Iaca, veni şi Sfântu’ Valentin... (Sfânt? vorba vine, calendarul nu ne spune nimic.) Şi cum veni dânsul, se dădu liber la iubit. Că până acum fu post, dar astăzi se iubeşte colectiv, organizat şi în mod obligatoriu, ca de sărbători. Să plouă cu inimioare! Să ne înecăm în bomboane de ciocolată! Să ne legăm într-un sărut colectiv de 24 de ore! Că nu degeaba îi zice „Ziua îndrăgostiţilor”, nu? Buuun...
Deci, Ziua Celor Îndrăgostiţi. Restul, să nu le staţi în picioare, că nu e motiv de bucurie! Pentru voi, e de simţit prost, de smiorcăit că sunteţi singuri, de tăiat venele că n-aveţi Valentin şi Valentină. Pentru dânşii, în schimb, vai! – Raiul pe pământ... Zeci de oferte de petrecut „prin oraşuri”, sute de emisiuni tele-difuzate cu dedicaţie, mii de prostioare roz şi cu inimioare pe toate tarabele şi prin toate vitrinele, zeci de mii de pupici semi-prefăcuţi de la un „iubi” care abia aşteaptă să se termine nebunia... şi cel puţin un cadou. Că aşa e cu iubirea necondiţionată, trebuie sărbătorită cu diverse obiecte.
Cum spuneam, ziua mondială a iubirii, în care un glob întreg îşi pune armele-n cui şi, pentru o zi, se pupă şi se-mbrăţişează, rânjind până la urechi şi clipind agale din gene. Sărbătorim iubirea, acel sentiment care, cum se zice, te gâdilă pe dinăuntru, îţi ţine şi de foame şi de sete şi uneori de somn. N-are nevoie, zice-se, de chestiuni materiale. Doamnelor şi domnilor, Ziua Îndrăgostiţilor vine să ne demonstreze contrariul.
Dragi domni, vă rog să încercaţi următoarele: mergeţi acasă astăzi la iubiţica dumneavoastră, cuprindeţi-o duios în braţe, mângâindu-i pletele, obrajii şi buzele, priviţi-o galeş, cu ochi de îndrăgostit, sărutaţi-o prelung şi elaborat, pe urmă şoptiţi-i drăgăstos la ureche un „te iubesc”. Apoi îndepărtaţi-vă încet şi priviţi cu atenţie sprânceana ridicată în stupefacţie a domnişoarei şi semnul de întrebare ce i se adânceşte în priviri, acel „Atâââât?!” care-i stă pe vârful limbii. În funcţie de temperamentul iubitei, poate ar fi indicat să vă feriţi de iminentul papuc ce va zbura în direcţia dumneavoastră sau măcar acoperiţi-vă urechile, ca să vă scutiţi de ce urmează: „Apăi tu atâtă mă iubeşti, că nu mi-ai putut lua o amărâtă de floare?!!...”
Recapitulăm. Ce este astăzi? Braaavo... Ziua Obligaţiilor. Este ziua în care e musai să-i cumperi ceva iubitului/iubitei, pentru că toată lumea o face, e seara când e musai să ieşiţi în oraş, că altfel se oftică don’şoara, e noaptea în care trebuie să faci “ceva” special, că altfel n-are ce povesti prietenelor a doua zi. Nu se măsoară iubiri, se măsoară bugete. Nu contează sentimentele, contează cât efort depui. Nu ne interesează să te simţim bine şi nici dacă ai chef de aşa ceva, ne interesează să ai ceva de povestit amicilor şi să ţi se răspundă cu un “Oaaaau!” invidios, de preferat. Dacă ţi-a ajuns doar iubire tot restul anului, ar trebui să-ţi ajungă doar iubire şi astăzi. Dar nuuuu, azi nu e Ziua Îndrăgostiţilor, e, cum vă spuneam, un concurs de “câte-chestii-roz-cu-inimioare-poţi-cumpăra-în-24-de-ore”.
Ceea ce ne aduce la a doua parte a problemei, şi anume acest simbol cretin pentru iubire, care este inimioara. Cum ne-am gândit noi, oameni cu raţiune, să exprimăm un sentiment aşa nobil şi înălţător? Alegând un organ – regina sistemului circulator, să zicem – să o reprezinte. Desenată incorect şi în culori stupide, imprimată pe ORICE (deci, chiar orice, dacă avem chiar şi hârtie igienică şi chiloţi cu inimioare) ca să simbolizeze ceva ce simţim într-un fel ce nu poate fi descris în cuvinte, deci nici reprezentat grafic. Apăi, dragii mei, cine naiba a zis cum că cu inima ne îndrăgostim noi? Dacă accepţi faptul că nu poate fi localizată şi că iubirea e un sentiment abstract, atunci vine din suflet, iară dânsul nu cunoaştem cum arată. Dacă accepţi că e doar o reacţie chimică şi ceva foarte explicabil la nivel ştiinţific, apăi desenează, dragă, o hipofiză, un creier, să fii mai credibil! Deci, chiloţi cu hipofize în loc de inimioare roz. Eu mai abitir aş cumpăra, pe cuvânt.
În rest, era absolut necesar să se instituie o sărbătoare a iubirii. Şi cum noi nu aveam decât una arhaică şi plină de tradiţii – Dragobetele – am importat un Valentin american şi ameţit, care, pun pariu, 98% din oamenii care-i ţin ziua habar n-au cine e (da, nici eu, doar că eu nu-i ţin ziua). Şi uite că crescu, dânsu’, în 10 ani cât Dragobetele nostru în câteva sute şi-i luă locul în buzu...ăăă...sufleţelele oamenilor, că pe 24 februarie, când e ziua frăţiorului mai mare, acestea sunt deja goale (toate două). Nu vezi tu aşa frenezie de inimioare şi dulcegării pe 24! Se vând toate pe 14, lumea e ghiftuită, nu mai poate păpa ori pupa, se cam termină cu iubirea, că e exact cât să ajungă pentru o singură zi.
Acum, io-s mai cu moţ şi nu mă iubesc după calendar. Mă pup şi mă veselesc tot timpul anului, după cum îmi vine, şi refuz să bag bani în buzunarele vânzătorilor de chestii şi ai patronilor de birturi. Acum, cu criza, poate se va mai potoli nebunia şi se vor iubi oamenii pe bune, fără obiecte şi ieşiri...da’ mă-ndoiesc.
În rest, ce să mai zic? Să aveţi o Zi a Îndrăgostiţilor aşa cum v-o doriţi, deci cu cadouri şi stupize (sau măcar să agăţaţi ceva). Dar dacă avem O ZI a iubirii din 365...Dumnezeu să ne-ajute!