Eroarea nr. 7: Examen proaspăt, calitatea I!

E sesiune. Mă simt minunat.

Minunat faţă de un individ care suferă de o boală incurabilă, să zicem. Sau faţă de un altul care se pregăteşte să suporte o operaţie, fără anestezie. Sau faţă de o stimabilă care e în chinurile naşterii. Cam atât. În afară de dânşii, nu mă pot gândi la nimic mai neplăcut decât însăşi agonia prin care trec în această perioadă, la fel ca orice alt nefericit cu facultate. Şi fără anestezie.

Încerc să-mi învălui neuronii extenuaţi în jurul conceptului de „sesiune”. Ce înseamnă dânsa? Care e secretul prin care reuşeşte să îmbolnăvească de ulcer, de depresii şi de urticarii pe bază de stres, atâta amar de populaţie? Cum reuşeşte să te cauzeze isterii, crize de plâns şi gânduri suicidale atâtor indivizi, normali şi funcţionali, de altfel?

Să luăm, pe rând, toate elementele problemei. Avem una bucată student, care şi-a asumat de bună voie şi nesilit de nimeni (doar de societate, de părinţi, de sistemul educaţional şi de circumstanţe) responsabilităţile vieţii academice. Dânsul ştie că a venit la facultate să înveţe, sau măcar să bea, să râdă, să agaţe, să piardă nopţi, să strice bani, iar în sesiune, să copieze cu mult talent şi să se roage să nu fie prins. Deci ştie că vor veni examene, i s-a spus, a intuit, a auzit de la colegi, a fost avertizat de părinţi, a citit pe site-ul facultăţii, a auzit de la fraţii mai mari. Ştie şi ce, ştie şi când. Şi ştie, în mare şi la ce materie. Nici un element de surpriză aici.

Avem una bucată examen, care s-a anunţat, s-a trâmbiţat, căruia i s-au dedicat cursuri şi ore întregi de seminarii. Deci este mediatizat dânsul, s-ar putea zice că reprezintă un eveniment social, obligatoriu, la care participă toată lumea bună a facultăţii, chiar şi profesorii! Deci nu poate lipsi stimabilul, căci şi dânsul e sociabil şi e lume bună şi a auzit că toată lumea merge, plus că şi-a plătit din vreme taxa de participare, toate două. Singura condiţie e să se primenască puţin, adică să-şi pună în ordine gândurile, să înveţe un curs-două, o carte-două, 500-600 de pagini, după caz. O nimica toată, pentru un aşa eveniment.

Şi mai avem una bucată (sau două bucăţi, sau chiar şi jumătate) profesor, care e gazda, maestrul de ceremonii, conduce tot show-ul, se asigură că lumea se simte bine şi că nimeni nu leşină. Iar stimabilul domn nu e un necunoscut, decât în cazul foarte probabil în care studentul a fost preocupat cu alte chestiuni sus-menţionate în timpul semestrului şi nu s-a mai deranjat cu lungul drum până la facultate, dar nu-i nimic, îl cunoaşte acum. Iar domnul acesta simpatic (sau doamna, după caz), va împărţi meniurile prin sală, care sunt unice din păcate, nu prea ai de ales, dar sunt selectate cu mare grijă şi consideraţiune, ca nu cumva să i se facă rău cuiva şi să vomite. Studentul poate, bineînţeles, să spună că se abţine şi că nu-i e foame, dar riscă să jignească gazda şi să-l mai cheme şi altă dată la masă, cu alt meniu, posibil mai scârbos. Aşa că, politicos fiind, manâncă şi plânge, mănâncă.

Secretul e să aibă maniere şi să nu vorbească la masă, nici să nu se uite în farfuria vecinului. Şi să nu cumva să guste dintr-al altuia, că se mânie gazda şi îl scoate afară. Dacă o face, trebuie s-o facă discret şi pe sub masă. Şi ar fi bine să fie manierat şi să mănânce tot, căci dacă rămâne prea mult în farfurie, iarăşi îl cheamă. Şi să nu dea bunul Dumnezeu să spună că lipseşte sare sau că nu e bine gătită, că iar se mânie maestrul şi-i ia farfuria din faţă, îl cheamă altă iată, iar data viitoare îi şi scuipă în mâncare. Aşa e gazda noastră, mai sensibilă. Iar la sfârşit, tot ea strânge farfuriile şi împarte laudele, după cum a fost lăudată la rându-i.

După bairam, studentul se duce acasă, vomită, leşină sau doarme, ca să-şi revină. Şi să se ţină tare, căci mai urmează. Cinci, şase mese pe sesiune. Trebuie stomac tare pentru asta. Puţini rezistă, mulţi sunt lăsaţi în urmă. Să guste la nesfărşit din aceeaşi mâncare, până se satură. Să laude mâncarea, chiar dacă a fost scârboasă. Şi să aprecieze bucătarul, chiar dacă n-are habar ce face dânsul în bucătăria sa şi ei s-ar mulţumi şi cu ochiuri făcute de dânşii personal, acasă. Dar nu, doar mâncarea bucătarului e bună şi recunoscută, trebuie s-o mănânce pe a lui înainte să o facă pe a lor. Chiar dacă ei s-au născut talentaţi şi n-au nevoie de lecţii.

După ce trece de două-trei ori prin experienţa asta, studentul se învaţă. Ştie cum să se poarte la masă, ştie şi ce-l aşteaptă. Dar tot îi nu-i place mâncarea şi îl urăşte pe bucătar. Deci nu elementul de surpriză face din sesiune o agonie prelungită, ci tocmai anticipaţia a ceea ce ştie sigur că va urma, de două ori pe an, până ce iese din facultate.

Iar când se gândeşte câte mese îl aşteaptă... Cum să nu facă ulcer bietul student?