Nu "-Cluj", ci "-România". (Deci, nu ăia din Champions League, ci ălea ce pun ălealalte pe şine, de fac dân-dân,dân-dân... dân-dân,dân-dân... legănându-se ca un bătrân cu un şold defect – şi mirosind ca unul). E „iubire” sinceră şi pură, de-aia oarbă şi impulsivă, din copilărie şi până când gara ne va despărţi.
M-am îndrăgostit de ele, Căile Ferate Române, în tinereţe, când am făcut cunoştinţă cu produsul lor numărul 1, trenul cu banchete de muşama. Pe atunci, bancheta pe care o-mpărţeai în mod involuntar cu alţi 3 – respectiv 4 de celalalaltă parte – oameni era plină de istorie, personalitate şi alte mizerii, putând fi observate urmele unor nervi exprimaţi cu unghiile sau pixul pe pielea maro nenaturală 100%, adânciturile unor funduri care au amorţit în acelaşi loc mult prea multe ore, precum şi izul discret a unei adevărate enciclopedii a satului românesc, cu accent pe transhumanţă.
Întotdeauna am fost de părere că tovarăşii de compatiment – întotdeauna atâţia câţi trebuie, niciodată mai puţini – făceau parte din personalul bine instruit al CFR, trecut prin numeroase teste riguroase de sociabilitate, cu scopul precis ca indicele social să tindă ori spre minimul absolut, ori spre maximul insuportabil şi că erau împărţiţi ingenios în grupuri eterogene, astfel încât unii să vorbească mult peste medie, iar alţii (măcar unul) să stea cu căştile pe urechi şi să se uite urât dintr-un colţ la restul.
Personal, îmi plăcea să fac parte din ultima categorie, deşi nu-mi ieşea tot timpul. Nu înţeleg de ce, pentru că respectam cu sfinţenie regula contactului vizual aplicabilă în spaţii restrânse împărţite cu străini, din categoria „lift” sau „baie publică”: admiră-ţi papucii. Însă, oricât de atrăgătoare erau încălţările, la un moment dat tot se găsea cineva să ne întrerupă idila cu ceva întrebare tâmpă, gen „Eşti studentă?” sau cu vreo ofertă de cozonac din şerveţel sau de alte prăjiturele dulci care trebuiau atinse cu mâna care mai-nainte umblase pe bancheta plină de... istorie.
Bineînţeles că iniţiatoarea conversaţiei (de obicei, femeie şi, de obicei, trecută de jumătatea firului epic) nu se lăsa descurajată de căştile din urechile mele, ci urla cât putea de tare şi de rânjit a amabilitate o altă întrebare din seria biografică a cărei răspuns ar trebui să fie „da’ ce-ţi pasă ţie?!”, dar care era, de fiecare dată, unul docil şi politicos. Şi, cu perseverenţa unui cizmar ce se visează dictator , ducea conversaţia fie înspre procese de conştiinţă profesională de care m-am ferit cu succes toată viaţa, fie înspre planuri de măritiş cu fiu-so, al cărui suflet-pereche eram pentru simplul fapt că împărţeam aceeiaşi categorie de vârstă cu el şi sexul opus şi corect.
De fapt, am observat un motiv recurent al mamelor iubitoare care şi-ar da odrasla după prima străină de pe tren care prezintă semne promiţătoare de sănătate mentală şi reproducătoare... şi de fiecare dată mă întrebam cât de minunat trebuie să fie Făt-Frumosul care are un target relaţional atât de înalt, pe care, mai mult, trebuie să-l atingă mă-sa pentru el. (Fetelor, sfat: când o doamnă puţin trecută de tinereţi vă spune „am un băiat de vârsta ta, e aşa frumooooos!” scuzaţi-vă la baie şi aruncaţi-vă din trenul în mers, veţi scăpa mai întregi decât dintr-o căsnicie cu odrasla mamii.)
A doua chestiune preferată de subsemnata la marea cutie metalică este fidelitatea faţă de parfumul ei preferat, care are la bază un buchet delicat de şosete murdare, cu o notă de flori de mucegai, asezonată cu praf stătut şi puţină transpiraţie – parfum la care nu renunţă nici atunci când e stropită obsesiv cu Bvlgari sau Versace. Ce să-i faci, trenul poartă vintage. Un vintage atât de puternic, încât îţi rămâne-n nas şi în piele, de nu trece decât după îndelungi săpuniri cu buretele de sârmă şi câteva slujbe la biserică.
A treia chestie preferată şi a doua din categoria extremelor e felul în care reuşeşte să fie în tren, aproape tot timpul, ori prea cald, ori prea frig. Fiind mai bătrân, cum am menţionat şi mai sus, dragul de el uită să se dea la timp din soare vara, fapt care-l încălzeşte la temperatura optimă pentru o friptură umană în doar câteva ore şi care-i amplifică – pentru confort – inconfundabilul parfum vintage. Din aceeaşi decrepitudine simpatică, amestecată cu prea multă amabilitate, reuşeşte cumva să dea drumul prea tare la căldură iarna, încălzind banchetele şi şalele la aceeaşi temperatură optimă pentru un grătar uman.
Probabil că trenul ar trebui trecut pe lista obiceiurilor care te pot omorî pe bani, alături de ţigări, alcool şi curve, constituind o capcană pe şine, în care poţi deceda sufocat, copt, de ceva boală culeasă de pe banchetele impecabile, dintr-o comoţie cerebrală căpătată încercând să faci pişu în baia 0.5/0.5 m a trenului în mişcare sau, pur şi simplu, sinucis de la prea multă amabilitate conversaţională a vecinei de compartiment.
Dar cum Marimar m-a învăţat că iubirile distructive se poartă – iată, iubesc şi eu, ocazional şi de nevoie, marea cutie de conserve al cărei conţinut suntem. În ultima vreme, însă, iubirea mi-a fost atenuată de aşternuturile aproape curate, de paturile aproape cât fundul meu şi de buda cu săpun lichid întrânsa a vagonului de dormit care-mi leagănă acum tastatura. E prea comod. Ne merge prea bine. Am nevoie de o provocare... cred că ar trebui să ne despărţim.
Pentru următorul drum la Bucureşti, fac autostopul.
