Eroarea nr. 17: De ce iubim bărbaţii.

Doamnelor şi domnilor, stimaţi cititori, onorată audienţă...

Am fost acuzată, în nenumărate rânduri, de nişte... nişte cunoscuţi! - că nu le pot spune altfel - cum că aş fi misandră. Cum s-a ajuns la această concluzie? Intuiesc că numai prin metode mârşave, menite să mă discrediteze în mediul virtual în care sunt atât de cunoscută, precum bine ştiţi şi voi (ăştia doi, care citiţi). Doresc, cu această ocazie, să dezmint odiosul zvon: eu n-am nimic împotriva bărbaţilor, doar că nu-s de partea lor. Îi tolerez şi-i respect, ca nişte vecini de scară, colegi de facultate şi oameni de pe stradă ce-mi sunt. Le adresez multe gesturi familiare, unele necesitând doar un deget, altele chiar toată mâna (pentru o strângere familiară) sau capul, plecat sugestiv în public, a recunoaştere reciprocă şi iubire neţărmuită.

Nici nu ştiu cine ar putea să nu iubească aceste graţioase fiinţe, venite în lumea noastră murdară direct din Rai, cu aripi de înger, strivite ulterior sub tocurile nemiloase ale femeilor. Aceste făpturi au luptat secole de-a rândul pentru egalitatea între sexe care le este pe nedrept refuzată şi astăzi, când sunt trimişi fără milă la bucătărie şi la odrasle, în timp ce nesimţitele de femei conduc nave, întemeiază ordine secrete, ajung pe lună şi-şi desemnează prima femeie-preşedinte de culoare.

O altă mare nedreptate li s-a făcut când li s-a furat de sub nas titulatura de "sex frumos", rămânându-le doar insipidul "sex tare", care face trimitere la obscenităţi ce nu le stau în fire sus-numiţilor domnişori. Nu-nţeleg, oare ei îşi toarnă ceară fierbinte pe picioare, pentru a o smulge apoi cu tot cu păr, urlând ca nişte războinici? Ei sunt cei care-şi frâng picioarele în tocuri de 12 cm, pentru a arăta mai ispititor în faţa nesătulelor de femei? Ei reuşesc să scoată 12 cm printr-o gaură de 8, după 10 ore de travaliu, 6 luni de glezne umflate şi 3 de greţuri matinale? Şi, oare, ei repetă experienţa, ca nişte fanatici, după 2 ani, pentru că "iubi" vrea şi un băiat?... Mnuu, dar lasă, să fie ei "sexul tare"... ei care leşină doar asistând la o naştere, care se scârbesc atunci când aud de absorbante şi care ţipă la epilat mai tare ca don'şoarele, după ce oftaseră, în prealabil, cu năduf: "Nu ştiu de ce vă tot plângeţi voi, femeile, atâta..."

Aproape la fel de mult ca şi egalitatea între sexe sus-menţionată şi perfect funcţională, îmi place egalitatea din cadrul cuplului. Mă refer, aici, bineînţeles, la sublimii masculi care spală, gătesc, dau cu mopul şi schimbă scutecele fără crâcnire, cot la cot cu iubitele lor. Eu n-am auzit până acum de la vreunul un cuvânt mai urât, o văicăreală, un "Ce, e treaba mea?! Eu îs bărbat!" în viaţa mea. Ba mai mult, majoritatea insistă cu înverşunare: "Iubito, ia hai şi-aşează-te tu comod, pune picioruşele sus... aşaaa... şi spune, ce vrei să-ţi facă puiu' de mâncare?" Şi am auzit şi de bărbaţi mai temperamentali, care urlă jigniţi: "Cum să faci TU curat?! Da' n-am făcut şi EU mizerie?! Nu-mi ştergi tu praful şi nu-mi speli tu farfuria, potoleşte-te!"

Aşadar, vreau să subliniez, aici, că bărbaţii sunt nişte făpturi sensibile, care visează doar la confortul unui cămin şi iubirea unei familii doar a lor şi care sunt dispuse la mari sacrificii pentru asta. De fapt, majoritatea bărbaţilor îşi iau concediu pentru creşterea copilului, vreo 2 ani/odraslă, ca să şadă acasă şi să strângă rahăţei, căci - nu-i aşa? - nu cariera contează pentru dânşii, ci împlinirea de a duce un cămin în spate. Mai dificil e doar să ţină-n frâu câte-o nebună de femeie, care vrea doar independenţă, petreceri şi experienţe sexuale în trei, şi s-o aşeze la casa ei. Dar bărbaţii - nişte firi, cum spuneam, sensibile şi răbdătoare - nu renunţă la femeia iubită şi aşteaptă şi 10 ani, dacă trebuie, până să fie ceruţi la beţie, să spună un "da!" frenetic şi să fie apoi părăsiţi, 2 ani mai târziu, când domniţei i s-or scurge ochii după unul mai tânăr.

Îmi mai place la bărbaţi că nu înşeală, că sunt plini de subtilităţi, că sunt grijulii cu limbajul şi atenţi la detalii, că strâng cu sfinţenie cojile de seminţe de pe jos, oftând neînţeleşi către fufa care se uită concentrată la meci, că lăcrimează când ele le uită ziua de naştere, că se-ntristează când ele zic "pizdă" prea des, că se bosumflă când ele nu observă că ei sunt proaspăt raşi sau cu freză nouă, că adorm nemângâiaţi când ele vin bete de prin birturi, că se plâng la prieteni, că prietenii-i consolează, că visează cu toţii la o zână călare pe un inorog, care să-i fure şi să-i ducă departe de lumea asta rea unde nu-şi găsesc locul...

Din toate aceste motive şi nu numai, îi iubesc pe domnii bărbaţi şi îi accept în viaţa mea, parţial şi pentru că soarta-mi reproductivă şade în mâinile unuia dintre ei. (Deşi, odată cu evoluţia medicinei - slavă Domnului! - necesitatea a devenit opţiune.) Deci, să nu mai aud bârfe şuşotite pe la spatele meu, care tot de femei sunt născocite, cu siguranţă, căci un bărbat nu ar putea fi niciodată în stare de asemenea urâţenii. Aşa că jur, cu mâna pe tastatură şi cu ochii pe blog, că-i voi iubi veşnic pe acei bărbaţi care spală, gătesc, plâng la filme de dragoste, suspină după persoana iubită, visează la copii şi la căldura căminului lor şi care aşteaptă, cu sufletul la gură, ziua în care vor păşi în faţa altarului, conduşi de persoana iubită... (măcar de-ar fi heterosexuali, sărăcuţii de ei.)