miercuri, ianuarie 28, 2009

Eroarea nr. 8: "Câţaniai?"

“Domnişoară, câţi ani aveţi? A, daa? Nu arătaţi…”

Deci, nu arăt. A vârsta mea. Căci vârsta mea are anumite criterii, pe care eu nu le îndeplinesc. Deşi am ajuns-o, vârsta mea nu se conformează regulilor trasate foarte clar de oamenii din jur pentru identificarea dânsei. Ea nu a auzit, era pe stradă cu căştile pe urechi şi a pierdut partea în care i s-a indicat cum să mă formeze. Şi uite ce-a făcut, neatenta! O domnişoară care nu arată de 22 de ani, pentru că 22 de ani arată într-un fel, deci eu nu pot să-i am, pentru că nu arăt ca atare. Am greşit, s-ar putea să rămân repetentă un an. Mă întorc la 21…

În altă ordine de idei, timpul pare a fi foarte important pentru unii, nu-i aşa? E un reper care-i ajută să se poziţioneze pe axa creţionistă, să-şi dea seama pe unde se află, de când se află acolo, împreună cu cine şi ce vârsta au respectivii, de când se cunosc şi până când vor fi prieteni, cu ce femei umblă şi ce vârstă au ele, de cât timp sunt împreună, la câţi ani vor să se mărite, peste cât timp să se despartă, în ce dată să facă nunta, când ies la pensie, în ce zi e aniversarea lor, în ce dată le e ziua de naştere, în ce zi să o ţină, de câte ori pe săptămână să facă sex, de câte ori pe lună să iasă în oraş şi câte ore să stea... E un mare amalgam de perioade, etape, vârste, aniversări, revelioane, zodii, ani în plus, ani în minus, preşcolar, şcolar, buletin, majorat, pensie... Iar tu ar trebui să te comporţi corespunzător, ca să nu confuzezi pe nimeni.

Eu refuz. Am ajuns la concluzia că timpul e o eroare. Nu că nu există (în imaginaţiile noastre), dar nu e neapărat cursiv, linear, obiectiv şi neschimbător. Iar noi avem impresia că dacă îl încadrăm frumos în perioade stabilite de noi, el ne va asculta?! Să nu fim naivi, EL a fost aici primul! Pe când noi nici măcar nu eram! În funcţie de EL am stabilit noi pe când am apărut pe planetă, nu dânsul a apărut graţie generozităţii noastre de a-l recunoaşte! EL ar fi existat chiar dacă noi nu ne-am fi dat seama, şi, de fapt, există încă aşa cum doreşte el, nu cum ne imaginăm noi. De unde au ştiut oamenii aceia care au inventat calendarul că au împărţit corect timpul? Şi vă rog, fără răspunsuri puerile, gen „După mişcarea planetelor, după succesiunea anotimpurilor, după zi şi noapte...” Prostii! Timpul trebuia ÎNTREBAT cum doreşte să fie împărţit! Drept pentru care s-a mâniat acum şi răstălmăceşte anotimpurile, îi face pe bătrâni să arate mai tineri şi pe tineri mai bătrâni de la stress, pe femei să se mărite mai târziu şi pe copii să facă sex mai repede. Aşa, ca să ne învăţăm minte.

Iar vârsta e cea mai stupidă încadrare, menită să cuantifice, vezi Doamne, cum ne afectează pe noi timpul în trecerea lui. Răspunsul: pe fiecare, diferit. Să nu ne mai imaginăm că mama natură, plictisită fiind când ne-a creat, ne-a făcut pe toţi la fel, cu aceeaşi zestre genetică, pentru o evoluţie lineară şi lipsită de probleme. Am mai discutat despre asta şi am concluzionat că nu, nu suntem la fel. Drept urmare, nici nu putem arăta, comporta, simţi sau gândi la fel ca ceilalţi, pe categorii de vârstă. Dar ce e şi mai stupid e că tocmai în funcţie de această încadrare primim anumite beneficii, care se oferă indiferent de dezvoltarea inegală a fiecăruia.

Spre exemplu, la 14 ani un tinerel va primi buletinul negreşit, chiar dacă e încă un tâmpiţel necopt. Dar de acum are responsabilitate juridică, îşi poate face tâmpeniile legal. La fel şi la 18. Când mult prea mulţi armăsari Kenvelotici au încă raţionamentul unui preşcolar, se împart majorate. Bine, nu se împart, se plătesc. Deci, încă o afirmaţie legalo-stupidă, cum că ar trebui să fie toţi responsabili, doar pentru că timpul a trecut peste ei fără să-i atingă. Până la urmă, se pare că TIMPUL însuşi primeşte buletin şi ajunge la majorat. Că pe copii îi poţi ţine frumos într-o peşteră şi învăţa fix nimic, căci ei tot vor primi validare socială, pentru că timpul, hărnicuţul, şi-a făcut datoria şi a trecut.

Bine, ăsta era doar un exemplu. Că oamenii de 60 de ani sunt presupuşi a se purta de 60, chiar dacă se simt de 16, asta o ştim. Că un copil de 10 ani poate fi mai matur decât un tânăr de 20, nu e o noutate. Dar de ce naiba se aşteaptă oamenii ca toţi cei de o vârstă să arate oareşcum la fel, când suntem din mame şi taţi diferiţi şi am trecut prin copilării şi adolescenţe diferite? Doar n-am mâncat în fiecare zi acelaşi lucru cu vecinul, nici nu ne-am pierdut virginitatea la aceeaşi vârstă, ca să ne dispară coşurile în acelaşi timp. Şi totuşi, cineva şi-a format cândva o idee, cum că altcineva de o anumită vârstă trebuie să arate într-un anume fel. Iar când altcineva iese din grafic...”Aaa, da? Nu arătaţi...”

Alte împărţeli stupide ale timpului:

- "De la anu', mă duc la sală." De ce, mamă, ce e în neregulă cu ACUM? Anul nou schimbă doar cifra, nu te ridică de pe canapea şi nu te vindecă de lene. Dar ştim cu toţii, cifra norocoasă e tot timpul cea nouă.

-"Semestrul viitor o să învăţ mai bine." Deci, scumpă, semestrul nu există. El este o invenţie chiar recentă, pur didactică şi nu te afecteză cu nimic. Nici nu-ţi refreşuieşte neuronii, nici nu schimbă facultatea. E exact aceeaşi chestie, doar că mai încolo. Deci deloc.

-"Te porţi ca un copil de 8 ani!" Ba pardon, depinde care copil. Că ăla s-ar putea să fie mai deştept decât mine şi atunci îl jignim. Dar dacă tot mă port ca de 8 ani, înseamnă că aşa gândesc, lasă buletinul şi ce scrie-n el! Au calculat greşit. (doar l-am făcut la Poliţie, să nu ne bazăm...)

-"Ce devreme m-am trezit azi!!..." Faţă de ieri. Sau faţă de alte putori. Deci, e relativ. Alţii s-au trezit şi mai devreme. (Faţă de ce?! Am pierdut reperul...)

-"În doi ani mă mărit." Vai, dar nu pot cuprinde în doar o frază eroarea formulării! Să le luăm pe rând:

1. Dacă eşti acum cu el, nu-ţi garantează nimeni că vei fi şi mâine. Prin analogie, nici peste doi ani.

2. A te mărita nu e ca o programare la dentist, când îţi alegi ziua şi ăla te aşteaptă cuminte să te rezolve definitiv. Se hotărăşte bilateral şi nu se zice „hop” până...nu te vezi cu dintele scos. Mă-nţelegi?

3. Până peste doi ani, s-ar putea să rămâi însărcinată şi să te măriţi fără preaviz, cum s-ar zice. Sau s-ar putea să te plictiseşti de actualul şi să-ţi găseşti un viitor, poate chiar doi. Şi nu-ţi mai arde de măritat, cel puţin pentru încă 2 ani, de atunci încolo.

4. Peste 2 ani, s-ar putea să nu mai fii. Deloc! Asta ţi-ar cam strica planurile de nuntă...

5. În eventualitatea în care emitenta unei asemenea fraze ar fi, la momentul respectiv, FĂRĂ prieten, nu pot să spun decât „Doamne ajută...” (ei sau nouă sau viitorului ei soţ, actual imaginar).

Deci, copii, eu zic să ne concentrăm momentan pe pezent. Care – uite! – tocmai a trecut. Acum e deja viitorul. Ups! A fost. Acum e trecut. Şi viitorul, prezent. Ba nu, trecut!! Vedeţi ce repede trece timpul?!

joi, ianuarie 22, 2009

Eroarea nr. 7: Examen proaspăt, calitatea I!

E sesiune. Mă simt minunat.

Minunat faţă de un individ care suferă de o boală incurabilă, să zicem. Sau faţă de un altul care se pregăteşte să suporte o operaţie, fără anestezie. Sau faţă de o stimabilă care e în chinurile naşterii. Cam atât. În afară de dânşii, nu mă pot gândi la nimic mai neplăcut decât însăşi agonia prin care trec în această perioadă, la fel ca orice alt nefericit cu facultate. Şi fără anestezie.

Încerc să-mi învălui neuronii extenuaţi în jurul conceptului de „sesiune”. Ce înseamnă dânsa? Care e secretul prin care reuşeşte să îmbolnăvească de ulcer, de depresii şi de urticarii pe bază de stres, atâta amar de populaţie? Cum reuşeşte să te cauzeze isterii, crize de plâns şi gânduri suicidale atâtor indivizi, normali şi funcţionali, de altfel?

Să luăm, pe rând, toate elementele problemei. Avem una bucată student, care şi-a asumat de bună voie şi nesilit de nimeni (doar de societate, de părinţi, de sistemul educaţional şi de circumstanţe) responsabilităţile vieţii academice. Dânsul ştie că a venit la facultate să înveţe, sau măcar să bea, să râdă, să agaţe, să piardă nopţi, să strice bani, iar în sesiune, să copieze cu mult talent şi să se roage să nu fie prins. Deci ştie că vor veni examene, i s-a spus, a intuit, a auzit de la colegi, a fost avertizat de părinţi, a citit pe site-ul facultăţii, a auzit de la fraţii mai mari. Ştie şi ce, ştie şi când. Şi ştie, în mare şi la ce materie. Nici un element de surpriză aici.

Avem una bucată examen, care s-a anunţat, s-a trâmbiţat, căruia i s-au dedicat cursuri şi ore întregi de seminarii. Deci este mediatizat dânsul, s-ar putea zice că reprezintă un eveniment social, obligatoriu, la care participă toată lumea bună a facultăţii, chiar şi profesorii! Deci nu poate lipsi stimabilul, căci şi dânsul e sociabil şi e lume bună şi a auzit că toată lumea merge, plus că şi-a plătit din vreme taxa de participare, toate două. Singura condiţie e să se primenască puţin, adică să-şi pună în ordine gândurile, să înveţe un curs-două, o carte-două, 500-600 de pagini, după caz. O nimica toată, pentru un aşa eveniment.

Şi mai avem una bucată (sau două bucăţi, sau chiar şi jumătate) profesor, care e gazda, maestrul de ceremonii, conduce tot show-ul, se asigură că lumea se simte bine şi că nimeni nu leşină. Iar stimabilul domn nu e un necunoscut, decât în cazul foarte probabil în care studentul a fost preocupat cu alte chestiuni sus-menţionate în timpul semestrului şi nu s-a mai deranjat cu lungul drum până la facultate, dar nu-i nimic, îl cunoaşte acum. Iar domnul acesta simpatic (sau doamna, după caz), va împărţi meniurile prin sală, care sunt unice din păcate, nu prea ai de ales, dar sunt selectate cu mare grijă şi consideraţiune, ca nu cumva să i se facă rău cuiva şi să vomite. Studentul poate, bineînţeles, să spună că se abţine şi că nu-i e foame, dar riscă să jignească gazda şi să-l mai cheme şi altă dată la masă, cu alt meniu, posibil mai scârbos. Aşa că, politicos fiind, manâncă şi plânge, mănâncă.

Secretul e să aibă maniere şi să nu vorbească la masă, nici să nu se uite în farfuria vecinului. Şi să nu cumva să guste dintr-al altuia, că se mânie gazda şi îl scoate afară. Dacă o face, trebuie s-o facă discret şi pe sub masă. Şi ar fi bine să fie manierat şi să mănânce tot, căci dacă rămâne prea mult în farfurie, iarăşi îl cheamă. Şi să nu dea bunul Dumnezeu să spună că lipseşte sare sau că nu e bine gătită, că iar se mânie maestrul şi-i ia farfuria din faţă, îl cheamă altă iată, iar data viitoare îi şi scuipă în mâncare. Aşa e gazda noastră, mai sensibilă. Iar la sfârşit, tot ea strânge farfuriile şi împarte laudele, după cum a fost lăudată la rându-i.

După bairam, studentul se duce acasă, vomită, leşină sau doarme, ca să-şi revină. Şi să se ţină tare, căci mai urmează. Cinci, şase mese pe sesiune. Trebuie stomac tare pentru asta. Puţini rezistă, mulţi sunt lăsaţi în urmă. Să guste la nesfărşit din aceeaşi mâncare, până se satură. Să laude mâncarea, chiar dacă a fost scârboasă. Şi să aprecieze bucătarul, chiar dacă n-are habar ce face dânsul în bucătăria sa şi ei s-ar mulţumi şi cu ochiuri făcute de dânşii personal, acasă. Dar nu, doar mâncarea bucătarului e bună şi recunoscută, trebuie s-o mănânce pe a lui înainte să o facă pe a lor. Chiar dacă ei s-au născut talentaţi şi n-au nevoie de lecţii.

După ce trece de două-trei ori prin experienţa asta, studentul se învaţă. Ştie cum să se poarte la masă, ştie şi ce-l aşteaptă. Dar tot îi nu-i place mâncarea şi îl urăşte pe bucătar. Deci nu elementul de surpriză face din sesiune o agonie prelungită, ci tocmai anticipaţia a ceea ce ştie sigur că va urma, de două ori pe an, până ce iese din facultate.

Iar când se gândeşte câte mese îl aşteaptă... Cum să nu facă ulcer bietul student?

miercuri, ianuarie 14, 2009

Eroarea nr. 6: "Scz...mass!"

Comunicarea – un proces fiziologic, nu-i aşa? Cam ca şi mâncatul şi mersul la baie, deci constant, dar cu intermitenţe. Şi, la fel ca şi mâncatul (şi, de ce nu, şi mersul la baie) se poate manifesta într-o varietate de forme. Eu, ca o persoană comunicativă ce sunt, încerc le utilizez pe toate. Dar care formă de comunicare, fie dânsa şi tradiţională (scris, vorbit, ţipat unul la altul), se poate pune cu noua găselniţă internautică, această bombă atomică a internetului – marele Mesingiăr? („nouă” de câţiva anişori, ce-i drept, dar nu-i aşa că a crescut într-o lună cât altele într-un an?)

Şi cum îmi place să fiu la curent cu toate, m-am închinat la rându-mi marelui Mesingiăr, aducându-i drept ofrandă câteva ore din preţiosul meu timp, zilnic. Nimic nou până aici, cu toţii facem asta. Că e nevoie de noi sau nu, suntem precauţi şi nu vrem să lipsim de la strigarea zilnică. Aşa că ne conectăm, ne primenim poza, ne punem status nou şi aşteptăm cuminţi să ne bage cineva în seamă. Şi e frumos şi util şi ieftin şi în toate felurile să conversezi aşa, DAR...

Mesingiărul, se pare, nu mai are doar rol de comunicare. Mai nou, observ că are rol preponderent publicitar, de promovare a minunatului brand care suntem noi, fiecare în parte, pe persoană fizică. Iar dacă nu vă sună cunoscut, explicaţi următoarele:

1. De ce stau unii pe „mess” ca fufele, cu un display-picture languros, AVAILABLE fiind, dar cu imbecilul status: „Nu-s aici” sau „DNFD!” (în traducere liberă, „Vă rog respectuos să-mi daţi pace”)? Vă rog să-mi elucidaţi această dilemă, atât de paradoxală încât creierul meu puţin nu poate să o cuprindă pe de-a-ntregul. Căci dacă dânşii nu ar dori să fie deranjaţi, sunt sigură că ar şti să iasă de pe Mesingiăr, la fel de uşor cum s-au conectat, sau măcar să bifeze frumos căsuţa cu „Sign in as invisible” la intrare. Dar nu, ei nu ştie, ei nu cunoaşte. Ei trebuie neapărat să sară în ochii colocatarului, cu poza cea nouă, cu freza cea nouă dimpreună cu cizmele cele noi, care apar TOATE într-o poză de 3 centimetri şi să fie veşnic prezenţi acolo, chiar dacă nu au fost chemaţi. Tot ce pot deduce din acest comportament tâmpitor e că sus-amintiţii şi-au imaginat că iaca, au găsit o metodă ieftină şi simplă de publicitate personală, făcând publicitate, deci, la ce altceva decât la propria lor existenţă.

Bravos, admirabil! Dar cred că şi-au dat seama bieţii oameni că exişti mai la început, cam pe când ţi-au dat add în listă.

2. De ce există „STATUS MESSAGE”-ul? (În traducere liberă, mesaj de „cum te simţi astăzi”.) Dacă ar vrea să ştie lumea cum te simţi, cred că te-ar întreba direct, absolut gratuit şi doar cu efortul unui click, căci până la urmă rolul „mess”-ului este unul conversaţional. Însă tu, prevăzător cum eşti, anticipezi această mişcare, cam ca şi la şah (sau, mă rog, ca Mama Omida), şi le spui TUTUROR cum te simţi, din oficiu. Exact la fel de plăcut şi de interesant ca şi reclamele care-ţi întrerup filmul şi pe care nu vrei neapărat să le vezi, doar că era deschis televizorul.

Şi nici măcar nu e util status-ul, căci e mincinos. Îl vei folosi inevitabil ca să-ţi evidenţiezi inteligenţa, farmecul, simţul umorului debordant pe care îl posezi, sau, după caz, tristeţea profundă sau depresia neagră în care te afli şi din care trebuie să te scoată neapărat privitorii, întrebându-te alarmaţi ce-i cu tine. Deci vei trasmite doar ceea ce vrei să fie ştiut, exact ca într-o reclamă. Căci nici reclama nu-ţi va spune că produsul e infect, cum nici tu nu vei recunoaşte că eşti prost. Până la prima utilizare.

3. „DISPLAY PICTURE” – ul. Zic doar atât, sper că nu mai trebuie să fac analogii cu panouri publicitare şi pliante colorate. Poza cu tine nu este neapărat necesară, căci se presupune că te ştie lumea, din moment ce-ţi cunoaşte foarte privatul „ID de mess”. Dar inevitabil, tu te vei folosi de dânsa pentru a-ţi arăta nurii, deci vei selecta obligatoriu o poză de vara trecută din Grecia, cu un bronz perfect, deşi afară ninge. Nu te amăgi singur, ştim şi noi că poza e expirată, doar e seară, probabil că eşti deja în pijama, nespălat, scobindu-te în nas, însă la display picture eşti încă fresh şi perfect coafat, 24 h/24. Ce poate fi mai evident de fals? Poate doar o reclamă TV, care filmează produsul din toate unghiurile potrivite.

4. MASS-urile, aceste „pop-up” – uri mesingericeşti, pe care toată lumea le urăşte şi le închide înjurându-te, căci este aproape imposibil să ai ceva de spus care să privească pe TOATĂ lumea şi să nu o fi auzit deja la ştiri. Nu vrem să auzim glume, sunt site-uri pentru asta. Nu vrem să ştim ce servicii ne poţi oferi, pune-ţi la status, că de-aia există. Şi în NICI UN CAZ nu vrem să apăsăm F5 şi să dăm mai departe la 10 persoane ca să aflăm numele persoanei iubite, căci dacă tot o iubesc pe săraca persoană, îi acord atâta atenţie încât să îmi AMINTESC cum o cheamă!

5. Nu în ultimul rând, LISTA de contacte, această condică în care este aliniată frumos, pe grupuri şi în ordine alfabetică, toată lumea la care te uiţi zilnic cu drag. Toţi prietenii/cunoscuţii/necunoscuţii tăi, pe care nu-i ştergi niciodată din listă, ca să nu iasă mai puţin la numărătoare. Ar fi tragic, nu-i aşa? Căci lista este măsura spiritului tău social, pe care o araţi cu mândrie şi altora, ca să ştie şi dânşii câţi nu vorbesc cu tine zi de zi. Şi poate că ţi-au dat jumătate dintre ei „ignore”, dar cine mai ştie? Contează numărul care apare acolo, nu utilitatea lui. Cam ca şi succesul de piaţă al unui produs, cumpărat de milioaaaane de oameni, chiar dacă e vorba de detergentul de haine Rex, să zicem, iar oamenii n-aveau bani de ceva mai bun.

Dar să nu fiu înţeleasă greşit, îl apreciez şi stimez pe marele „Mess”, nu am nimic cu dânsul. Doar câte ceva cu oamenii care îl utilizează ca şi metodă de promovare personală, când nu e, de fapt, nimic de promovat. Dar până la urmă, cred că de aici îşi trage Mesingiărul succesul, de la utilitatea adiacentă comunicării pe care o poate avea. Căci dacă ar avea scop strict comunicaţional, poate că n-ar mai fi crescut aşa, ca în basme. Să fim serioşi, fără poze, fără status, fără bancuri trimise tuturor...ce le-ar mai rămâne unora de făcut?! Să chiar vorbească??

Fii serios... pentru aia există telefonul.

duminică, ianuarie 04, 2009

Eroarea nr. 5: "Aho, aho, copii şî fraţ!"

Oare ce e Revelionul, dacă nu un prilej anual de a reînvăţa număratul descrescător, în grup şi cu sprijin prietenesc? Pentru că nu e nici o sărbătoare în calendar, n-a murit nici un sfânt, n-a înviat nimeni din morţi. E doar bucuria noastră nebună de a scăpa de anul în curs, pe care, întâmplător, l-am aşteptat numărând descrescător cu aceeaşi frenezie, în 31 decembre-ul trecut.

Acum, însă, descoperim că anul acesta nu ne mai place, nu mai e bun, a fost naşpa (nu, nu din cauza noastră, din cauza cifrei de la sfârşit), dar slavă Domnului că scăpăm de calvar la miezul nopţii, când optul transformat în nouă ne va aduce fericire şi pace mondială. Aşa că ne îmbrăcăm frumos, ne coafăm, stricăm o groază de bani ca să fim oriunde altundeva decât acasă în marele moment al numărătoarei inverse şi aşteptăm să facă ceasul “tic” pe 12 şi apoi “tac” către 1. Atunci, erupe o frenezie de “la mulţi ani”-uri, de îmbrăţisări şi de urale, de parcă ne-am fi îngrijorat ca nu cumva timpul, nesimţitul, să-şi oprească curgerea implacabilă de miliarde de ani fix acum, înainte de 12 noaptea şi să nu apucăm să deschidem şampania. Dar totul e bine, ceasurile funcţionează, lumea e fericită.

(Şi ce dacă ceasul mi-a rămas în urmă şi număr greşit? Şi ce dacă în Australia e 2009 de 8 ore?! Contează când trece 2009 pe AICI, prin România, prin bătătura casei mele! Şi nu dorm până ajunge, că poate pierd miezul nopţii şi rămân în 2008.)

Ce mă deranjează mai mult decât agitaţia cretinoidă pentru schimbarea unităţii de măsurare a timpului sunt celelalte tradiţii idioate pe care aceasta le provoacă. Mă refer, bineînţeles, la iritantele “manele de sărbători”, cum alint eu cu drag acele poezii care ocupă 2 sau 3 mesaje, cu conţinut exclusiv tâmpit şi cu singurul scop de a rima. Iar în final, tot ce înţelegi e că omul ţi-a urat ceva de bine (că doar nu ţi-a ura de rău). Să zicem că am găsi o scuză în lipsa de creativitate a expeditorului, că doar nu tot românul s-a născut poet (?), însă poezioara tinde să-şi piardă şi mai mult din farmec după ce o primeşti de trei ori de la trei persoane diferite. Iar când descoperi şi site-ul de pe care a fost extrasă, te simţi cu adevărat decepţionat.

Aceste minunate urări de An Nou, spre deosebire de celelalte sms-uri din timpul anului, sunt sezoniere. Ele au termen de valabilitate, deci există o întreagă procedură de respectat. Trebuie trimise neapărat în cursul zilei de 31 decembrie, ÎNAINTE de ora 00:00, îşi fac efectul doar de la miezul nopţii şi durează exact un an (de aceea, în 31.12.2009 va trebui să le trimitem iar). Urările de fericire se referă EXCLUSIV la anul nou, în ăsta nu mai contează ce se întâmplă cu tine. Poţi să suferi, să boleşti, să crapi, eu ţi-am urat ca 2009 să-ţi fie fericit, deci nu mă-ntere. Şi nu că “să fii tu fericit” aşa, la modul general. Doar în 2009, ai înţeles? Bun. Şi să nu-ţi imaginezi că mai poţi trimite urări de An Nou în chiar cursul anului care vine, căci doar începutul naşte frenezii, restul nu mai contează. Dacă nu ai prins momentul în 31 decembrie, nu mai urezi, că nu te înscrii în trend. Dacă v-aş trimite prin august un “sper ca 2009 să-ţi aducă…”, cam ce aţi crede despre sănătatea mea mintală?

Nu în ultimul rând, mesajele se aşteaptă. Nu mai surprinzi pe nimeni cu acest gest drăguţ, dimpotrivă, dacă NU trimiţi mesaj cu urare, vei fi trecut pe lista neagră ca un ipocrit şi un dezertor. În final, este doar o mare recenzie de sărbători. Dacă mesajele sunt aşteptate, plagiate şi apoi şterse la grămadă, contează până la urmă doar numele. Se sare delicat peste rima luată de pe net şi se trece direct la sfârşit: “Uiteee, am primit mesaj de la Costeeeel!!...” Deci contează doar cine, nu ce.

Aşadar, Costel… Mai bine scrie doar “De bine”, semnează şi trimite, va fi mai sincer. Sau dă-i fetei 7 cenţi (sau 14, dacă eşti mai generos la urare), că va avea acelaşi efect. Va şti şi de la cine e, va şti ca e de sărbători şi îi poţi face şi o listă întreagă cu site-uri, să-şi aleagă ea cel mai drăguţ mesaj, pe care i-l dedici din toată inima…