marți, aprilie 27, 2010

Eroarea nr. 37: Aveţi grijă!

Spaima e unul dintre cele mai simpatice sentimente umane. Dar nu frica aceea primară, paralizantă şi demnă de Saw V, ci spaima aceea drăguţă şi enervantă, de „Iooooi!” – şi mâna dusă teatral către inimă. Fiind atribuită în mod natural doamnelor cu cromozoame X şi cu preponderenţă celor trecute de nişte ani – deci cu spaimele exersate – poate fi uşor considerată drept „al şaselea (şi cel mai faimos) simţ”. Deci, dragi cititori, nu instinctul feminin... Ci spaima feminină.

Aţi auzit de legendarul drob de sare, da? Aţi auzit când exact a căzut? Nici eu.

Cu toate astea, a speriat atât de tare femeile din epoca lui, încât i s-a dus vestea, mai ca lui Barack Obama, până în zilele noastre.

Eh, exact aşa se-ntâmplă cu ooooorice căcat (scuzaţi, mărunţiş) din viaţa de zi cu zi cu o potenţială sursă de pericol la bază, care alarmează cel de-al şaselea simţ al spaimei în stimatele domne din viaţa tuturor. Practic, şi aerul. Da, că şi cu aerul te poţi sufoca dacă e prea puţin şi îneca dacă-i prea mult, îmbolnăvi dacă e poluat şi face alergii dacă-i prea cu polen, răci dacă e... prea rece şi muri dacă-i cu, să zicem, cenuşă vulcanică în el.

Pentru că aşa este, stimaţi telespectatori, a erupt un vulcan pe undeva prin vecini şi ne panicăm nevoie mare, că se umple aerul de diverse, care se adună şi vin încoace, ne năvălesc şi ne sufocăăăăăă, mai ca gazele de eşapament din faţa blocului!... Asta în timp ce alţii îşi fac poze de Haifaiv lângă muntele plin de spume, că-i drăguţ cum împroaşcă el lavă fierbinte şi-arată ca artificiile.

Dar noi, ăştia mai sperioşi, ce să facem ca să contracarăm asaltul mânşav al chimicalelor? Ce să facem ca să ne ferim de norul ucigaş care vine, vine, calcă totul în picioare??... Cum să ne punem la adăpost de poluarea apei, de suferinţă, boală şi moarte sigură?? Răspunsul vine tot de la înţeleptele posesoare de cromozoame:

Să avem grijă.

Încerc să-mi opresc sprânceana din ridicare, la vederea mirobolantei soluţii de mai sus, livrată de stimata doamna mamă-mea – spre exemplu – de fiecare dată când se întrevedea vreo rază firavă de moarte accidentală sau măcar de-un drum până la farmacie. Deci, să am grijă să nu mă omoare norul de cenuşă vulcanică.

Sigur, mami, nicio problemă, îmi voi ţine respiraţia vreo 2-3 luni, până consideri că aerul e destul de curat, bine? La fel cum îmi voi ţine respiraţia să nu inhalez nici microbii de gripă porcină sau vreun alt soi de bacterie inventată special pentru mine şi cum voi avea grijă să nu-mi dea cineva în cap şi, până la urmă, ce naiba, „să nu păţesc ceva”, la modul general. Căci când am păţit, după cum indică şi cuvântul, am intenţionat să mi se întâmple, acţionând în acel sens cu încăpăţânare feminină, deci e numai vina mea şi-mi cer iertare.

Deşi, doamnă mami, aş îndrăzni să evidenţiez că există o miiiică diferenţă între „Ai grijă să nu-ţi dai cu ciocanul ăla peste deget” şi „Ai grijă să nu ne lovească un meteorit”, dar până la urmă, se zice că dimensiunea nu contează, nu-i aşa? Plus că soluţia este atât de genială, încât s-a decretat prin pact secret al mamelor de pretutindeni să fie invocată ori de câte ori nu-i cazul, operând cu eficienţă de Chuck Norris.

„Să ai grijă, că vine norul ucigaş!” – şi norul se-opreşte în cale şi se evaporă instant.

„Să ai grijă, că circulă gripa porcină!” – şi microbii-şi pun mâinile la urechi, prăbuşindu-se schimonosiţi în braţele morţii la auzul cuvintelor magice.

„Ai grijă să nu răceşti!” şi imunitatea creşte văzând cu ochii... (de fapt, auzind cu urechile)

Drept pentru care, vă sfătuiesc, dragii mei, să aveţi grijă să nu faceţi cancer, să nu vă prăbuşiţi cu avionul, să nu fiţi jefuiţi, să nu faceţi infarct, să treacă criza mondială, să evolueze un pic mai repede tehnologia, să nu mai fie inundaţii şi, dacă tot am pornit, s-avem grijă să nu mai fie războaie, că prea urât arată ştirile la televizor.

P.S. Frustrarea mi-a venit aseară când, după ce am reuşit să-mi distrug Windows-ul în aşa hal încât toate iconiţele de pe desktop arătau ca Yahoo Messenger şi se deschideau ca atare – deci şi Google Chrome-ul, ca nu cumva să pot să gugălesc eroarea şi să mă scap de ruşine – şi după ce am făcut vreo 5 amici IT-işti să se ia de cap, vociferând că „Ce căcat ai făcut, n-am mai auzit în veci de chestia asta?!” până să găsească soluţia – unul dintre aceşti domni, mai atent aşa, cam ca şi mamă-mea, aş putea spune, m-a sfătuit „să am grijă să nu mai păţesc aşa data viitoare”. De parcă de data prezentă ştiu ce naiba am făcut să-mi dau peste cap tăt leptăpul, iar după sfatul lui o să devin subit mai puţin proastă, mai puţin femeie şi mai expertă într-ale soft-ului...

luni, aprilie 19, 2010

Eroarea nr. 36: Nebunia temporară

Oamenii, când se împerechează ei între ei şi formează cupluri, încep să se transforme.

Li se atrofiază nişte simţuri, li se ascut altele, renunţă la nişte necesităţi şi-şi inventează unele cu totul noi sau latente până atunci, încep să vorbească ciudat, să stâlcească limba, să pape litere, să „ubi”, să „pisi” şi să „pupi”. Îşi pierd simţul coordonării, simt nevoia să se rezeme constant unul de celălalt, dezvoltă nevoi paranoice de a fi îmbrăţişaţi şi băgaţi în seamă şi de a face schimb intermitent de salivă. Doctorii ar cataloga-o drept un uşor retard. Nouă ne place să-i spunem iubire.

Când simptomele se agravează suficient de mult pentru a o cataloga drept cronică şi a renunţa la orice tratament, boala dă lovitura de graţie, prin dezvoltarea celui de-al şaselea simţ: instinctul matern. Nu, nu şi patern, doar „ma-tern”, la feminin, cum de altfel se comportă şi bărbaţii în această etapă a bolii.

Subiecţii, în perspectiva experienţei reale ce-i aşteaptă într-un viitor apropiat şi-ntunecat ca o furtună, vor să se joace de-a mama şi de-a tata. Cu ce? Cu animale. Mai exact, încep să adopte diverse. Un peşte. Un şoarec. O râmă.

În funcţie de necesităţi, posibilităţi şi gradul de avansare a nebuniei, se începe cu ceva mărunt şi mai puţin provocator de suferinţă în caz de deces şi se urcă încet, dar sigur, pe scara evoluţiei. Dimensiunile animalului cresc direct proporţional cu numărul de litere mâncare dintr-o propoziţie. Un „Uuuuui' ce d'ăguţ e şoriceluuul... Îl luăm?” (rânjet sadic de domnişoară care toarce-ntre degeţele firul subţire al vieţii tale sexuale) înseamnă un hamster. Un „Vaaaaaiiiii.... tu ai văjut pişicucia aia cu şe uita la noi? O v'eaaaaaau...” se va solda cu un morman umblător de păr şi rahat. Iar un „'Ubi, tu VEJI căcelu ăla ce d'ăguci dă din coadă?? - cuciu-cuciu, puiu' lu' #%&*^@ ... pupate-ar... &^#@#*!...” va conduce inevitabil la câine + zgardă roz + coşuleţ +jucării + un bebe care să-i ţină companie.

Apoi urmează adevărata distracţie a strânsului de rahaţi, a ştersului de băltoace, a aspiratului de păr, a legănatului în miez de noapte ca să nu mai miaune cretina, a urcatului în pat cu voi ca să nu mai schiaune imbecilul, a papucilor roşi şi-a lui „cu cine-l las pe Bombonel când plec de-acasă?” – deci, a vacanţelor terminate. Chiar mai drăguţ decât experienţa reală, aş spune, că măcar cu totoloţului căcător care zbiară-n în miez de noapte împarţi nişte cromozomi, deci ai o obligaţie morală să nu-l arunci pe geam. În cazul animalelor, însă, aş zice că-i pură nebunie.

Apoi, bineînţeles, iubirea se termină, farfuriile zboară, bagajele se fac, şoarecul nu mai e drăguţ, mâţa nu mai e „pişicuciă” şi câinele se cacă prea des. După care, ca prin minune, animalele învaţă să zboare. Dacă sunt mai norocoase, aterizează la alţi stăpâni care le urcă prin pat şi le ling în bot. Dacă nu, ajung doar până-n faţa blocului. Sau, în cazuri de stăpâni miloşi şi cu coloană vertebrală mai flexibilă, animalul se păstrează, spre veşnica aminire a relaţiei defuncte, şi se moşteneşte fără voie de iubitul/iubita subsecventă.

Ceea ce ne aduce la problema de faţă...

Aşadar, donez animalul-covrig din imaginea de mai sus, rezultat al prostiei dintre iubitul actual şi fosta doamnă a acestuia, producător de păr, rahat şi decibeli ca nimeni altul, mâncător de tandreţe dincolo de orice limită, complet lipsit de abilităţi sau de creier, martor al nesfârşitelor partide de sex dintre actualul domn Xela şi fostă-sa, copil născut din tenebrele defunctei relaţii şi dovadă veşnică a ceea ce nu mă priveşte şi nu vreau să ştiu.

Se caută stăpân destul de tâmpit ca s-o ia, să vâre mâncare cu lingura la un capăt şi să cureţe cu lopata la celălalt, să tragă păr pe nas cu plăcerea unui narcoman, s-o bage cu el în pat, s-o legene, să-i deschidă/închidă/deschidă uşa de la cameră de câte ori prinţesa se plictiseşte de peisaj, s-o suporte când e în călduri şi face ca un copil pe moarte, să-i cânte la chitară, să-i povestească şi s-o pupe ocazional sub coadă, ca să nu-i fie dor de actualul posesor.

Dacă nu v-am convins încă, menţionez şi că înghite o grămadă de bani (nu la propriu, făcuţi sul şi vârâţi pe gât, ci mai degrabă sub formă de Whiskas la plic de 3 ori pe zi). Iar dacă nu credeţi că e o investiţie profitabilă pentru doar câteva kilograme de rahat pe zi şi mirosul ucigător adiacent, ei bine... daţi-mi voie să vă strâng mâna.

Dumnezeu să-i ierte, că n-au ştiut ce fac. Dar ajutaţi-mă să curăţăm urmele, împreună.

Plecăciuni.

luni, aprilie 12, 2010

Eroarea nr. 35: Strictul nenecesar.

Dintre toate chestiile pe care le iubesc, cel mai mult urăsc mâncatul. Pentru că mă încântă până la nivel de hobby această necesitate a corpului omenesc, dar în acelaşi timp detest activitatea premergătoare de procurare a materiei prime: mersul la supermarket.

Drumul la supermarket nu e nici mai interesant, nici mai puţin necesar ca în cazul altor clienţi lihniţi, doar că am început să-i sesizez de la o vreme dezavantajele. Să mănânc trebuie, în mod indiscutabil. Discutabil e doar cât şi cât de des. Iar drumul la supermarket să face să mult şi des, cu consecinţe în zona taliei.

Dac-ar fi vorba de ABC-ul din copilărie la care ne trimiteau mamele cu bani atât de ficşi încât nu-ţi rămânea nici de un Turbo, poate că mi-ar plăcea în continuare, că n-ar exista nicio dilemă morală: cumperi ce trebuie, duci acasă, raportezi la mama. Acum, însă, intrând cu ditamai căruciorul în supermarket, mă trezesc năpădită de un soi de conştiinţă achizitivă, de un fel de obligaţie a clientului responsabil de a-l şi umple. Nu se cade să risipesc atâta spaţiu de depozitare pe o chiflă şi o conservă, nu? Mai ales când alţii de descurcă atât de bine... Drept urmare, încep să regândesc întreaga listă de cumpărături, că „dacă tot îs aici”, să-mi iau tot ce trebuie cu un singur drum

La faţa locului, descopăr cu stupoare câte trebuie. Ciocolată – vitală, deşi sunt la ceva regim fictiv. Paste, orez, legume – doar că nu gătesc. Mâncăruri congelate – muuuulte, că alea nu se strică. Absorbante? – nu încă, da' la un moment dat. Vanish Carpet – bun, doar am covor. Prelungitoare ieftine – da, că am chestii de băgat în priză. A, uuuuuite ce mese de călcat colorate, se asortează cu găleata aia de mop din stânga! Ghivece de flori – 3 la preţ de 2 – cum să refuz o ofertă? Şi nişte pături de-alea la 10 lei bucata, că încă-i frig afară.

Şi uite-aşa, în pas de „şi aia”, „şi aia”, „aaaaa... cu siguranţă şi aia”, ajung la casă cu un morman de consumabile şi prea puţină mâncare concretă, făcând o gaură dureroasă şi neprogramată în bugetul meu săptămânal. Dar cine are obraz să comenteze sau să pună înapoi, când 8 perechi de ochi te privesc crunt din spate, fiind gata să te transforme în material de Discovery Channel dacă îndrăzneşti să faci un pas înapoi de la casă?... Drept urmare, îmi plătesc umilă materia primă, ajung la ieşire, după care fac inevitabil stânga-mprejur după plasele pe care uitasem să le iau de la casă în stupoarea-mi post-achizitivă şi pe care nu mi le-am adus de-acasă, că nu mă aşteptam la atâtea cumpărături.

Dar coşmarul începe abia în bârlogul personal, când despachetând atâta amar de mâncare (+ diverse ciudăţenii inutile), constat că trebuie să o mănânc pe TOATĂ, ca să nu se strice şi să nu facem risipă, dacă tot am dat banii pe ea. Bani pe care i-am dat cu pupilele dilatate şi bale picurând, în transa mea din faţa raftului frumos colorat, fără să-mi treacă vreo secundă prin cap că tot ce-am îndesat în căruciorul cu capacitate de 30 de kg va trebui să încapă la un moment dat în stomacul meu cu capacitate de... mă-nţelegeţi.

Drept urmare, PROTESTEZ! Îmi interzic să mai pun piciorul în vreo locaţie care începe cu K şi se termină în „aufland”, precum şi să sun vreo colegă de apartament sub motiv că „vaaai... ce poftă mi-e de...” Nimiiiiiic! Nicio poftă. Începând cu acum 5 minute, iniţiez programul „Bani în plus şi kilograme-n minus”, conform căruia am voie să-mi cumpăr o(una) dată pe zi strictul necesar de la magazinul de peste drum cu adaos comercial de 200%, zgârcindu-mă intensiv la produse, iar dacă se întâmplă să uit ceva, să-mi rod unghiile în tăcere până a doua zi.

Aşadar, pe principiul dacă n-am de unde, n-am ce să, sunt pe cale să revoluţionez istoria naţională a dietelor, golindu-mi frigiderul de tentaţii şi umplându-l cu aer proaspăt şi apă plată, care ştim cu toţii că stau la baza oricărui regim de viaţă sănătos. În scurt timp, voi arăta la fel de suplă şi atrăgătoare ca oamenii ce stăteau la cozi pe vremea lui Ceauşescu, pentru a-şi primi raţia bine cântărită de dieteticianul-şef, care din iubire de frumos, nu din zgârcenie, a inventat regimul pe cartelă...

Deci, în memoria defunctului, să purcedem...

miercuri, aprilie 07, 2010

Eroarea nr. 34: Legenda lui Jack the Flipper

După cum vă spuneam în articolul precedent, mi-am cumpărat nişte şosete acvatice, în sens economic, adică nişte peşti. Care şi-au îndeplinit cu conştiinciozitate menirea pe acest pământ, agitându-se fără oprire în sincron, ca să mă relaxeze pe mine. Asta până când unul dintre ei a înţeles de-a-ndoaselea principiile gravitaţiei, întorcându-se inert cu josul în sus.

Nimic neobişnuit pentru un peştişor de 4 cm pătraţi – aţi zice – care şi-a urmat doar obştescul drum spre reţeaua de canalizare... asta dacă n-ar fi fost vorba, de fapt, doar de cadavrul cu numărul 1.

Căci da, stimaţi cititori, m-am trezit exact ca Hercule Poirot – mai puţin mustaţa – în mijlocul unui val de crime sângeroase, ale căror victime neajutorate au fost tocmai preţioşii mei bulgări de solzi şi rahat, crescuţi cu mâinile îngrijitorilor de la magazinul de animale din fragedă pruncie, doar pentru a înceta din viaţă de înotătoarea unui colocatar, în ţipete îngrozite înăbuşite de filtrul de apă...

Dacă ar fi fost vorba doar primul deces în cauză, şi-anume de roaba lui Dumnezeu Wendy – care sper c-a ajuns în toaleta Edenului, că n-a supărat niciodată pe nimeni, mititica – aş fi zis că mama natură şi-a urmat firescul curs. (Sau că, mă rog, la 5 lei investiţia, nu mă pot aştepta decât la un termen de valabilitate limitat.) Însă după bocetul iniţial şi hârâitul de îngropăciune al toaletei, a urmat şocul de a doua zi: Stan, concubinul defunctei, a urmat-o în cele veşnice. Nu, nu de inimă grea – cum ar zice unii – ci cu ajutor dinăuntru.

Era clar: aveam un criminal în acvariu. Am început să-i privesc pe toţi cu suspiciune, ştiind că-n fiecare dimineaţă îl hrănesc cu purici atent selecţionaţi pe ucigaşul semenilor săi. Am utilizat strategii poliţiste, cu „fiecare a făcut cutare la ora respectivă”, ceea ce s-a dovedit a fi destul de greu din cauza programului destul de repetitiv de papa-caca-papa-caca, iar uneori papa/caca în acelaşi timp al peştişorilor mei cei tâmpi. Dar după ce-am găsit şi victima numărul 3 întoarsă cu burta-n sus de ironia necruţătoare a vieţii, am trecut la o măsură mai drastică: izolarea ultimului venit.

Cum crimele începuseră odată cu sosirea mustăciosului responsabil cu scormonitul rahatului – adică a peştelui sanitar Captain Planet – l-am luat pe acesta frumos de o aripă, l-am aşezat într-un borcan cu apă şi l-am făcut cadou primului amic ce mi-a trecut pragul, şi anume Raul (cu plăcere, dragă).

Însă a doua zi, schimbând liniştită apa, peste ce dau cu oroare?... Un ALT cadavru de 4 cm pătraţi!! Cum aşa – mă-ntreb de-a dreptul confuzată – n-am scăpat odată de ucigaş?! Vai, mie, văleeeeu şi alte cele!... Deci, îl renegasem pe nedrept pe săracu Captain Planet şi-l condamnasem la moarte prin canibalism, de gura peştilor din acvariul de la serviciul lui Raul, că acolo s-a gândit el să-şi plaseze cadoul.

Cu mâinile pătate de sânge nevinovat (chiar, peştişorii ăştia sângerează?) şi eşuată în cariera de detectiv profesionist, m-am întors resemnată la munca de birou, lăsând acasă un număr de 6 peşti în viaţă din 11 ca dovadă a incompetenţei mele. Nici acu' nu cunosc autorul crimelor din acvariu – crime perfecte, pot spune, comise cu ingeniozitate diabolică în mediul ce nu lasă urme - şi care va rămâne în istorie drept Jack the Flipper, datorită cruzimii cu care şi-a ucis vecinii fix în Postul Mare. Sunt sigură că şi acum mă priveşte în fiecare dimineaţă, hlizindu-se cu creierul lui minuscul de „asta mare” care n-a putut detecta canibalul din 6 încercări.

Dar lasă. În toaletă încap la fel de bine şi unu, şi şase...