şi ca să mă vrea ulterior." Logic, deci.

Iar respectiva, femeie fiind, va lupta să-l convingă pe insensibil de sublimul făpturii ei, chiar de ar dura o viaţă întreagă! Aşadar, cred că putem justifica acum tâmpitoarele combinaţii de „fată drăguţă + băiat urât”, „tipă de treabă + necioplit”, sau, mai rău, nevastă iubitoare + beţiv notoriu”. Era vorba de un moment de blocaj mental, declanşat tocmai de faptul că respectivul e tâmpit şi nu o place. Iar dânsa, intrigată, s-a oprit din drum şi şi-a spus: „Măi, dacă toţi ceilalţi mă plac în afară de ăsta, înseamnă că ei sunt simpli şi superficiali, iar el e un pretenţios. Să-l cucerim, deci.”

Dacă vă stă mintea în loc la această reacţie, să ştiţi că nu e inventată. Domnilor, da, cam aşa funcţionează pe alocuri. Doamnelor, vă rog să vă amintiţi ce v-a atras la partenerul actual: faptul că s-a târât în genunchi la picioarele dumneavoastră, cu buchetul de flori în dinţi sau că v-a întors delicat, să zicem, spatele? În cazul primului răspuns, felicitări pentru bărbat! În cazul celui de-al doilea, felicitări, sunteţi femeie.

Deci, femeia, după ce se vede cu noua achiziţie, îşi dă seama că sunt necesare îmbunătăţiri. Şi ambiţioasă cum e, nu îl schimbă pe mascul cu un altul, ci doar pe el însuşi cu o versiune îmbunătăţită, căci, spuneam, aşa sunt femeile, nişte salvatoare. Şi întotdeauna dânsa, care este la momentul actual, va fi mai specială decât celelalte duzini de iubite incompetente care nu l-au ştiut sensibiliza până în prezent, deci va crea un precedent demn de invidiat. Iar strategia va fi cu adevărat ingenioasă: „Iubi, nu înveţi şi tu să vorbeşti elevat? Nu-ţi bagi cămaşa în pantaloni? Nu mergi la sală, uite, ai pus burtă?... Iubi, da’ nu te mai uita după fufe pe stradă, nu sunt eu frumoasă? De ce nu-mi cumperi flori? Da’ de ce nu discutăm mai des?! Nu te mai scobi în nas de faţă cu mine şi scoate-ţi odată mână din pantaloni când te uiţi la televizor!!”

Iubi o va privi plictisit, se va scobi în nas şi-şi va băga mână la loc în pantaloni. Iar domnişoara îşi va stâlci machiajul într-un scâncet prelung, îţi va face bagajele şi va pleca la prietena cea mai bună. Prietenă care trebuie să o ia în braţe, să-i sufle nasul şi să asculte docilă cât de idiot şi necioplit a fost iubi. Respectiva, derutată, poate că îi va spune un „Ţi-am spus eu că e un bădăran şi să nu fii cu el...De ce nu m-ai ascultat?”, moment în care porţile iadului se vor deschide şi va năvăli infernul peste ea. „Şi ce dacă mi-ai spus?! Aia era ATUNCI! Noi suntem împreună de O LUNĂ! Eu nu-s ca şi fostele lui! Mi-a zis că mă iubeşte şi CĂ O SĂ SE SCHIMBE PENTRU MINE!!” Crize, hohote isterice de plâns, trântit uşi...

O minunăţie, ce mai! Funcţionează de fiecare dată la fel, adică nu. Doamnelor şi domnilor, dacă aţi întâlnit vreun caz de „iubi” preschimbat în Făt-Frumos, vă rog, spuneţi-mi să-l împăiem şi să-l punem într-un muzeu, căci va fi primul şi ultimul de care am auzit. Deci, ca să scutim vreo altă protagonistă naivă de scenariul de mai sus, să-i dăm câteva sfaturi prieteneşti:

"Draga noastră,

Când un bărbat îţi pune mâna pe fund într-un club, nu-şi exprimă veneraţia, admiraţia, profundul respect pentru natura care te-a creat. Te pipăie doar.

Când îţi lasă uşa în nas la ieşire, nu e pentru că nu te-a observat, ci pentru că nu are maniere.

Când se uită după alte femei, nu te compară, te ignoră.

Când nu-ţi plăteşte consumaţia, nu te crede independentă, e doar egoist.

Când se uită în gol în timp ce-i vorbeşti, nu meditează, e plictisit.

Când îi zâmbeşte prietenei tale celei mai bune, nu e pentru că îi apreciază personalitatea.

Iar când respectivul a înşelat-o pe iubita lui cu TINE, nu e semn că va fi un mascul fidel şi tandru când va fi al tău! Nu a fost dragoste la prima vedere şi nu ai fost tu mai specială. Doar că nu se putea abţine.

Dacă masculul înfăptuieşte oricare dintre acţiunile de mai sus, pune-i fundiţă şi dăruieşte-l următoarei nefericite, să-l schimbe ea cum ştie. 5 ani, 257 de certuri şi 10.000 de lacrimi mai târziu, el va şti să-i aducă un buchet de flori, iar ea va fi albă în cap de mult.

Cu drag,

Nişte binevoitori"

Deci le sfătuiesc pe domnişoarele încă visătoare şi pline de speranţă să uite basmele care ne-au tâmpit copilăria: broaştele nu se transformă în prinţişori şi porcii nu zboară. La fel, şi neciopliţii vor rămâne veşnic neciopliţi. Poţi învăţa un bădăran să mănânce frumos, să vorbească corect şi chiar să îţi deschidă o uşă, dar când îţi va fi lumea mai dragă, îţi va aminti, împreună cu una dintre prietenele tale, ce este el de fapt: un pachet de testosteron neîmblânzit. Aşa că ia-ţi un iubi gata funcţional, iar nu unul care necesită reparaţii. Căci nu-ţi cumperi un palton ca să-l duci la croitor să-ţi facă din el pantaloni, nu? Îţi iei direct pantaloni. Sau umblă, dragă, în fundul gol, decât să-ţi mai pierzi timpul...