sâmbătă, decembrie 25, 2010

Eroarea nr. 52: Moşu' vs. Iisus: 1-0

Dragi meii cititori,

Cu ocazia acestor sărbători (doar astea, nu şi alea de Paşti), vă urez să vi se umple casele de lumină, căldură şi clinchet de clopoţei (şi să aveţi bani să plătiţi factura la curent, gaz şi colindătorii după) şi, măcar în această perioadă, să fiţi mai buni, mai darnici şi mai iubitori (după 3 zile nu mai verifică nimeni, puteţi fi voi înşivă).

De asemenea, sper ca Moşul să vă aducă tot ce vă doriţi (şi culmea, toţi ne dorim pijamale şi şosete, nicio maşină sau vreo casă mai scumpă) şi să vă petreceţi sărbătorile alături de cei dragi (după 2-3 pahare, toată lumea o să vă fie dragă).

Sper că n-am uitat nimic... se mai năştea cineva azi? Mda, nici io nu cred.

Sărbători fericite! (că dup-aia ne întoarcem la viaţa normală)

Scuzaţi, trebuia să încep cu urarea. Mi-e frică să nu credeţi că nu vă iubesc sincer sau ceva, că de sărbători, am observat că lipsa urărilor creează reacţii mai puternice decât prezenţa lor. Contează mai mult beep-ul telefonului şi numele expeditorului, ca apoi să citim frumos în diagonală: “căldură... -olinde... sfinte sărbăt-... mmmcadouri... mai buni.” şi să ştergem în secunda doi, ca să facem loc în Inbox. E un moment cu adevărat special. Pentru Orange şi Vodafone. Să aibă Crăciun fericit, sărăcuţii, plătim noi.

În schimb, dacă NU trimitem, să ne ferească Ăl-din-Iesle, că explicaţiile vor fi mai lungi decât 10 sms-uri în reţea. Noi vrem să ne simţim la fel de speciali şi unici ca şi ceilalţi 54 de prieteni care au primit acelaşi mesaj (mulţumim, Gugăl) şi să fim surprinşi în mod autentic de atâtea gânduri bune (Doamne fereşte, nu e ca şi cum cineva ar ura despărţiri şi pietre la rinichi de sărbători!...) Totuşi, la fel ca şi în cazul bacşişului, va fi o problemă dacă n-o să simţi nevoia surprinzătoare şi complet neregizată de a-l oferi.

Trebuie, însă, s-o admir pe soră-mea, model viu de practicitate, care nu-şi strică ea minutele ei pentru urările lor, drept pentru care a decis să dea beep de sărbători. Şi aşa, în 90% din cazuri, destinatarii fie nu vor auzi telefonul chiar atunci, surziţi temporar de larma colindătorilor şi a musafirilor şi vor crede că au fost de fapt sunaţi, fie chiar nu vor mai avea chef să răspundă, sătui de discuţii politicoase şi urări. În oricare dintre cazuri, ea va putea spune că şi-a făcut datoria, iar cei care vor returna telefonul politicoşi vor avea ocazia să-şi comande contra cost o urare.

Apropo de costuri, principiul omisiunii îşi face simţită prezenţa şi în cazul cumpărăturilor de Crăciun. Dacă luăm “cât trebuie”, respectiv mai mult decât poate ingera un om cu ficatul normal, o să ne simţit liniştiţi şi cu conştiinţa împăcată în indigestia noastră. În schimb, dacă nu pică prăjiturile de pe masă, ceva e în neregulă – nimeni nu va îndrăzni să sugereze o salată de sărbători sau ce-i cere stomacul de fapt, iar musafirii se vor simţi direct lezaţi de lipsa colesterolului care să le unească prietenia.

În cazul cadourilor, ce să mai zic... Nu mai verifică nimeni cine a fost cuminte sau nu anu’ ăsta, altfel ar umbla tanti Udrea-n hainde de la second şi cu un ghiozdan în loc de gentuţă. Mai degrabă au devenit un simbol al mărinimiei noastre decât al bucuriei celor care primesc, aşa că dacă ar putea să ocupe 2 x circumferinţa bradului – cam cât sufletul nostru mare – ar fi perfect. Şi să dureze mult despachetatul, că momentul ăsta + mâncatul de după + mult alcool şi prostii scoase pe gură – nu mă refer la vomat – sunt elementele cheie ale unui “Crăciun în familie” (nici nu mă mai gândesc la ăia care mănâncă şi beau în mai multe case diferite până dimineaţă, sub pretextul unei colinde pe care au uitat-o la intrare, culminând într-un club în care să ne simţit mai buni – sau mai bune, în fustiţa aia mini).

Am uitat de ziua cuiva?... Nu ştiu, parcă era ceva important. Offf, şi-mi pusesem Reminder la telefon... Staaaaai... nu era copilul Ăla sărac care s-a născut într-o stână? Ştiu, măi, sunt mulţi săraci fără casă în România, dar despre Ăsta am auzit că a murit în chinuri 33 de ani mai târziu pentru noi – nuuuu-s nebună, nici eu nici nu eram născută pe-atunci, dar au auzit eu la biserică, de Paşti, când povesteam cu fetele în curte. Şi a şi înviat dup-aia, ca să beneficiem şi noi de... Bineeeee! Gata, nu mai ţipa! Nu mai vorbesc despre moarte.

Rămânem la Moşu’, care-i ştim sigur că există, pentru că l-au văzut cei de la Coca-Cola. Oricum, Ăla mic vorbea de iad şi viaţă veşnică, iar Moşu’ oferă cadouri, prăjituri calde şi mult porc prăjit. De care dintre ele o să beneficiem mai devreme? Aşa ziceam şi eu... luaţi loc şi turnaţi-vă nişte vin. O să ne preocupăm de problemele sufletului mai încolo, când ne va trece foamea.

duminică, noiembrie 21, 2010

Eroarea nr. 51: Reţetă simplă de urlete şi sânge, gata în 5 minute!

Din variate convenţii sociale sau necesităţi cauzate de plictiseală, vizitez şi eu, ocazional, grota în care ne înşirăm cuminţi pe scaune şi ne uităm la ecranul luminos ca nişte mâţe curioase. Motivaţia e aceeaşi ca la toată lumea: vreau fie să râd, fie să mi se dea impresia că-s deşteaptă pentru că am înţeles scenariul alambicat al filmului nu atât de dificil de înţeles, până la urmă. Nu, nu intră aici şi “să lăcrimez ca o proastă la poveştile de dragoste ale altora, ca să merg apoi acasă să-mi distrug relaţia funcţională, frustrată că iubi nu e la fel de super-erou, telepatic şi hipersensibil ca-n poveştile inventate de femeile-scenarist.”

Însă când filmul nu e nici suficient de prost încât să râzi de el, dar nici suficient de bun încât să te prindă, rămâi la fel de nesatisfăcută intelectual ca după un preludiu elaborat, după care el adoarme. Ai impresia că scenaristul a depus la început oareşce efort intelectual, după care s-a plictisit singur de propriile-i poveşti şi s-a grăbit să termine, ca să iasă la o bere. Iar tu eşti lăsat cu popcornul în gât şi cu gura căscată la genericul ce pare să fi apărut prea devreme.

Cu această ocazie, cred că am descoperit reţeta perfectă pentru orice scenarist care vrea să facă liniştit sarmale, în timp ce inventează o poveste de adormit publicul. În cazul unui film de groază, e suficient să apelăm la un „rău străvechi” – personaj principal şi neplătit în jumătate din marile producţii hollywoodiene – care va rămâne nedefinit pe perioada filmului, fiind reprezentat printr-o serie de umbre, siluete sau valuri de fum care se mişcă doar prin colţuri, pentru că ne e prea lene să ne imaginăm cum ar chiar trebui să arate de fapt.

Apoi îi găsim un antemergător, ceva individ dintr-o minoritate etnică, ce vorbeşte cu accent, poartă tone de crucifixuri pe sub haine şi se referă la ţara de baştină prin „de unde vin eu...”, chiar dacă-i Mexicul – să zicem – iar acţiunea e plasată la câţiva kilometri, în America, de unde se importă peste graniţă toţi traficanţii de droguri urmăriţi de poliţie. Şi-i găsim acestuia ceva partener de conversaţie inteligent şi sceptic, cu ceva dramă familială la activ, ale cărei sechele vor ieşi la iveală în cel mai prost moment al acţiunii, individ care până la urmă bineînţeles că trebuie să fie convins de existenţa forţelor supranaturale şi/sau vindecat de suferinţă într-o oră jumate de film.

Apoi e indicat să se trântească-n scenariu şi un grup de invidizi hărţuiţi de umbrele şi siluetele antemenţionate şi preferabil blocaţi într-un spaţiu îngust, în care să înceapă să-şi scoată ochii fără motiv şi să se bănuiască reciproc, pentru că asta e util să faci când eşti ameninţat din afară – să încerci să fii ameninţat şi dinăuntru. Iar ca să nu facem discriminări sociale, o s-avem neapărat nevoie de un tip fain şi potenţial şi inteligent, de o tipă bunoacă şi cam isterică, de încă o minoritate etnică, de o babă pedantă şi de un tip enervant, suspicios şi guraliv – de la care să pornească conflictul. Personajele pot să moară în ce ordine vor, cu condiţia să-l păstrăm pe tipul enervant până spre finalul filmului – ca să avem tensiune – şi pe ăia doi bunoci, care pot sau nu să se sărute, după caz.

Presărăm în dialog câteva replici clişeice – nici nu-i nevoie de multe, dacă ăialalţi urlă destul – şi musai un discurs cu iz misterios şi complet lipsit de relevanţă istorică al personajului cu crucifixuri, care o să ne dea şi soluţia dezamăgitoare a anihilării spiritului negativ – ceva cu implicaţii morale în povestea sechelelor sufleteşti ale primului personaj, care de obicei e poliţist sau detectiv sau ceva la costum şi palton.

Aşadar, cu cât se va prinde acesta mai repede că, de fapt, cheia misterului e ascunsă undeva sub preşul sub care măturase el gunoiul vieţii lui până acum, cu atât vor muri mai puţine personaje. Dar ne ajunge şi dacă mai respiră doar vreo două, aşa, pe final. Se pot insera, în mod opţional, şi ceva pasaje exorcizante în latină sau vreo rugăciune într-o limbă minoritară stricată – pentru care producătorul a fost prea zgârcit să plătească un translator – şi voila! finalul, mult prea cretin de simplu pentru câte indicii lăsaseră scenariştii pe parcurs şi uitaseră de ele.

Dacă ne e lene chiar şi să gândim un final, nicio problemă! Putem să încheiem brusc, lăsând spectatorul „să înţeleagă ce vrea” sau să se simtă ca un retardad dacă nu găseşte vreun sens artistic în finalizarea precoce. În cazul filmului de faţă, era vorba de diavol, care dădea lecţii de iertare şi empatie şi omora păcătoşi pe parcurs (nu-i ca şi cum ar fi avut nevoie de ei în viaţă, ca să corupă alţi oameni, sau ceva.)

Până la urmă, fimul s-a încadrat cu succes în categoria „de groază”, dar nu în sensul de „horror”, ci de film de la care am ieşit îngrozită. Iar de partea cu visatul urât s-au ocupat cu succes haitele de câini bucureşteni pe i-am întâlnit ieşind de la cinematograf, gata oricând să-ţi arate că eşti cetăţeanul lor preferat.

sâmbătă, noiembrie 06, 2010

Eroarea nr. 50: 1,618 x X = XX

De curând, fusei la o adunare. Ocazionată de un prilej de „dezvoltare personală”, cum ne place să le spunem în secolul XXI activităţilor suficient de inutile încât să nu poată fi încadrate în vreo categorie anume. Activitate la care erau, normal, numai fete, singurele făpturi dotate cu asemenea inteligenţă superioară încât să găsească un rost acolo unde nu-i.

Iar la adunarea aceasta – să-i zicem, generic, training – a trebuit, din categoria „lucruri inutile”, să ne prezentăm. Aşa, ca să ne cunoască celelalte fete pe care n-o să le mai vedem vreodată în viaţă şi ca să ştie cu cine interacţionează pentru următoarele 4 ore esenţiale din viaţa lor. Caracterizarea a fost lăsată la latitudinea noastră, bine-ştiut fiind că orice fată va declara sincer că-i cam enervantă din fire, un pic cam leneşă, că mănâncă cu gura deschisă sau sforăie până băleşte perna şi că, de fapt, a venit la training-ul ăsta pentru că tipul ăla a anulat întâlnirea de la ora 1, iar ea n-are nicio intenţie să lucreze în domeniu – sau, ce naiba, să lucreze pur şi simplu.

Fiind rugată, la rându-mi, să găsesc cinci calităţi şi cinci defecte ale propriei persoane, după care „să desenez cum aş vrea să fiu văzută de celelalte fete”, m-am simţit întinerită subit şi propulsată din nou în clasa a 2a, rândul de la geam, banca întâi, cu degetu-n nas şi gura căscată. E ok, că parcă-mi lipsea un model de muci pe manichiură, însă mai greu a fost să ascult cu ochii deschişi, până la capăt, prezentarea celor 25 de fete pe care nu mai ştiu nici cum le cheamă. În final, a meritat, pentru că am avut o revelaţie:

Fetele sunt perfecte.

Mai mult decât atât, sunt unice.

Atât de perfecte în unicitatea lor, încât ajung să semene una cu cealaltă, însă fiecare-n felul ei, fără să fie vreuna mai puţin perfectă decât cealaltă. La calităţi, toate au glăsuit: ambiţioasă, perseverentă, sociabilă, optimistă şi harnică. Fireşte, în ordine diferită, ca să nu semene la fel, cum vă ziceam. În traducere, s-au deschis drept o haită de zâne războinice care şi-ar sări una alteia la beregată, din mai multe încercări dacă trebe, însă fără a uita să salute înainte, cu un zâmbet larg pe buze şi să repete lovitura cu entuziasm, fără să obosească. Cine n-ar vrea să lucreze cu asemenea îngeraşi?

Scuzaţi, nu chiar îngeraşi, că se pare că au şi defecte: perfecţionismul, care, conform celor 25 de foi, s-a răspândit în mod contagios prin sală... bată-le să le bată de albinuţe! În rest, cam atât, că se pare că primul defect a fost suficient de grav încât să lase celelalte patru căsuţe necompletate (deşi, neoficial, bănuiesc că unele dintre ele mai sufereau şi de sindromul „prea deşteaptă”, însă n-au vrut să sperie audienţa).

Toată prezentarea asta, pusă pe repeat de 25 de ori, îmi suna oarecum cunoscut, şi, scotocind prin cotloanele neaspirate ale memoriei, am reuşit să replasez acţiunea undeva în anul I de facultate... sau în clasa a 9-a, să fi fost?... Ba nu, a 5-a, în prima zi din septembrie... şi la vreo două-trei(şpe) training-uri, pe scurt, la orice eveniment la care putea să participe o fată care să se prezinte în toată splendoarea ei lumii care-o lasă şi pe ea să vorbească în sfârşit.

Concluzia 1: teoria lui Darwin este în sfârşit infirmată. Femeile nu au evoluat. Ele au fost, de la bun început perfecte. Doar restul lumii a trebuit să-şi dezvolte inteligenţa şi cele 5 simţuri până la un nivel capabil să perceapă această perfecţiune.

Concluzia 2: lumea aceasta nu ar mai suferi de foamete, războaie, crize politice şi economice, dacă-ar fi formată numai din femei. Aşa, cu bărbaţii care-au fost inventaţi ca să ne vicieze materialul genetic, n-avem nicio şansă. Dacă femeile ar rămâne singurele creaturi de pe glob, într-o zi, lumea ar fi perfectă, ca ele. (În mare parte pentru că ar deveni nepopulată.)

Concluzia 3: nu sunt fată, se pare. Spre deosebire de surate, n-am reuşit să screm la capitolul calităţi decât „răguşită” şi „ardeleancă”, ceea a fost pe jumătate greşit, pentru că am fost subit privită cu ochi sticloşi de bucureşteancă. Mi-a fost frică să trec la categoria „defecte”.

Concluzionez, per ansamblu, că prezentările dintre străini sunt utile. Pe lângă că ne interesează, mai sunt şi în mod uniform diferite şi surprinzător de previzibile. Şi adevărate. Cam ca sucul natural cu minimum 5% suc de fructe.

Dar am şi eu o curiozitate: La ce le-o mai fi folosind training-urile fetelor ălora atât de perfecte?...

luni, octombrie 18, 2010

Eroarea nr. 49: I ♥ CFR

Nu "-Cluj", ci "-România". (Deci, nu ăia din Champions League, ci ălea ce pun ălealalte pe şine, de fac dân-dân,dân-dân... dân-dân,dân-dân... legănându-se ca un bătrân cu un şold defect – şi mirosind ca unul). E „iubire” sinceră şi pură, de-aia oarbă şi impulsivă, din copilărie şi până când gara ne va despărţi.

M-am îndrăgostit de ele, Căile Ferate Române, în tinereţe, când am făcut cunoştinţă cu produsul lor numărul 1, trenul cu banchete de muşama. Pe atunci, bancheta pe care o-mpărţeai în mod involuntar cu alţi 3 – respectiv 4 de celalalaltă parte – oameni era plină de istorie, personalitate şi alte mizerii, putând fi observate urmele unor nervi exprimaţi cu unghiile sau pixul pe pielea maro nenaturală 100%, adânciturile unor funduri care au amorţit în acelaşi loc mult prea multe ore, precum şi izul discret a unei adevărate enciclopedii a satului românesc, cu accent pe transhumanţă.

Întotdeauna am fost de părere că tovarăşii de compatiment – întotdeauna atâţia câţi trebuie, niciodată mai puţini – făceau parte din personalul bine instruit al CFR, trecut prin numeroase teste riguroase de sociabilitate, cu scopul precis ca indicele social să tindă ori spre minimul absolut, ori spre maximul insuportabil şi că erau împărţiţi ingenios în grupuri eterogene, astfel încât unii să vorbească mult peste medie, iar alţii (măcar unul) să stea cu căştile pe urechi şi să se uite urât dintr-un colţ la restul.

Personal, îmi plăcea să fac parte din ultima categorie, deşi nu-mi ieşea tot timpul. Nu înţeleg de ce, pentru că respectam cu sfinţenie regula contactului vizual aplicabilă în spaţii restrânse împărţite cu străini, din categoria „lift” sau „baie publică”: admiră-ţi papucii. Însă, oricât de atrăgătoare erau încălţările, la un moment dat tot se găsea cineva să ne întrerupă idila cu ceva întrebare tâmpă, gen „Eşti studentă?” sau cu vreo ofertă de cozonac din şerveţel sau de alte prăjiturele dulci care trebuiau atinse cu mâna care mai-nainte umblase pe bancheta plină de... istorie.

Bineînţeles că iniţiatoarea conversaţiei (de obicei, femeie şi, de obicei, trecută de jumătatea firului epic) nu se lăsa descurajată de căştile din urechile mele, ci urla cât putea de tare şi de rânjit a amabilitate o altă întrebare din seria biografică a cărei răspuns ar trebui să fie „dace-ţi pasă ţie?!”, dar care era, de fiecare dată, unul docil şi politicos. Şi, cu perseverenţa unui cizmar ce se visează dictator , ducea conversaţia fie înspre procese de conştiinţă profesională de care m-am ferit cu succes toată viaţa, fie înspre planuri de măritiş cu fiu-so, al cărui suflet-pereche eram pentru simplul fapt că împărţeam aceeiaşi categorie de vârstă cu el şi sexul opus şi corect.

De fapt, am observat un motiv recurent al mamelor iubitoare care şi-ar da odrasla după prima străină de pe tren care prezintă semne promiţătoare de sănătate mentală şi reproducătoare... şi de fiecare dată mă întrebam cât de minunat trebuie să fie Făt-Frumosul care are un target relaţional atât de înalt, pe care, mai mult, trebuie să-l atingă mă-sa pentru el. (Fetelor, sfat: când o doamnă puţin trecută de tinereţi vă spune „am un băiat de vârsta ta, e aşa frumooooos!” scuzaţi-vă la baie şi aruncaţi-vă din trenul în mers, veţi scăpa mai întregi decât dintr-o căsnicie cu odrasla mamii.)

A doua chestiune preferată de subsemnata la marea cutie metalică este fidelitatea faţă de parfumul ei preferat, care are la bază un buchet delicat de şosete murdare, cu o notă de flori de mucegai, asezonată cu praf stătut şi puţină transpiraţie – parfum la care nu renunţă nici atunci când e stropită obsesiv cu Bvlgari sau Versace. Ce să-i faci, trenul poartă vintage. Un vintage atât de puternic, încât îţi rămâne-n nas şi în piele, de nu trece decât după îndelungi săpuniri cu buretele de sârmă şi câteva slujbe la biserică.

A treia chestie preferată şi a doua din categoria extremelor e felul în care reuşeşte să fie în tren, aproape tot timpul, ori prea cald, ori prea frig. Fiind mai bătrân, cum am menţionat şi mai sus, dragul de el uită să se dea la timp din soare vara, fapt care-l încălzeşte la temperatura optimă pentru o friptură umană în doar câteva ore şi care-i amplifică – pentru confort – inconfundabilul parfum vintage. Din aceeaşi decrepitudine simpatică, amestecată cu prea multă amabilitate, reuşeşte cumva să dea drumul prea tare la căldură iarna, încălzind banchetele şi şalele la aceeaşi temperatură optimă pentru un grătar uman.

Probabil că trenul ar trebui trecut pe lista obiceiurilor care te pot omorî pe bani, alături de ţigări, alcool şi curve, constituind o capcană pe şine, în care poţi deceda sufocat, copt, de ceva boală culeasă de pe banchetele impecabile, dintr-o comoţie cerebrală căpătată încercând să faci pişu în baia 0.5/0.5 m a trenului în mişcare sau, pur şi simplu, sinucis de la prea multă amabilitate conversaţională a vecinei de compartiment.

Dar cum Marimar m-a învăţat că iubirile distructive se poartă – iată, iubesc şi eu, ocazional şi de nevoie, marea cutie de conserve al cărei conţinut suntem. În ultima vreme, însă, iubirea mi-a fost atenuată de aşternuturile aproape curate, de paturile aproape cât fundul meu şi de buda cu săpun lichid întrânsa a vagonului de dormit care-mi leagănă acum tastatura. E prea comod. Ne merge prea bine. Am nevoie de o provocare... cred că ar trebui să ne despărţim.

Pentru următorul drum la Bucureşti, fac autostopul.

luni, octombrie 04, 2010

Eroarea nr. 48: Cu drag.

Dragă Şcoală ADC,

Încerc să-mi stăpânesc entuziasmul şi surpriza la auzul veştii că ţi-ai deschis porţile aurite în întâmpinarea mea. Până la urmă, n-am apucat să stau decât o săptămână cu bagajele făcute în stradă şi cu degetul pe sonerie şi-ncepuse să-mi placă peisajul. Dar e în regulă, am avut destul timp să-mi dezvolt reflexul pavlovian la văzul oricărui anunţ de pe Facebook fără vreo legătură cu admiterea.

A meritat aşteptarea, pentru că-ntr-un final pot spune răspicat că voi învăţa de la nişte adevăraţi profesionişti, care mi-au arătat că, iată, în industria publicităţii, dead-line-urile sunt cu adevărat importante. Bineînţeles, fiind nişte creativi, depinde şi unghiul din care privim problema, pentru că 30 de minute în 22 august – să zicem – pot echivala cu 7 zile în luna septembrie, când vine frigul şi timpul se contractă. Îmi voi aminti să-mi setez şi eu ceasul pe fusul „joi la vară, seara, la fără 10” înainte să vin în capitală.

Mi-a plăcut în mod deosebit numărul de magie cu 1 care devine 15 şi 20 care devine „x” – cum ai făcut?! mai vreau!...(deşi prevăd c-o să mai văd). La fel de educativă a fost şi lecţia de empatie şi implicare a familiilor în viaţa elevilor, când ai dat ocazia rudelor apropiate să spună „stop joc” în locul tău, pe Facebook. A fost un gest nobil, apreciat de toţi participanţii şi ştiu că priveai înţelegătoare din umbră, asumându-ţi umilă aplauzele.

Ca să fiu sinceră, puteai să te mai târguieşti oleacă la selectare, eu şi colegii am fi aşteptat răbdători oricât... nu e ca şi cum am plăti în valută pentru asta, nu? A, taxa aia de 500 de euro??... Fii serioasă, aia e în loc de buchetul de început de an pentru tovarăşii profesori. Mama m-a învăţat să fiu politicoasă şi generoasă şi să dau fără să aştept ceva în schimb. (Deşi am citit în Cosmo că nu e tare bine doar să tot dai, mai trebuie să şi iei, aşa, ca-ntr-un cuplu sănătos.)

Mă bucur totuşi că n-ai decis să ne aştepţi în Gara de Nord şi să ne aliniezi acolo cu valizele la mână, până decizi, cu deş’tu mare întins şi-un ochi închis a analiză, care rămâne şi care urcă iar în tren. Nu de alta, dar n-aş fi vrut, în boemia ta, să iei din greşeală la cursuri vreun boschetar, crezând, în mod inocent, că-i ceva student care cerşeşte „like”-uri.

În fine, iubită Şcoală, nu pot decât să-ţi mulţumesc pentru buna organizare, pentru implicare, transparenţă, obiectivitate şi empatie. Nu pot decât să sper să dau dovadă, la rândul meu, de la fel de multă seriozitate la cursuri.

Cu drag,

Elevă-ta.

sâmbătă, septembrie 18, 2010

Eroarea nr. 47: Cash, credit sau împrumut?

Pentru că mi-au plăcut nespus reacţiile norodului cititor la postarea veche, mirosind a „nu te da bătută, iubirea e frumoasă, come back to the bright side, dacă dragoste nu e...” şi alte nebunii, nu pot să părăsesc tărâmul epic relaţional fără să le explic stimabililor următoarele:

1. Potoliţi-vă. N-am nevoie de-o îmbrăţişare, sunt tare bine AŞA, desperecheată – după cum vă explicasem mai devreme în foarte multe cuvinte pe care nu le-aţi înţeles, pentru că PR-ul iubirii ca-n basmele cu Marimar v-a spălat pe creiere până în stadiul de a nu înţelege că mai este o variantă a lui „de bună voie şi nesilit de nimeni”, respectiv aşa.

2. Nu mă potolesc. Că-i prea distractiv să beneficiezi – uneori activ – de spectacolul selecţionării cromozomiale de prin baruri, la multe noaptea, semi-alcoolizat şi încercând să-ţi păstrezi coerenţa (varianta masculină) sau echilibrul (varianta feminină), în încercarea eroică de a încropi câteva cuvinte care să ajungă la ţintă fără să se desumfle ca un balon. Respectiv, varianta de zi, cu şi mai multă penibilitate, căci eşecurile nu mai pot fi puse pe seama anumitor grade din pahar.

Pentru că-mi place prea mult postura de povestitor (ce surpriză!), mă trezesc mai mult stând pe margine observând şuturile şi rateurile decât participând activ la desfăşurarea acţiunii. Ocazie cu care am constatat că jocul e, de fapt, foarte simplu. Mai exact, aflându-se la o mare tură de cumpărături – de carne umană, de data asta – protagoniştii îşi păstrează aceleaşi apucături de mall, uşor integrabile în categorii cu săgeată sau plus.

Femeile (dragele de ele) sunt la fel de extaziate, nehotărâte şi isterice ca în faţa unui magazin cu vitrina colorată. După cum spune sfânta taină a shopping-ului, orice domnişoară organizată ştie ce vrea să găsească înainte să ajungă la magazin. Drept pentru care va bântui neobosită holurile pline de ecouri ale mall-ului în căutarea papucului perfect până după ora închiderii, chiar dacă pantoful nu a fost nici măcar inventat, iar nicidecum scos pe piaţă sau accesibil.

În căutarea papucului sus-menţionat, orice domnişoară va trece mai întâi, măcar o dată, prin TOATE magazinele, numai ca să vadă „ce este” înainte să se gândească să investească în ceva. După care va mai analiza a doua oară, pe sărite, amintindu-şi locaţiile în care a văzut ceva interesant şi încercând să mai probeze pe ici, ceva-ul care arată tot timpul mai bine pe raft decât pe ele. Ş-abia a treia oară, cu mila cerului, va decide să ia ceva acasă pe bani – asta în cazul în care papucul n-a fost deja vândut altei domniţe cât timp se învârtea dânsa pe loc, caz în care se va lăsa cu isterii în urma produsului care pare şi mai atrăgător acum, că nu-l mai poate avea.

Chiar şi în cazul în care planetele se aliniază şi protagonista ajunge în faza a treia de shopping, cu banii pregătiţi şi cu papucii-n braţe, la casa de marcat, există şanse considerabile ca, odată ajunsă acasă, să i se pară că papucii îs de fapt mai urâţi în lumina asta decât în magazin, respectiv să-şi pună veşnica întrebare „oare nu erau mai faini ăialalţi din stânga? să mă duc să-i schimb?” cauzatoare de insomnii.

La bărbaţi, după cum ştim, lucrurile-s mult mai simple. Ei n-au răbdare. Ei nu au dileme. Ei ştiu ce vor maxim pe categorii, respectiv blugi/cămaşă/de luat în picioare. (A mă scuza grijuliii care-şi coordonează garderoba pe culori şi ţesături, ştiind ce vor mai bine decât designer-ul – că Dumnezeu ştie că au invadat coridoarele mall-urilor şi ăia – dar, după cum v-a mai explicat Pagina, dragi copii, tratăm aici doar clişeele primordiale şi înrădăcinate. Iar bărbatul trebuie să fie, prin poruncă divină, dezinteresat şi rapid la cumpărături.)

Aşadar, atâta timp cât produsul achiziţionat are două mâneci, un guler şi nasturi (a se citi „fund, sâni, picioare”) şi mai arată şi bine îmbrăcat, nu există niciun motiv valid să-şi piardă toată după-masa plimbându-se prin alte magazine, în loc să-mbrace cămaşa nouă şi să meargă la o bere. Fără dileme privitoare la alternative mai fericite, că nici nu s-a uitat cu atenţie. Fără traume în caz de deteriorare a cămăşii, din moment ce pot să-şi ia alta, la fel de cu mâneci, guler şi nasturi, care nu trebuie să fie musai ca prima, din moment ce nu aveau preferinţe aşa schizofrenice de la bun început. Şi fără intenţii de schimbat – căci, Doamne fereşte, dacă văd una mai faină, n-o pot cumpăra şi pe aia? Pe scurt – văzut, plăcut, luat.

În cazul în care sunteţi sedaţi şi n-aţi înţeles metafora proceselor descrise mai sus, mai menţionez spre iluminare şi faptul că femeile au mania croitoriei muuult mai mult decât bărbaţii... (Mă refer la cea privată, la domiciliu, cu foarfeca şi puterile proprii şi nu la cea de podium în care da, din oareşce motiv, bărbaţii sunt maeştri.) Şi prin asta mă refer la ipoteza – foarte des întâlnită – în care prinţesele, dacă nu întâlnesc ce-au visat în căpşorul lor înainte de a porni la cumpărături, pun mâna pe foarfecă şi taie, cos şi peticesc pe unde cred ele că ar arăta bine, încercând să materializeze ceva-ul care are şanse serioase să arate mai urât în realitate sau, până la urmă, să distrugă de tot produsul.

Aşa că dragii mei – şi aici mă refer la amicii masculi care mi-au tot explicat cât de uşor e să agăţi ca şi fată – nu este. Şi nu pentru că ni s-ar respinge card-ul la casă, ci pentru că nu ne putem hotărî, aproape niciodată, că ce avem în mână şi nu ce poartă tipa de pe stradă e exact ceea ce vrem. Drept pentru care respect profund femeile care-s mereu gata să zică „uite ce bluză faină!” şi să intre să o cumpere fără preaviz, fără economii, fără regrete şi fără a-şi petrece jumătate din zi căutând design-ul perfect, care există doar în capul lor şi care poate nici nu s-ar potrivi de fapt pe trupurile lor imperfecte.

Aşa că mă plimb prin mall, că-i distractiv, dar îmi place să-mi păstrez portmoneul plin. Că nu ştii niciodată în ce vitrină vezi ceva frumos...

duminică, septembrie 05, 2010

Eroarea nr. 46: 0,06 din 49.

Doaaaaamne, dabine-i să fii singur! Nu în sensul de „un virus ucigaş a atacat planeta, sunt singură pe lume”, ci de „poci să fac ce vreau la orice oră din zi şi din noapte să fără să mă f*** la cap cineva că ce-faci-ne-vedem, respectiv fără drame, aşteptări, dezamăgiri şi discuţii de în-ce-direcţie-merge-această-relaţie”.

Constat că, cu cât eşti mai departe de piaţa de desfacere relaţională, cu atât poţi urmări şi râde mai bine, cu gura plină de popcorn, de tehnicile de selectare, deselectare şi permutare ale fiinţelor de sex opus. Cred că-mi puteţi da dreptate că, în cel puţin în 70% dintre ocazii, partea de pregătire a terenului, de dat târcoale, de ales victima, respectiv de târât la mal pentru a o lovi în moalele capului este cu 150% mai distractivă decât partea de consumare a relaţiei ulterioare.

Fapt care mă face să cred că relaţiile nu-s decât o mare capcană, cam ca nişte reclame filmate din unghiurile potrivite, care-ţi arată că „uite, cât de amabil şi distractiv poate să fie omul acesta, ce multiple întrebuinţări îi poţi găsi, ce bine vă-nţelegeţi voi doi – nu-i aşa că e exact ce-ţi lipsea din sufrageria ta? dacă-l comanzi acum, primeşti acest unic set de replici de agăţat + posibilitatea de a-l returna acasă în ziua următoare!”, numai ca să-l iei ca un dobitoc ( sau –oacă, să nu facem discriminări) şi să te convingi că produsul are capacitatea incredibilă de deriorare în săptămânile subsecvente şi că nici vorbă să-l poţi returna fără costuri de transport.

Nu contest că sunt şi cazuri în care planetele se aliniază şi-n care produsul se dovedeşte a fi chiar funcţional, ba mai mult, mai găseşti şi o surpriză în pachet – sau naiba ştie, câştigi ceva concurs la care nici măcar nu aveai habar că participi. Dar, după cum ne-a învăţat sfânta taină a loteriei, câteva milioane tre’ să plătescă pentru ca doar câteva zeci să câştige. Iar datorită intenselor campanii de mediatizare ale fericiţilor câştigători (că doar nu ne-om lăuda luzării, nu?), întregul business relaţional apare publicului credul ca fiind profitabil. Un fel de “Povestea lui Făt-Fumos” vs. “rata anuală a divorţurilor în România”: cu toţii au auzit de prima, dar nimeni n-are habar, fără să gugălască – şi poate că nici nu-i pasă – care e cea de-a doua.

Din caza PR-ului extrem de eficient al iubirii idealiste, nimeni nu mai află despre dedesubturile scârboase ale iubirii reale, cotidiene, imperfecte şi cauzatoare de depresii care ne bucură existenţa atâtora dintre noi. Pentru că, în viaţa reală, ai mai multe şanse să-ţi găseşti un partener relativ incompatibil decât portretul-robot ambulant al iubitului tău imaginar, mai multe şanse ca relaţia ta să sfârşească în scrum decât în petrecerea nupţială şi să ai parte de mai multe momente de disperare neînţeleasă decât de săruturi perfecte cu apus de soare pe fundal. De cele mai multe ori, povestea lui Făt-Frumos şi a Ilenei se diluează până la un obosit pupat pe frunte şi adormit cu spatele unui la altul, pe zgomot de serial TV şi imagini pâlpâinde în întuneric, după o partidă de ceva ce aduce mai mult a fiziologic decât a “de poveste”.

Nu contest, pentru unii şi dormitul fund în fund e mai bun decât dormitul singur. Şi-i apreciez sincer pe cei care-s în stare să accepte iubirea în orice ambalaj le vine, fără nazuri şi aşteptări. Ceea ce mă irită pe mine în schimb este restul populaţiei lacrimăgene şi suferinde care-şi distruge nervii şi sufletul în ceva relaţie nesatisfăcătoare cu un partener imbecil, fără să se gândească, măcar o secundă, că are dreptul pur şi simplu să nu-şi dorească o relaţie. Nu o să moară. Nu o să se sufoce. Nu o să fie încadrată în gradul IV de handicap din lipsă de partener.

Da, copii, aşa este! Relaţiile nu fac parte din elementele indispensabile vieţii, se poate supravieţui şi fără! (În ciuda credinţei populare, anumite părţi anatomice nu se usucă şi cad din cauza lipsei de utilizare. Dacă, totuşi, vă preocupă starea dumneavoastră de sănătate, vă anunţăm că organele în discuţie pot fi utilizate şi independent de cele din cutia toracică, care au fost încadrare în manualul de anatomie la “sistemul circulator” şi nu la cel “reproducător”).

Aşadar, până nu mi se tulbură vederea şi mă-mpiedic, prăvălindu-mă iar în ceva relaţie, constat că sunt extrem de mulţumită să pot dispune singurică de toate cele 24 de ore din programul meu zilnic, să pot ieşi în oraş cu mai multe persoane decât cu una singură, să nu-mi împart patul, mâncarea şi energia cu nimeni, să zâmbesc la străini şarmanţi pe stradă, fără senzaţia că trădez, să nu simulez migrene dacă nu am chef să fac chestii, să fac chestii fără să simulez iubire, să nu „accept pe nimeni aşa cum e”, dacă e un imbecil, să am destulă dragoste de împărţit la familie, prieteni, oameni faini, fără ca vreun monstru afectiv să-mi consume toate resursele pentru că „vrea să construim o relaţie împreună”.

La naiba, e criză... nimeni nu mai construieşte. Mai stăm şi-n chirie o vreme.

vineri, august 20, 2010

Eroarea nr. 45: Doaro vorba satzi m-ai spun.

Celor care trăiesc cu impresia că s-au născut în România din întâmplare şi că „toţi vorbim limba universală a iubirii”, nefiind nevoie să utilizeze cuvintele din limba maternă aşa cum le-a lăsat Sfântul Dicţionar Explicativ, precum şi celor care cred că regulile gramaticale sunt nişte fructe care cresc prin sud şi care s-au ofilit de la atâtea precipitaţii, le transmit următoarele:

1. Be-Am-Ve nu este o marcă de maşină. „aM” nu este o literă validă a limbii română. „eM”, pe de altă parte, este a 16-a literă a alfabetului pe care-l explica doamna învăţătoare prin clasa I, în timp ce unii se scobeau în nas, în ultima bancă, neatenţie care i-a costat o carieră în învăţământ şi care le-a facilitat inserţia nedureroasă şi lubrifiată în lumea artistică a interpretării de manele pe la nunţi, succes care i-a proiectat exact pe bancheta din spate a BeAmVeului ce a costat mai mult decât ştiu ei să numere.

2. Misterul verbului „a ieşi”, care-a chinuit generaţii întregi de adolescenţi turmentaţi de-atâta Messenger încă de la marea lor ieşire iniţială, se rezolvă foarte simplu prin inversarea celor două forme gramaticale care sunt folosite în orice propoziţie în mod invariabil greşit, după cum reiese din deja legendarele: „Cum îţi iasă mâncarea aia?” sau „Câinele tău vrea să iese afară”. Iubiţii mei prunci, de fiecare dată când veţi mai avea vreun dubiu în privinţa formei corecte, să ştiţi că-i exact invers de cum v-a venit să ziceţi.

3. De fiecare dată când pe cineva „chinuieşte” ceva, plâng. Nu ne suferinţa lui, ci de cea a limbii române. La fel şi când „cheltuieşte”, „simţeşte”, „învârteşte” şi alte verbe demne de Biroul de Patente. Ştiu că românii-s generoşi, dar nu adăugaţi mai multe litere decât are nevoie cuvântul ca să supravieţuiască.

4. De limba maternă scrisă nici nu mai zic, că nu-mi ajunge spaţiul şi nu mă pot muta cu blestemele pe blogurile vecine. Să lăsăm la o parte faptul că limba română ne-a dăruit cu mai mulţi „i” decât putem face faţă, lăsându-i aşadar pe dinafară când e mai mare nevoie de ei, cum ar fi atunci când articulăm cuvântul „copil” şi-l mai punem şi la plural, de ne doare capul... Să lăsăm şi faptul că liniuţele alea orizontale ne cam împiedică la scris, când noi vrem iubire colectivă şi neîntreruptă între literele unui cuvânt, „care oricum sună la fel cetit, ce atâta...” Mă rog. Să mai lăsăm, dar, şi declinările personalizate, cu iz ardelenesc, ale verbelor din categoria „tau (pâine)” sau „s-or dus (băieţii)”...

...Ceea ce mă sperie mai mult decât formaţiunile de mai sus sunt cunoştinţele dizabilitate de matematică ale românilor din spaţiul virtual, care au decis, cumva, cândva, că e mai uşor să foloseşti două (do-uă!) litere în locul unei singure diacritice sănătoase, aşa cum a lăsat datina românească. Drept urmare, ne-am procopsit cu formaţiuni alfabetice dubioase, de genul „shlap”, „tzigan” sau „te poop”, care consumă invariabil mai multă energie decât un singur ALT+SHIFT de teleportare a tastaturii la limba română, definitiv şi irevocabil.

În aceeaşi dezordine de idei, mă mai sperie şi cum s-au gândit românii virtuali să facă economie alfabetică unde chiar era nevoie de litere, gând care s-a soldat cu tot felul de „brb”-uri, „pls”-uri, „wb”-uri, „ttyl”-uri, „lol”-uri şi alte conglomerate de consoane care-mi provoacă riduri de încruntare. Probabil că, făcând media cu cele din paragraful de mai sus, ar trebui să le iasă emiţătorilor o exprimare de nota 10 la Bac. Dar, la fel cum un Băsescu + un cerşetor nu fac de-un politician cinstit, ci doar de o imagine tristă a României, nici prea mult + prea puţin nu fac întotdeauna „cât trebuie”.

Nu că-s eu reîncarnarea prematură a lui Pruteanu (Dumnezeu să-l odihnească între sfinţii lui ‘ăi mai literaţi), dar e trist cum unii nu ştie să vorbeşte nu 2-3 limbi străine – cum ar fi normal în era diplomelor de facultă la kilogram – da’ nici măcar una întreagă şi neciuntită, pe care-au auzit-o încă din burtă.

Şi ca să-mi merit roşiile-n freză până la capăt, da, ştiu că tastatura a fost produsă de străini şi că-i „în limba engleză”, dar cu un simplu ALT + SHIFT o facem atât de română, încât ne putem da mari liniştiţi că noi avem ă-uri, â-uri, î-uri, ş-uri şi ţ-uri, iar ei nici nu le pot pronunţa.

* * *

Fără legătură, dar esenţial:

(Concursul s-a încheiat, n-are rost să mai citiţi. Menajaţi-vă vederea.)

Subsemnata anunţă fanii Paginii că, în frenezia ei creativă, a decis să cucerească-capitala României (care nu-i Budapesta – conform credinţei populare – ci chiar Bucureştiul). Drept urmare! S-a înscris la un CONCURS PE FEISBUC, organizat de Şcoala de Creaţie ADC*RO, şcoală care te-nvaţă cum să fii publicitar cu creier (la care subsemnata doreşte să fie învăţăcică din toamnă). Concursul este premiat cu o bursă în valoare de 500 de euro – bani pe criza asta, dom’le – şi o puteţi ajuta pe Xela să-l câştige în felul următor...

1. O adăugaţi pe Feisbuc cu adresa (nu mai contează).@yahoo.com. (cu ocazia asta îşi va desconspira adevărata identitate, preocupările, trecutul amoros şi medical şi alte detalii demne de SRI).
2. Daţi click pe link-ul de la statusul dânsei, care vă va trimite la o poză mărită ce arată în halul următor:
3. Daţi click pe Şcoala ADC (acolo, în dreapta, sub poză) şi apoi LIKE Şcolii în cauză.
4. Daţi LIKE pe poza subsemnatei, numai şi numai pe poza aceea, că altfel încurajaţi inamicul şi nu mai ajung la nici o şcoală.

!!! Declar şi subliniez, pentru cei ce se vor pierde în jungla Feisbuchistă, că NU trebuie să daţi Like LINK-ului de la statusul meu de pă Feisbuc, deoareşce acolo NU se numără şi vă chinuiţi degeaba. În schimb, urmaţi cu sfinţenie paşii de mai sus, şi veţi ajunge întregi la destinaţie!!!

5. – Opţional, dar musai. Trimiteţi mai departe la prieteni, cunoştinţe, vecini, rude, duşmani fără număr fără număr şi la ce fiinţă mai ştiţi că se dă pe Feisbuc link-ul cu poza mea din concurs, spunându-le că se poate vota numa’ pân’ pe 22 şi că mă despart doar câteva „like”-uri de glorioasa bursă.

Mulţam de ajutor, vă voi pomeni în rugăciunile şi-n postările mele. Vă ţin racordaţi la curent...

luni, august 02, 2010

Eroarea nr. 44: A şasea nesimţire.

Pentru a bâjbâi cu succes prin viaţă, omul a fost dotat cu nişte simţuri. Cinci, zic experţii, le ştiţi care. Dacă nu, luaţi de gustaţi un Gugăl. În ciuda opiniei populare, cum că avem nevoie de toate cinci pentru a avea o viaţă funcţională, aş argumenta că văzul + ochelari de soare = şanse mai mari de perpetuare, că auzul e de cele mai multe ori cu căşti, că de la miros tre’ să ne abţinem mai ales vara, că pipăitul se soldează de multe ori cu palme şi, mai ales, că românii au supravieţuit foarte bine decenii întregi cu un gust amar în gură.

Deşi feministele insistă să adauge la listă şi un al şaselea, generic denumit „intuiţie feminină”, având în vedere rata de reuşită a sus-amintitei „abilităţi”, aş plasa-o cu o doză de realism în categoria ne-simţirilor (fără aluzie la manierele domniţelor). De fapt, aş chiar scoate-o din graficul curcubeului senzorial, înlocuind-o cu o altă ne-simţire, mult mai comună decât prima, respectiv anosimţul.

Anosimţul a fost definit de comun acord de către mine drept incapacitatea omului de a simţi adevărata temperatură din atmosferă, înlocuind-o în schimb cu atmosfera convenţional percepută de bunul simţ social, în conformitate cu anotimpul în care e plasată acţiunea. Sau altfel, neîncrederea în propriile percepţii senzoriale, în funcţie de ceea ce ar fi decent să simtă şi vecinul.

Dacă nu înţelegeţi, vă rog să luaţi o gură de aer şi să vă gândiţi de câte ori n-aţi dârdâit în sandale şi izmene înflorate, la 5-7°C, cu buzele vinete şi cu gândul la şuba călduroasă de noiembrie, doar pentru că afară-i iulie, ce naiba, doar n-o să-mi scot hainele de iarnă de la naftalină... Respectiv, de câte ori n-aţi transpirat diplomatic în paltonul de februarie, sub razele neobişnuit de prielnice pentru plajă, pentru că ar fi dubioşi nişte pantaloni scurţi pe vremea asta, nu? atâta timp cât turma nu şi-a scos la înaintare pulpele nebronzate, ca să vă puteţi sincroniza.

Cândva, cumva, prosteşte şi de comun acord, omenirea a decis că hainele de sezon odată încuiate în buncărul şifonier nu mai trebuie scoase nici în caz de atac nuclear, respectiv că luna din calendar ar trebui să joace rol de termometru... asta probabil din epoca în care anotimpurile se succedeau normal şi nu se încălecau ca nişte adolescenţi în călduri. Dar nu, lasă, inundaţiile de la televizor sunt o iluzie optică, s-o dăm înainte cu credinţa populară.

Dacă nu credeţi în oprobiul public despre care vă vorbeam mai sus, încercaţi să îmbrăcaţi – ca deşteapta de mine – paltonul de iarnă în mai, deoarece e al naibii de frig afară, mama ei de încălzire globală, şi să observaţi privirile dezaprobatoare ale vecinilor de trotuar, care se uită la tine a „ce faci, nu ştii ce lună e?! ăla-i palton de DECEMBRIE!”, deşi simţurile-mi spun că şi gerul de afară e destul de de decembrie.

Dar unii cred neclintiţi că „a te îmbrăca în funcţie de anotimp” e una dintre cele 10 porunci, dictată de Botezatu – probabil – de pe acoperişul Bamboo-ului, mulţimii extaziate. Şi iată cum spiritul de turmă prevalează în faţa capacităţii senzoriale, făcându-ne să credem doar ce dictează obrazul, spre deosebire de epidermă în totalitatea ei.

Iar când dorinţa de a nu da în ridicol valorează mai mult decât confortul termic personal, respectiv când riscăm o răceală de dragul de a ne încadra în peisajul urban, cred că merită să introducem anosimţul în categoria de bază a celor şase – de acum – simţuri. Sau, judecând după disfuncţionalitatea lui – cinci simţuri şi-o ne-simţire.

marți, iulie 20, 2010

Eroarea nr. 43: Importanţa latitudinală a circumvoluţiunilor

Din câte-am înţeles eu, bărbaţii şi femeile se preocupă să se placă reciproc. Nu ştiu de ce, aşa mi s-a spus. Are ceva de-a face cu perpetuarea speciei... sau viaţa de cuplu sănătoasă... sau ceva nebunii, însă nu-mi amintesc să fi fost menţionată urâţenia în broşura de metode contraceptive din clasa a şasea. Oricum, dacă omul cât trăieşte, învaţă, accept şi eu că barza nu bate la uşa femeilor nemachiate.

Unele domniţe au învăţat demult lecţia asta, drept urmare aplicarea ei e cât se poate de strictă şi de evidentă. Utilizează sclipiciuri, fundiţe şi mult fond de ten. Încearcă să acopere la nivelul feţei şi să descopere ceva mai jos. Să întindă/încreţească, vopsească/epileze, ridice/strângă absolut fiecare centimetru pătrat de masă corporală, ca să fie iubite „aşa cum sunt”, bineînţeles.

La bărbaţi, lecţia de atracţie e ceva mai complicată - pentru mine şi cromozoamele mele gemene, cel puţin... Nu ştiu niciodată dacă ceea ce fac dânşii e dintr-un acces de prostie, din dorinţa de a-şi impresiona colegii de specie sau pur şi simplu pentru a plăcea prinţeselor. Pentru că eu însămi simt primele două impulsuri foarte rar spre deloc, iar când îl simt pe-al treilea (a se citi „prinţişorilor”) mă comport atât de alambicat încât nu se prinde nimeni de adevărata intenţie, nu pot încadra corect nişte comportamente, cum ar fi...

Bărbaţii cu muşchi. Nu mă refer aici la cei care posedă masa corporală utilă şi indispensabilă vieţii, nici la cei care arată puţin mai bine decât i-a lăsat mama natură, pentru că „dragă, ai mers la sală?...” sau alte activităţi. Mă refer, în speţă, la acei indivizi care pun pe ei, voit şi cu efort maxim, echivalentul kilogramic al unui porc la pubertate, căpătând, totodată, aspectul incomod al unui balon contorsionat.

De ce ar avea nevoie cineva de atâta fibră înghesuită una peste alta, nu-mi pot explica. Dacă ar fi fost util în vreun fel, sunt sigură că Dumnezeu s-ar fi deranjat 2 secunde ca să ne trântească fiecăruia bicepşi de 40 de cm, ca să putem utiliza cuţitul şi furculiţa mai uşor. Însă simpla vedere a vreunui pachet de proteină expandată antemenţionat îmi creează tot timpul o stare de disconfort, care mă face să mulţumesc cerului că mă pot şterge la fund cu lejeritate şi că pot privi peste umăr fără un apel subsecvent la 112.

Oare la ce să mai utilizeze săracu’ băiat ditamai circumvoluţiunile în vremurile astea, în care adversarii sunt preocupaţi să intre în contact cu latura lor feminină? La cărat cumpărăturile? – Da de unde, fetele îs puse la regim... La schimbat becuri? – Numale sfarmă... La ridicat mobilă ca să aspire prinţesele? – Dacine naiba îşi mai rupe unghiile-n ziua de azi cu curăţenia?! Aşadar, concluzionez cu regret că forţa bruntă şi unsă cu ulei de plajă a bărbaţilor care se înclină la zeul steroizilor poate însemna cel mult moartea prin strivire pentru domnişoarele puse la regim.

Dacă despre utilitate nu m-au convins, poate mă informează stimabilii cultivatori de fibre de ce ar trebui să-mi placă un domn căruia nu-i găsesc capul printre umeri. Instinctual, acest doi în unu masculin îmi sugerează faptul că tresă fiu de două ori – dacă nu chiar de trei ori femeie, pentru a mă considera demnă de a umbla la braţul stimabilului. Şi cum Mihaela Tatu ne-a învăţat că doar dezvoltarea personală ne poate face mai doamne decât suntem deja, mi se pare inechitabil ca eu să mai fac vreo două facultăţi în plus, în timp ce masculul petrece doar câteva ore la sală.

Accept că în mintea – deja infimă pe lângă pachetul de muşchi – a agricultorilor proteici, se poate naşte ideea cum că sunt mai impunători decât alţi pretendenţi şi că, deci, vor fura inima domnişoarei râvnite în doi timpi şi trei fandări. Ei bine, dacă am trăi încă în epoca de piatră şi diferite animale s-ar vâna pentru piei şi alte scârboşenii, poate că cei 20 de cm în plus la antebraţ ar însemna diferenţa dintre cină şi bărbat care aduce cina. Însă în secolul KFC-ului şi a livrărilor la domiciliu, tind să cred că supleţea unui card Gold bate orice pachet de muşchi, când e vorba de domnişoare... impresionabile.

marți, iunie 29, 2010

Eroarea nr. 42: Banii sau moartea!

Am ajuns la concluzia că nu-mi permit să fiu în viaţă. Cum aţi auzit. Sunt o maşinărie prea scumpă pentru a rămâne în funcţiune, care mai mult bagă decât scoate – în sensul economic şi nepornografic al cuvântului. Am ajuns la concluzia asta în halul pe care-l voi reda în următoarele...

Ca orice om, am avut şi eu dureri. Respectiv, m-a durut undeva, unde trebuia verificat că totul e la locul lui şi nu mă doare cu subînţeles. Drept urmare, m-am prezentat la cabinetul nenelui care are harta organelor interne, ca să facă revizia tehnică. Aproximativ 10 minute şi 4-5 intimităţi mai târziu, nota: 105 lei.

Bun, zic . Am mai văzut oameni care percepeau atâta pe pipăit, dar la ei dura mai mult, erau ceva mai musculoşi şi mai sumar vestimentaţi şi percepeau tariful direct la lenjeria intimă, fără bon de casă şi formalităţi. Mă uit la nenea: burtă, mustaţă, ochelari, 50 de ani cu indulgenţă. Proastă afacere.

Şi cum era puţin prea târziu să-l plesnesc pe domn’ doctor şi să-i zic să-şi ţină mâinile acasă, înghit în sec şi duc mâna spre portmoneu, prefăcându-mă că nu-s deloc surprinsă de număr şi că, de fapt, portmoneul meu poate mult mai mult de-atât.

Daaaaa, poate zici? Bine, atunci. Ia şi-o reţetă... O...re-ce? Re-ţetă. Pe care sunt înscrise multe medicamente scumpe, de care ai nevoie indiscutabil – de toate împreună, că altfel nu funcţionează – şi care vor fi produse de ceva firmă străină căreia îi pasă să introducă „ingrediente de calitate” în corpul tău, deşi nu te-a întrebat dacă nu cumva te-ai mulţumi şi cu rahaturi. Dar bine, suntem o doamnă, să fim până la capăt. Doamna farmacistă, cu-ce-vă-putem-ajuta / cu-astea-ce’s-scrise-aci / asta-avem-şi-asta-asta-nu... / bine-daţi’mi-ce-aveţi / 63 DE LEI. [...] Deja rămân fără salivă. La fel de de potent, portmoneul meu livrează. Celălalt-îl-luaţi-mâine-de-la-altă-farmacie / da-îhî-bine...

Ies drăcuind. Proastă ce eşti, nu era mai simplu să te doară în continuare? N-ai putut şedea frumos acasă, să taci şi să rabzi până trece – că de murit nu se moare chiar dintr-atâta – decât să evapori în 60 de minute echivalentul unei perechi de papuci? Acu’ taci şi-nghite... medicamente.

Zic şi eu ce s-a mai zis cu-nţelepciune, că nu mă pot abţine: nu-ţi mai poţi permite să fii bolnav în ziua de azi. Şi nu că criză – şi înainte, dar acum cu atât mai mult. Prevăd că o să se ridice o nouă clasă socială, elita celor ce-şi permit să fie bolnavi, care-o să se plimbe în fiecare zi prin farmacii de lux, fluturându-şi cardurile lor de fidelitate şi discutând despre ce durere nouă au descoperit şi ce medicamente îşi recomandă ei între ei care să le treacă afecţiunea. Drept consecinţă, nu va mai fi cul să te fâţâi cu plăsuţe de la Zara şi S. Oliver pe stradă, ci alea alb-albastre de la Sensi Blu vor fi noul semn de distincţie farmaceutică.

Iar cei care ştiu că nu-şi permit luxul unui virus, să sufere cât mai silenţios, fără vizite la medic sau operaţii, iar dacă e să moară, să o facă în linişte şi rapid, fără spitalizare, în ceva câmp prin care să nu li se mai găsească corpul, că şi înmormântările costă şi nu vrem să împovărăm familia căreia i s-a tăiat deja 25% din pita zilnică.

Ce vorbesc... Nu-mi permit să mor! Mă duc să iau medicamente...

duminică, iunie 13, 2010

Eroarea nr. 41: Despre importanţa agrară a plăcii de păr

Mai nou, am ajuns la genul de constipaţie mentală la care cred că ajunge orice adult normal la linia de hotar a câmpului muncii. Privind în zare, nu vezi decât buruieni şi soarele care-ţi intră în ochi, aşa că tresă găseşti cărarea pe pipăite.

Găsându-mă, cum ziceam, în patru labe, căutând ceva ce să aducă a cale bătută, am ajuns la o primă genială concluzie, universal cunoscută şi constant confirmată: trebuie să fac bani. Acum, dacă aş fi înlocuit „bani” cu „baie”, aş fi ştiu poate cum se face. Fiind vorba totuşi de prima variantă, mă uit ca legendarul viţel la... câmp, că nici poartă n-am şi mă-ntreb prosteşte cum se face aia.

Însă aici nu funcţionează puterea exemplului, decât dacă vrei să ajungi la ceva sanatoriu drăguţ, încercând să găseşti vreun model repetitiv în felul în care se fac bani în România. Aici, pare-se, funcţionează aceleaşi legi haotice care au guvernat apariţia Universului , când toate se izbeau de toate celelalte, încercând să-şi găsească un loc stabil în spaţiu înainte să se aşeze praful cosmic. Şi – legenda spune – cine-i mai nesimţit şi dă mai tare, reuşeşte să îşi facă loc pe orbită.

Traducând în termeni de Terra, Europa, România, Cluj-Napoca, latitudine 46,75° Nord – longitudine 23, 58° Vest, ăia cu obrazul gros îi fac praf pe ăia cu obrazul mai subţire. Sau cei fără principii n-au nimic de încălcat până-n vârf. Sau, mă rog, orice vorbă de duh preferaţi în a explica ce ierarhie socială inversată, scuturată şi băgată-n centrifugă avem în România. Spre exemplu...

Să luăm un domn cultivat. Dacultivat rău, aşa, de-i cresc cărţi prin toate colţurile. Pe când e mic, domnul merge la şcoală, îşi face toate temele, ia note mari, le aduce acasă, le arată la mami şi le pune-n dulap să prindă rădăcini şi să crească. Pe când ajunge la vremea capacităţii telectuale depline, dă la o facultate grea, ca să arate ce poate – să zicem, aleatoriu, matematică. Prin facultăţi învaţă mult, iese puţin, se mută-n bibliotecă, nu lucrează (ca să se concentreze), trăieşte din burse, mănâncă sandvişuri şi n-are nici o iubită. Iese cu sudori şi neuronii frânţi de prin şcoli, îşi face sul diploma sub braţ şi se faceee.....taaaa-naaaaaaaam!! Profesor.

Proaspăt întors de unde a plecat, adică la şcoală, în clasa domnului profesor ajunge o stimată domnişoară...bruntă. (Aţi fi zis că o s-aleg o blondă pentru povestea asta, dar nu, brunetele se descurcă admirabil de când cu Elena Băsescu.) Domnişoara elevă nu ştie ea prea multe. Eventual, doar cum să fie brunetă... drept pentru care îşi investeşte mult timp în placă, ceară, vopsea şi balsamuri. Domniţa nu înţelege prea multe la oră, se uită pe pereţi, îşi întinde guma elaborat şi intră de pe telefon pe Feisbuc, să vorbescă cu oameni din rasa ei. N-are timp de învăţat – ocupată fiind cu placa – drept pentru care clipeşte galeş către câte-ul coleg mai bleg, care să-i facă temele. În clasa a doişpea, stimatul domn profesor o trece la mate numai ca să n-o mai vadă la el prin clasă.

După absolvire, domniţa – obosită de-atâta învăţat – îşi pune pletele la treabă. Se întinde, se ceruieşte, merge un pic la solar şi bate-n poartă la MTV. Se botează, scurt, Inna – ca să n-aibă prea mult de ţinut minte – cântă frumos după casetă şi ajunge a doua zi la teveu. Deşi nu ştie prea bine engleza, gândeşte-n dolari şi euro, dar pune pe altcineva să-i numere, că-s prea mulţi.

În schimb, domnprofesor ştie să numere. Nu datorită facultăţii de matematică, ci pentru că banii lui sunt suficient de puţini şi de româneşti ca să n-aibă probleme. De fapt, ca să nu se chinuie nici măcar atât, vine domnul Boc şi-i taie 25% din salariu.

Acum, în loc de morală – care lipseşte cu desăvârşire – întreb: ar trebui să-ncep să folosesc placa? Nu de alta, dar cărţi mai am prin colţuri, facultăţi am terminat, dar banii vin tot de-acasă. Mi s-a zis că să tac, că să mai rabd o vreme şi să-mi aleg o slujbă în care se mănâncă sus-amintitele cărţi pe pâine, pentru o pensie din asta nesimtiţă despre care auzim la televizor. Eu spun, ca o inocentă, că nu-mi garantează nimeni că trăiesc până la pensie.

Bineînţeles că, pentru a face ceva, trebuie să investeşti în prealabil diverse consumabile. Aşadar, făcând un calcul scurt, am dedus că pentru a face bani, tre’ să investesc vreo: 18 ani în şcoală, 35-40 într-o slujbă care să-mi toace nervii, doar pentru a rezulta nişte minunaţi 20 de ani de posibil Alzheimer şi de pensie pe care s-o stric pe nepoţi.

Eroarea din modelul de mai sus este următoare: mie-mi trebe rezultatul de la sfârşit mai la-nceput (cu excepţia nepoţilor, pe care nu s-ar putea să-i am decât cu serioase anomalii biologice). Aşa că şed, la începutul câmpului, şi mă tot uit în zare, neştiind pe unde să calc. Şi mă-ntreb – cu mintea mea simplă de femeie – dacă n-ar fi mai bine, totuşi, să iau placa şi să cosesc...

joi, iunie 10, 2010

Eroarea nr. 40: Să-ţi stea în gât! Ba nu, ei să-i stea în gât.

(fără legătură, o glumiţă de-a mea)

Natura umană prezintă diverse nivele de snobism. De la „eu nu mănânc acolo, e prea ieftin” până la „căcatul meu nu pute” (scuze, mami, prietenii m-au învăţat să vorbesc aşa). Ciudat, deşi mama natură ne-a echipat cu aceleaşi două câte două membre, cap şi – opţional – creier, se pare că, în timpul vieţii, unora li se poleieşte gura cu aur, altora li se ridică nasul ireversibil spre tavan, iar alţii nu mai văd fără ochelari de soare. În aceeaşi categorie, unii-şi dezvoltă monstruosul simţ artistic.

Revolta mea nu se îndreaptă împotriva marilor artişti pe care – Dumnezeu să-i odihnească – i-a desemnat aşa de comun acord întreaga omenire. Eu am ceva mai degrabă cu mai contemporanul punct-alb-pe-fundal-negru-în-valoare-de-jdemiideeuro-ceeeeee-nu-i-prinzi-esenţa-incultule-ce-eşti. Deşi dacă punctul ar fi fost plasat acolo de un plod de 4 ani după ce s-a scobit în nas cu pensula, efectul vizual ar fi fost acelaşi.

Dar se pare că oamenii cu coloana vertebrală mai flexibilă se adună laolaltă în jurul unui posterior mai ferm şi se sprijină cu buzele de el, lăudând orice rahat (scuze, mami) se gândeşte să elimine respectabilul în diareea-i artistică, pentru ca hoardele de fani să sară să-l şteargă la fund cu teancurile de euro. Ce-are a face că de banii ăia ar mânca o mie de copii flămânzi? Lasă măi, să avem noi artă-n casă, să arătăm la vecini, ca să ne proptim toţi bărbiile-n palme, înclinând întrebător capul şi să găsim în punctul ăla chintesenţa expansiunii universale şi a întregii creaţii, sensibilitatea iradiantă a sufletului de artist care... mda, mai lasă-mă.

În acelaşi context, vă rog să admiteţi – fără a azvârli cu roşii şi ouă à la Cluj în direcţia mea – că există ceea ce eu numesc „Atmosfera de TIFF”. Şi nu mă refer aici la înălţarea spirituală pe care o simte orice clujean în zilele măritului festival – sau ale oricărui altuia – ci la perioada aia în care orice căcat cinematografic ţi s-ar vârî pe gât, vei fi autosugestionat de propria-ţi conştiinţă să găseşti ceva însemnătate artistică în nebunia aia ce-ţi va da coşmaruri, măcar pentru ruşinea de a nu fi privit cu ochi mari şi plini de milă de către ceilalţi amici „mai culţi”.

Hai, urlaţi la mine, davă garantez eu că dacă vi s-ar arăta creaţia aia neînţeleasă la orice alt moment – gen, când v-aţi aştepta să-l vedeţi pe bunocul din Twilight 2 sau pe aia bronzată din Prince of Persia, cu gurile pline de popcorn – aţi buhui revoltaţi în sala de cinematograf că ce-i şi cu rahatul ăla, voi vă vreţi banii înapoi. Plus că trebuie să recunoaşteţi că, atunci când nişte indivizi heretosexuali de Obssession ajung să admire o peliculă preponderent homosexuală, în condiţiile în care toate discuţiie de până atunci se axaseră pe tema „de ce două femei împreună plac şi lui Dumnezeu”, te gândeşti, doar pentru 2 secunde, că poate vine sfârşitul lumii.

În aceeaşi ordine de idei, susţin că snobismul extrem de relativ şi mai contagios ca varicela (că măcar pentru aia dezvolţi imunitate, dar ăstalalt e perpetuu şi interminabil). Drept urmare, dacă proiectezi un om normal în mijlocul unor fini observatori ai subtilităţii din hârtia igienică, şansele sunt ca, măcar pe moment, să confunde şi el toaleta cu cristelniţa. Şi viceversa, dacă-i trânteşti pe ăştialalţi critici în mijlocul unei hoarde în care se bea, se scarpină la...aşa şi se spun bancuri porcoase, îţi vor dezvălui şi ei partea animalică a Omului Vitruvian cu viteza luminii.

Îmi rezerv totuşi dreptul de a fi de acord cu oamenii care pictează de plăcere, cu cei care-s aspiranţi către statutul de – deşi nu încă, cu cei care în puţin culori reuşesc să spună multe sau cu cei care sunt capabili să creeze o chestiune care nu poate fi reprodusă prin simpla scăpare a pensulei pe pânză. Şi în acelaşi timp, îmi rezerv dreptul de a căsca gura concomitent cu ochii la orice debitaţie care umple ecranul cinematografic cu mai mult sânge decât mi-e dat să văd lunar, fără a mă întrebă, cu un colţ de minte, dacă nu cumva sunt eu prea proastă pentru a percepe metafora ascunsă în spatele măcelului colectiv.

duminică, mai 30, 2010

Eroarea nr. 39: Viaţa şi micile ei surprize...

Vă mai amintiţi de fazele alea din filme în care un el (sau o ea) deschide încet uşa de la intrare, păşeşte-n propria casă într-o beznă aproape totală, aude foşnete de după canapea şi, când bâjbâie cu mâna după întrerupător să aprindă lumina... SURPRIZĂĂĂĂĂĂ!! Sar nişte oameni de după fiecare obiect de mobilier, plini de efuziune şi de zâmbete, în timp ce ăsta (sau asta) în cauză se ţine palid de piept şi respiră greu, încercând să nu facă infarct.

Na, bun. În limbajul comun, aceasta ar trebui să se cheme o surpriză. Adică o întâmplare din aceea neprevăzută de victimă, care-l ia pe sus metaforic şi-i răstălmăceşte ordinea firească a simţirilor sau – de ce nu – a vieţii. Un cadou neaniversar – surpriză. Un accident de maşină – surpriză. O cerere în căsătorie – surpriză. O piatră la rinichi – surpriză. Ninsoare în deşert – surpriză. Soţul în pat cu cea mai bună prietenă – surprizăăăăăă!!

Aţi prins ideea. Chestiuni cu adevărat neprevăzute şi provocatoare de reacţii = surprize. Cu toate acestea, oamenii, în general, au incredibilul talent de a se lăsa surprinşi de fix singurele certitudini pe care le au în viaţă. Ca de obicei, logica umană funcţionează ca un ceas elveţian călcat de tren. Cum să vă explic mai delicat...

Să luăm un el şi-o ea şi să-i facem un cuplu. În mod normal, elul şi eaua ar trebui să se simtă bine împreună, să-şi facă reciproc viaţa mai frumoasă, până în momentul inevitabil în care unul nu va mai încăpea în programul zilnic al celuilalt şi în care cărările li se vor despărţi. De ce în mod inevitabil? Pentru că, după un calcul simplu, putem ajunge la concluzia că TOATE relaţiile se sfârşesc la un moment dat, în afară de una singură, care se lasă cu naşi, manele şi bani fără număr, fără număr.

Cu toate acestea, orice – şi mă refer la ORICE despărţire, se va sfârşi în mod obligatoriu cu muci şterşi cu mâneca, urlete sau frustrări de o parte sau de alta, ochi cât cepele a „de ce eeeheheheuuu???” şi întrebări stupefiate din partea amicilor comuni. Nu cred că sunt o insensibilă când presupun că nu fiecare domnişoară se vede măritată cu fiecare domnişor cu care se întâmplă să-şi petreacă o săptămână-două... sau dacă da, sper din suflet că cele în cauză sunt mult mai puţin numeroase decât reprezentantele stabile psihic ale sexului frumos. Iar dacă stimata domnişoară în cauză nu-l vrea de nevastă pe domnul şi nici viceversa, ba mai mult, se mai şi calcă pe nervi neciproc, nu ar trebui să fie recunoscători când cade securea, sau măcar să pună gâtul pe butuc fără nazuri? Dacă gravitaţia ne spune că securea va cădea oricum...

Apropo de despărţiri – temporare sau permanente – un alt motiv absolut fals de surpriză, care ne gâdilă urechile zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi, este: „Şocant! Un om a decedat aseară, căzând de la 15 metri, în timp ce încerca să-şi salveze pisica blocată într-un pom!!” Bun. Îmi pare rău pentru domnul în cauză, deşi nu l-am cunoscut niciodată, dar sunt sigură că era pita luDumnezo’, un erou al neamului şi mare pierdere. Îmi mai pare rău şi pentru celelalte 10 persoane care au murit în aceeaşi secundă cu împricinatul în diferite colţuri ale globului. Erau oameni de treabă, sunt sigură. Este trist, fără discuţie.

Dar aş vrea şi eu, măcar odată, să aibă cineva atâta fărâmă de onestitate încât să declare în direct, la Ştirile de la ora 5, complet relaxat: „Un om a murit electrocutat aseară. Nimic nou, era de aşteptat. Individul era un beţiv şi trebuia să-şi imagineze că nu este indicat să deşurubeze priza pentru a o repara înainte să oprească electricitatea. Ne pare rău pentru familia îndurerată, dar le reamintim că un om moare în România la fiecare 2 minute şi că, deci, nu sunt singuri. Acum, cu Ştirile din Sport...”

Hai, lăsaţi-mă cu morala. Venim, plecăm, se ştie. Ni se spune de mici şi ar trebui să ne aşteptăm la evenimente de genul la fel de des cum vedem majorate, absolviri, nunţi şi naşteri. De fapt, absolvirea este un eveniment mult mai rar şi mai incert în viaţa unui om decât un deces şi, logic vorbind, ar trebui să ne surprindă mai mult. Cu toate astea, un defunct adună mai mulţi oameni şi mai multe flori decât un absolvent, deşi primul nu mai are cum să se bucure de oaspeţi, în timp ce al doilea probabil că s-ar simţi ceva mai bine cu toate rudele-n jur. Dar na, un om în negru, alt om în negru... unora le e egal.

În aceeaşi ordine de idei, ar fi mai de bun simţ şi mai util pentru inimă să nu ne surprindă atât de tare nici propriul deces. Ah, da, ştiu, voi n-o să muriţi, o să fiţi primele persoane din istorie care vor ajunge la frumoasa vârstă de 1.000 de ani, şi încă extraordinar de sănătoase, în ciuda KFC-ului, a alcoolului şi a tutunului – pentru că se ştie, accidentele, bolile şi crimele sunt chestiuni care li se întâmplă întotdeauna celorlalţi. Dar dacă totuşi, Doamne fereşte, se întâmplă ca soarta să nu ne asculte planurile şi să ne trimită un cancer la plămâni pentru că, de exemplu, fumăm de la 13 ani, orice spasmă intelectuală de genul „de ce eu, Doamne?” este la fel inutilă şi de consumatoare de timp ca a-ncerca să opreşti o avalanşă cu un uscător de păr.

Aşa că în loc să ne zbatem în aşternut, am putea să ne aranjăm frumos perna şi să ne pregătim sufleteşte pentru singura experienţă comună pe care o avem absolut toţi. Altfel, riscăm să fim atât de surprinşi de veste, încât să facem infarct chiar acolo, pe gresie, în cabinetul dom’lui doctor, şi să nu mai apucăm să murim creştineşte un an mai târziu, cum ne era scris în fişa medicală.