marți, decembrie 15, 2009

Eroarea nr. 30: Perpetuum imobile

Şezând eu aşa cu insomnii, pe la 5.26 a.m. şi meditând la lucruri profunde specifice orei, am constatat cât de inutil e somnul. Nu somnul ca şi concept, că am claca fără pe termen lung – bun, am înţeles... dar cât investim unii în el e absolut ridicol.

Să mă luăm pe mine, de exemplu. Fiinţă normală, sociabilă, cu preocupări şi funcţie în viaţă, sunt în stare să aloc acestei activităţi mai mult decât am investit în toate relaţiile mele serioase puse cap la cap – şi nu mă refer la basic-ul 6-8 ore pentru buna funcţionare a organismului, ci la celelalte 6-8 ore pe care le dau din propria-mi generozitate doar pentru „aaaaah!...”-ul satisfăcut de a doua zi. (Probabil că nu m-aş prăpădi nici cu 5 pe noapte, dar nu vrem să riscăm una ca asta, nu?...)

Sunt sigură că nu-s singura care-şi împrăştie orele cu atâta nonşalanţă, chiar cu ochii închişi am putea spune, doar ca să se jelească mai apoi că de ce are ziua doar 24 de ore (din care vreo 14 utile, după calculele de mai sus) şi să-şi reamintească mereu că „n-are timp”. Uităm că tuturor ni se dă la fel, doar ni se ia în ordine aleatorie.

Ne place la nebunie să ne plângem că „tinereţea trece pe lângă noi”, că „viaţa e scurtă”, că „timpul zboară” şi alte bla-bla-uri melancolice, fără să observăm că timpul este cel mai ordonat şi mai simţit fenomen al vieţii noastre şi că-şi anunţă trecerea cu atâta precizie, încât s-a împărţit în unităţi minuscule de măsurare ca să ne putem sincroniza ceasurile după el şi să ştie orice tolomac exact cât de repede „zboară timpul”.

Cu toate astea, nu ezităm să-l umplem cu tâmpenii. Cercul vicios în care ne învârtim e de-a dreptul simpatic: dormim ca să avem energie să ne trezim şi să facem chestii, care încep în principiu cu a mânca, apoi a ne... merge la baie, apoi a face duş pentru că am mers la baie, a ne îmbrăca şi parfuma pentru a ieşi din casă pentru a merge la muncă şi a plăti toate chestiile pe care le-am mâncat şi alea cu care ne-am spălat, a ne întoarce acasă că doar ne-am murdărit şi tre' să facem duş din nou, după care să mâncăm că ne-am înfometat în timp ce ne murdăream şi, în final, să dormim că suntem obosiţi de la atâta muncă...

Deci, somnul nu-i singura trăsătură ilogică a fiinţei noastre, dacă ne uităm puţin la toate activităţile inutile de peste zi. Suntem un mecanism greu de întreţinut, extrem de costisitor şi imprevizibil, care poate claca în orice moment, dar în care se tot investeşte, deşi se câştigă profit puţin şi neuniform, după caz. Unii au nevoie de mai puţin, deşi produc mai mult şi viceversa şi probabil că suntem singura maşinărie care are voie să funcţioneze fără un scop anume, chiar dacă nu aduce profit. Nimeni nu vine să apese butonul de „oprit” dacă mâncăm combustibil aiurea. Deşi poate n-ar fi rău.

Timpul alocat funcţionării noastre efective este atât de îndelungat, încât abia mai avem vreme să citim manualul de instrucţiuni şi să vedem dacă nu ne-am deturnat cumva de la scop, fiind satisfăcuţi atâta timp cât maşinăria merge şi nu scoate sunete dubioase. Iar când într-un final tot scârţâie şi se prăbueşte eroic într-un morman de fiare, suntem aşa de surprinşi, de parcă nu ni s-ar fi zis frumos la ieşirea de pe linia de producţie că avem garanţie limitată.

Unii sunt mai mult decât satisfăcuţi de faptul că n-au timp să se întrebe dacă-s Volkswagen sau BMW, mulţumindu-se să constate că au patru roţi şi că, deci, tre' să meargă. Alţii-şi petrec prea multă vreme pe marginea drumului cu capota ridicată, studiind piese şi mai uită să conducă... Fiecare cum ştie. Dar e cert că toţi ne petrecem o grămaaaadă de timp la spălătorii, la ceruit şi la vopsitorii personalizate, doar ca să intrăm frumos în garaj, să nu se aşeze pe noi vreun firicel de praf.

Mă-ntreb ...producătorul, când ne-a conceput... ce-a vrut să facă din noi? Maşini de cursă sau de expoziţie?... Că eu ştiu să stau aşa frumos...

luni, decembrie 07, 2009

Eroarea nr. 29: Hormonul potrivit la locul potrivit

Mai nou, ca să-mi mai întrerup din când în când activitatea de făcut nimic cu câte-un lucru productiv, mi-am găsit o ocupaţie care să-mi lucreze muşchii de la gât în jos – cât timp cel mare, cu circumvoluţiuni, e în concediu. Şi ca să fie cât mai puţin obositor pentru creieru-mi apatic (deci ca nu cumva să se prindă că face efort), i-am dat de ascultat nişte muzică în timp ce restul corpului se mişcă.

Da, m-aţi înţeles, m-am apucat de dansuri. Dar nu de orişice fel, ci din alea ce nu se găsesc pe la noi, pe principiul sănătos că ce-i străin nu-i românesc, deci nu poate fi naşpa. Aşadar, iacătă-mă făcând salsa – nu de azi, nu de ieri, ci de două luni în capăt. Unii m-ar putea numi veterană. Unii care nu m-au văzut dansând...

Dar e mai puţin important cât de bun eşti la dans, mai ales că-i o chestiune relativă, ce se calculează pe procente de cât de pe muzică eşti, cât de puţin îţi loveşti partenerul şi cât de tare te distrezi. Dacă la primele două categorii sunt ceva mai la urmă, recuperez puternic cu cea de-a treia şi nu doar pentru că mă amuz şi dau jos burta fără să simt (chestiune utilă, de altfel), ci pentru că am găsit propria-mi sursă de amuzament oarecum paralelă cu dansul.

Nu oftaţi, că vă explic... La salsa – ca şi în viaţă – există mai multe categorii. Pe noi ăştia pe care ne-au luat de pe stradă, ca să nu ne zică direct „proşti”, ne-au numit „începători”. Şi-am tot început diverse vreo două luni de zile, timp în care am avut voie să greşim în orice fel şi chip ne-am putut imagina – că doară eram neştiutori, săracii! plus că eram neştiutori pe banii noştri. Dar partea interesantă apare atunci când eşti fată şi ai voie să greşeşti. Căci fetele greşesc mai... cu personalitate, având diverse obiecte de îmbrăcăminte, încălţări sau prelungiri ascuţite ale degeţelelor care încap ca turnate în diverse părţi moi ale corpului partenerului. Că e din greşeală sau mai puţin... nimeni n-o să te întrebe, că doar eşti începătoare.

Aşa că am găsit metoda cea mai originală de a mă răzbuna pe indivizii pe care nu-i suport, invitându-i graţioasă la dans, ca apoi să mă împiedic ca din greşeală cu tocul de piciorul lui, să-i dau un cot în gură din întoarcere – „că nu mă ştiu la piruete, te rog să mă scuzi” – sau să-i înfig o unghiuţă unde-i mai subţire pielea, clipind apoi galeş din gene, ca o începătoare, că doar cine va strivi încrederea firavă a unei domnişoare aspirante ca şi mine cu critici?... Iar cavalerii, că nu întâmplător le zic aşa, îmi mai şi mulţumesc galant la sfârşit, cu un „lasă, că înveţi tu” zâmbăreţ pe buze... şi un „sigur, mai dansăm” rânjit, din partea mea.

Dar distracţia asta inocentă e nimic pe lângă beneficiile de care au parte băieţii la salsa, căci e un tărâm al estrogenului, unde orice firicel de testosteron e căutat şi cules cu grijă de către partenerele avide. Ca să vă faceţi o idee ce-nseamnă să fii băiat acilea, permiteţi-mi să vă explic următoarele...

1. Raportul de fete versus băieţi e undeva la 3 la 1, unde fetele sunt de obicei faine (iar dacă nu-s, se vor face măcar de la gât în jos de la atâta mişcare), iar băieţii nu tre' să fie nici tare frumoşi, nici tare deştepţi, ci cel mult să fie, lucru apreciat intens de fete şi deloc solicitant pentru orice individ în viaţă.

2. Toată alergătura din viaţa reală cu privitul insistent, fâstâcitul incipient, iniţiatul conversaţiei, cerutul numărului de telefon şi dificilul invitat în oraş se rezumă la un salsa party la simpla întindere a unei mâini. Atât! Domniţele gătite stau aliniate frumos pe margine ca ciorchinii de strugure, bâţâindu-se de nerăbdare şi aşteptând doar un semn de la vreun cavaler ca să se ridice la dans fără mofturi. Nu e o problemă de „dacă”, ci de „care”. Iar de-aici, i se deschide băiatului calea către multe gesturi care în viaţa reală s-ar solda cu palme, dar aici rezultă în „vaaai... ce bine dansezi!”, mai exact...

3. ...Epzistă un stil de dans ce se numeşte „bachata”, care ni se predă cu neruşinare la curs şi care presupune strânsul fetei în braţe, piciorul lui între picioarele ei şi unduitul într-un stil ce-mi aminteşte pregnant de alte chestiuni pe care nu le pot pronunţa aici că-s o doamnă, dar care alcătuiesc un „dansat” doar pentru că se adaugă muzică. Cea potrivită.

Spuneţi-mi voi în ce univers mai are voie vreun mascul complet străin să vină la o fată, să o ia în braţe, să o-nvârtă de şolduri şi s-o lase pe spate, iar ea să chicotească mai ca o prinţesă şi să-i mai şi mulţumească la final?... Zău, nu e loc mai potrivit să fii băiat decât la salsa.

Staţi... dintr-o dată mă simt mai proastă. (S-o fi trezit 'ăl de sus, cu circumvoluţiuni?)