vineri, august 20, 2010

Eroarea nr. 45: Doaro vorba satzi m-ai spun.

Celor care trăiesc cu impresia că s-au născut în România din întâmplare şi că „toţi vorbim limba universală a iubirii”, nefiind nevoie să utilizeze cuvintele din limba maternă aşa cum le-a lăsat Sfântul Dicţionar Explicativ, precum şi celor care cred că regulile gramaticale sunt nişte fructe care cresc prin sud şi care s-au ofilit de la atâtea precipitaţii, le transmit următoarele:

1. Be-Am-Ve nu este o marcă de maşină. „aM” nu este o literă validă a limbii română. „eM”, pe de altă parte, este a 16-a literă a alfabetului pe care-l explica doamna învăţătoare prin clasa I, în timp ce unii se scobeau în nas, în ultima bancă, neatenţie care i-a costat o carieră în învăţământ şi care le-a facilitat inserţia nedureroasă şi lubrifiată în lumea artistică a interpretării de manele pe la nunţi, succes care i-a proiectat exact pe bancheta din spate a BeAmVeului ce a costat mai mult decât ştiu ei să numere.

2. Misterul verbului „a ieşi”, care-a chinuit generaţii întregi de adolescenţi turmentaţi de-atâta Messenger încă de la marea lor ieşire iniţială, se rezolvă foarte simplu prin inversarea celor două forme gramaticale care sunt folosite în orice propoziţie în mod invariabil greşit, după cum reiese din deja legendarele: „Cum îţi iasă mâncarea aia?” sau „Câinele tău vrea să iese afară”. Iubiţii mei prunci, de fiecare dată când veţi mai avea vreun dubiu în privinţa formei corecte, să ştiţi că-i exact invers de cum v-a venit să ziceţi.

3. De fiecare dată când pe cineva „chinuieşte” ceva, plâng. Nu ne suferinţa lui, ci de cea a limbii române. La fel şi când „cheltuieşte”, „simţeşte”, „învârteşte” şi alte verbe demne de Biroul de Patente. Ştiu că românii-s generoşi, dar nu adăugaţi mai multe litere decât are nevoie cuvântul ca să supravieţuiască.

4. De limba maternă scrisă nici nu mai zic, că nu-mi ajunge spaţiul şi nu mă pot muta cu blestemele pe blogurile vecine. Să lăsăm la o parte faptul că limba română ne-a dăruit cu mai mulţi „i” decât putem face faţă, lăsându-i aşadar pe dinafară când e mai mare nevoie de ei, cum ar fi atunci când articulăm cuvântul „copil” şi-l mai punem şi la plural, de ne doare capul... Să lăsăm şi faptul că liniuţele alea orizontale ne cam împiedică la scris, când noi vrem iubire colectivă şi neîntreruptă între literele unui cuvânt, „care oricum sună la fel cetit, ce atâta...” Mă rog. Să mai lăsăm, dar, şi declinările personalizate, cu iz ardelenesc, ale verbelor din categoria „tau (pâine)” sau „s-or dus (băieţii)”...

...Ceea ce mă sperie mai mult decât formaţiunile de mai sus sunt cunoştinţele dizabilitate de matematică ale românilor din spaţiul virtual, care au decis, cumva, cândva, că e mai uşor să foloseşti două (do-uă!) litere în locul unei singure diacritice sănătoase, aşa cum a lăsat datina românească. Drept urmare, ne-am procopsit cu formaţiuni alfabetice dubioase, de genul „shlap”, „tzigan” sau „te poop”, care consumă invariabil mai multă energie decât un singur ALT+SHIFT de teleportare a tastaturii la limba română, definitiv şi irevocabil.

În aceeaşi dezordine de idei, mă mai sperie şi cum s-au gândit românii virtuali să facă economie alfabetică unde chiar era nevoie de litere, gând care s-a soldat cu tot felul de „brb”-uri, „pls”-uri, „wb”-uri, „ttyl”-uri, „lol”-uri şi alte conglomerate de consoane care-mi provoacă riduri de încruntare. Probabil că, făcând media cu cele din paragraful de mai sus, ar trebui să le iasă emiţătorilor o exprimare de nota 10 la Bac. Dar, la fel cum un Băsescu + un cerşetor nu fac de-un politician cinstit, ci doar de o imagine tristă a României, nici prea mult + prea puţin nu fac întotdeauna „cât trebuie”.

Nu că-s eu reîncarnarea prematură a lui Pruteanu (Dumnezeu să-l odihnească între sfinţii lui ‘ăi mai literaţi), dar e trist cum unii nu ştie să vorbeşte nu 2-3 limbi străine – cum ar fi normal în era diplomelor de facultă la kilogram – da’ nici măcar una întreagă şi neciuntită, pe care-au auzit-o încă din burtă.

Şi ca să-mi merit roşiile-n freză până la capăt, da, ştiu că tastatura a fost produsă de străini şi că-i „în limba engleză”, dar cu un simplu ALT + SHIFT o facem atât de română, încât ne putem da mari liniştiţi că noi avem ă-uri, â-uri, î-uri, ş-uri şi ţ-uri, iar ei nici nu le pot pronunţa.

* * *

Fără legătură, dar esenţial:

(Concursul s-a încheiat, n-are rost să mai citiţi. Menajaţi-vă vederea.)

Subsemnata anunţă fanii Paginii că, în frenezia ei creativă, a decis să cucerească-capitala României (care nu-i Budapesta – conform credinţei populare – ci chiar Bucureştiul). Drept urmare! S-a înscris la un CONCURS PE FEISBUC, organizat de Şcoala de Creaţie ADC*RO, şcoală care te-nvaţă cum să fii publicitar cu creier (la care subsemnata doreşte să fie învăţăcică din toamnă). Concursul este premiat cu o bursă în valoare de 500 de euro – bani pe criza asta, dom’le – şi o puteţi ajuta pe Xela să-l câştige în felul următor...

1. O adăugaţi pe Feisbuc cu adresa (nu mai contează).@yahoo.com. (cu ocazia asta îşi va desconspira adevărata identitate, preocupările, trecutul amoros şi medical şi alte detalii demne de SRI).
2. Daţi click pe link-ul de la statusul dânsei, care vă va trimite la o poză mărită ce arată în halul următor:
3. Daţi click pe Şcoala ADC (acolo, în dreapta, sub poză) şi apoi LIKE Şcolii în cauză.
4. Daţi LIKE pe poza subsemnatei, numai şi numai pe poza aceea, că altfel încurajaţi inamicul şi nu mai ajung la nici o şcoală.

!!! Declar şi subliniez, pentru cei ce se vor pierde în jungla Feisbuchistă, că NU trebuie să daţi Like LINK-ului de la statusul meu de pă Feisbuc, deoareşce acolo NU se numără şi vă chinuiţi degeaba. În schimb, urmaţi cu sfinţenie paşii de mai sus, şi veţi ajunge întregi la destinaţie!!!

5. – Opţional, dar musai. Trimiteţi mai departe la prieteni, cunoştinţe, vecini, rude, duşmani fără număr fără număr şi la ce fiinţă mai ştiţi că se dă pe Feisbuc link-ul cu poza mea din concurs, spunându-le că se poate vota numa’ pân’ pe 22 şi că mă despart doar câteva „like”-uri de glorioasa bursă.

Mulţam de ajutor, vă voi pomeni în rugăciunile şi-n postările mele. Vă ţin racordaţi la curent...

luni, august 02, 2010

Eroarea nr. 44: A şasea nesimţire.

Pentru a bâjbâi cu succes prin viaţă, omul a fost dotat cu nişte simţuri. Cinci, zic experţii, le ştiţi care. Dacă nu, luaţi de gustaţi un Gugăl. În ciuda opiniei populare, cum că avem nevoie de toate cinci pentru a avea o viaţă funcţională, aş argumenta că văzul + ochelari de soare = şanse mai mari de perpetuare, că auzul e de cele mai multe ori cu căşti, că de la miros tre’ să ne abţinem mai ales vara, că pipăitul se soldează de multe ori cu palme şi, mai ales, că românii au supravieţuit foarte bine decenii întregi cu un gust amar în gură.

Deşi feministele insistă să adauge la listă şi un al şaselea, generic denumit „intuiţie feminină”, având în vedere rata de reuşită a sus-amintitei „abilităţi”, aş plasa-o cu o doză de realism în categoria ne-simţirilor (fără aluzie la manierele domniţelor). De fapt, aş chiar scoate-o din graficul curcubeului senzorial, înlocuind-o cu o altă ne-simţire, mult mai comună decât prima, respectiv anosimţul.

Anosimţul a fost definit de comun acord de către mine drept incapacitatea omului de a simţi adevărata temperatură din atmosferă, înlocuind-o în schimb cu atmosfera convenţional percepută de bunul simţ social, în conformitate cu anotimpul în care e plasată acţiunea. Sau altfel, neîncrederea în propriile percepţii senzoriale, în funcţie de ceea ce ar fi decent să simtă şi vecinul.

Dacă nu înţelegeţi, vă rog să luaţi o gură de aer şi să vă gândiţi de câte ori n-aţi dârdâit în sandale şi izmene înflorate, la 5-7°C, cu buzele vinete şi cu gândul la şuba călduroasă de noiembrie, doar pentru că afară-i iulie, ce naiba, doar n-o să-mi scot hainele de iarnă de la naftalină... Respectiv, de câte ori n-aţi transpirat diplomatic în paltonul de februarie, sub razele neobişnuit de prielnice pentru plajă, pentru că ar fi dubioşi nişte pantaloni scurţi pe vremea asta, nu? atâta timp cât turma nu şi-a scos la înaintare pulpele nebronzate, ca să vă puteţi sincroniza.

Cândva, cumva, prosteşte şi de comun acord, omenirea a decis că hainele de sezon odată încuiate în buncărul şifonier nu mai trebuie scoase nici în caz de atac nuclear, respectiv că luna din calendar ar trebui să joace rol de termometru... asta probabil din epoca în care anotimpurile se succedeau normal şi nu se încălecau ca nişte adolescenţi în călduri. Dar nu, lasă, inundaţiile de la televizor sunt o iluzie optică, s-o dăm înainte cu credinţa populară.

Dacă nu credeţi în oprobiul public despre care vă vorbeam mai sus, încercaţi să îmbrăcaţi – ca deşteapta de mine – paltonul de iarnă în mai, deoarece e al naibii de frig afară, mama ei de încălzire globală, şi să observaţi privirile dezaprobatoare ale vecinilor de trotuar, care se uită la tine a „ce faci, nu ştii ce lună e?! ăla-i palton de DECEMBRIE!”, deşi simţurile-mi spun că şi gerul de afară e destul de de decembrie.

Dar unii cred neclintiţi că „a te îmbrăca în funcţie de anotimp” e una dintre cele 10 porunci, dictată de Botezatu – probabil – de pe acoperişul Bamboo-ului, mulţimii extaziate. Şi iată cum spiritul de turmă prevalează în faţa capacităţii senzoriale, făcându-ne să credem doar ce dictează obrazul, spre deosebire de epidermă în totalitatea ei.

Iar când dorinţa de a nu da în ridicol valorează mai mult decât confortul termic personal, respectiv când riscăm o răceală de dragul de a ne încadra în peisajul urban, cred că merită să introducem anosimţul în categoria de bază a celor şase – de acum – simţuri. Sau, judecând după disfuncţionalitatea lui – cinci simţuri şi-o ne-simţire.