Eroarea nr. 40: Să-ţi stea în gât! Ba nu, ei să-i stea în gât.

(fără legătură, o glumiţă de-a mea)

Natura umană prezintă diverse nivele de snobism. De la „eu nu mănânc acolo, e prea ieftin” până la „căcatul meu nu pute” (scuze, mami, prietenii m-au învăţat să vorbesc aşa). Ciudat, deşi mama natură ne-a echipat cu aceleaşi două câte două membre, cap şi – opţional – creier, se pare că, în timpul vieţii, unora li se poleieşte gura cu aur, altora li se ridică nasul ireversibil spre tavan, iar alţii nu mai văd fără ochelari de soare. În aceeaşi categorie, unii-şi dezvoltă monstruosul simţ artistic.

Revolta mea nu se îndreaptă împotriva marilor artişti pe care – Dumnezeu să-i odihnească – i-a desemnat aşa de comun acord întreaga omenire. Eu am ceva mai degrabă cu mai contemporanul punct-alb-pe-fundal-negru-în-valoare-de-‘jdemiideeuro-ceeeeee-nu-i-prinzi-esenţa-incultule-ce-eşti. Deşi dacă punctul ar fi fost plasat acolo de un plod de 4 ani după ce s-a scobit în nas cu pensula, efectul vizual ar fi fost acelaşi.

Dar se pare că oamenii cu coloana vertebrală mai flexibilă se adună laolaltă în jurul unui posterior mai ferm şi se sprijină cu buzele de el, lăudând orice rahat (scuze, mami) se gândeşte să elimine respectabilul în diareea-i artistică, pentru ca hoardele de fani să sară să-l şteargă la fund cu teancurile de euro. Ce-are a face că de banii ăia ar mânca o mie de copii flămânzi? Lasă măi, să avem noi artă-n casă, să arătăm la vecini, ca să ne proptim toţi bărbiile-n palme, înclinând întrebător capul şi să găsim în punctul ăla chintesenţa expansiunii universale şi a întregii creaţii, sensibilitatea iradiantă a sufletului de artist care... mda, mai lasă-mă.

În acelaşi context, vă rog să admiteţi – fără a azvârli cu roşii şi ouă à la Cluj în direcţia mea – că există ceea ce eu numesc „Atmosfera de TIFF”. Şi nu mă refer aici la înălţarea spirituală pe care o simte orice clujean în zilele măritului festival – sau ale oricărui altuia – ci la perioada aia în care orice căcat cinematografic ţi s-ar vârî pe gât, vei fi autosugestionat de propria-ţi conştiinţă să găseşti ceva însemnătate artistică în nebunia aia ce-ţi va da coşmaruri, măcar pentru ruşinea de a nu fi privit cu ochi mari şi plini de milă de către ceilalţi amici „mai culţi”.

Hai, urlaţi la mine, da’ vă garantez eu că dacă vi s-ar arăta creaţia aia neînţeleasă la orice alt moment – gen, când v-aţi aştepta să-l vedeţi pe bunocul din Twilight 2 sau pe aia bronzată din Prince of Persia, cu gurile pline de popcorn – aţi buhui revoltaţi în sala de cinematograf că ce-i şi cu rahatul ăla, voi vă vreţi banii înapoi. Plus că trebuie să recunoaşteţi că, atunci când nişte indivizi heretosexuali de Obssession ajung să admire o peliculă preponderent homosexuală, în condiţiile în care toate discuţiie de până atunci se axaseră pe tema „de ce două femei împreună plac şi lui Dumnezeu”, te gândeşti, doar pentru 2 secunde, că poate vine sfârşitul lumii.

În aceeaşi ordine de idei, susţin că snobismul extrem de relativ şi mai contagios ca varicela (că măcar pentru aia dezvolţi imunitate, dar ăstalalt e perpetuu şi interminabil). Drept urmare, dacă proiectezi un om normal în mijlocul unor fini observatori ai subtilităţii din hârtia igienică, şansele sunt ca, măcar pe moment, să confunde şi el toaleta cu cristelniţa. Şi viceversa, dacă-i trânteşti pe ăştialalţi critici în mijlocul unei hoarde în care se bea, se scarpină la...aşa şi se spun bancuri porcoase, îţi vor dezvălui şi ei partea animalică a Omului Vitruvian cu viteza luminii.

Îmi rezerv totuşi dreptul de a fi de acord cu oamenii care pictează de plăcere, cu cei care-s aspiranţi către statutul de – deşi nu încă, cu cei care în puţin culori reuşesc să spună multe sau cu cei care sunt capabili să creeze o chestiune care nu poate fi reprodusă prin simpla scăpare a pensulei pe pânză. Şi în acelaşi timp, îmi rezerv dreptul de a căsca gura concomitent cu ochii la orice debitaţie care umple ecranul cinematografic cu mai mult sânge decât mi-e dat să văd lunar, fără a mă întrebă, cu un colţ de minte, dacă nu cumva sunt eu prea proastă pentru a percepe metafora ascunsă în spatele măcelului colectiv.