luni, ianuarie 31, 2011

Eroarea nr. 55: Iubitule, ce e cu pata aia de pe guler?...

Câteodată, dacă nu chiar zilnic, nevoile noastre fiziologice primare, de mamifere simple, ne dau coate şi împung obsesiv în coaste, până ce ies la suprafaţă şi trebuie satisfăcute. Nu e nicio ruşine – vorbesc de cele de la baza piramidei, comune şi binecunoscute, propagate de strămoşi pe linie genetică până-n zilele noastre în cam aceeaşi formă de manifestare pe care o luau atunci, necesităţi care nici nu mai pun problema trecerii lor sub tăcere, ci maximum a variantei în care trebuie satisfăcute. Variantele sunt, în principiu, două: rezolvarea problemei manual acasă sau... apelarea la profesionişti.

Prima variantă e, după cum bine-aţi ghicit, cea mai populară, atât din motive financiare, cât şi de igienă. La a doua se recurge mai mult în nişte situaţii anume, generate de preferinţele fiecăruia şi, de obicei, după o doză subînţeleasă de curaj şi câteva mătănii... pentru că dacă ai pe cineva acasă să se ocupe de departamentul ăsta, ai mai puţin şanse să dai pe la alţii, iar dacă totuşi o faci, e fie din cauza fetişurilor greu de tratat în spaţiul domestic al „acasei”, fie din cauza faptului că ţi se oferă şi pe moment nu poţi refuza. Dacă n-ai cui să pasezi... responsabilitatea, ai două variante: ori te ocupi singur de problemă (lucru care, după cum ştim cu toţii, poate fi nesatisfăcător), ori apelezi la servicii specializate.

Aici, dragii mei, funcţionează principiul „cât dai, atâta iei” – să mă scuze cei care înţeleg altceva. Dar biznisul e în floare, iar prestatoarele se împart pe categorii de preţ, în funcţie de calitatea serviciile oferite. Din când în când, ne permitem să apelăm la categoria de lux, unde ne mai răsfăţăm cu una care şi arată bine şi prestează la fel, cu riscul unei diete rapide a portofelului. Dar merită experienţa – de cele mai multe ori satisfăcătoare – pentru că ştii că, pe lângă zâmbetul satisfăcut de după, nu vei duce nicio afecţiune acasă, la nevastă, drept pentru care curajul nu e necesar decât la momentul final al plăţii.

În categoria de mijloc intră alea de care avem nevoie ca să ne satisfacem în mod frecvent nevoile cotidiene, imposibil de ignorat sau de tratat de fiecare dată cu servicii calitatea întâi. Aici, însă, e nevoie de masajul pe umeri „à la Rocky înainte de meci” şi de câteva rugăciuni scurte înainte, pentru că nu prea ştii mereu la ce să te aştepţi. Preţul plăcerii de moment poate fi plătit ulterior cu diverse afecţiuni în zona abdominal-inferioară, care pot fi sau nu transmise mai departe. De aceea e bine să ştim cu cine „lucrăm” şi să apelăm, în mare, la aceeaşi locaţie, ca să ştim şi noi cine le mai calcă pragul.

Şi-apoi, la coada preferinţelor oricărui om normal, se-arată categoria inferioară, destinată plebei, de prestatoare înghesuite unele lângă altele la colţ de stradă, care-şi urlă în culori stridente ofertele de 10 lei, Dumnezeu să ne ferească de carne ieftină!... La astea apelăm cu voinţa înfrântă, uitându-ne în stânga şi-n dreapta după priviri acuzatoare, doar atunci când suntem prea cumplit de beţi şi e prea cumplit de noapte ca să ne mai pese pe unde au umblat alea cu mâinile înainte...

Prestatoarele astea triste, care nici nu ne privesc în ochi până ce e totul gata şi ne servesc mecanic şi cu plictis, sunt cele care ne testează curajul cel mai mult. Ne iau puţin, dar ne dau mult în schimb (la capitolul medical), adică fix din ceea ce nu ne trebuie nici nouă, nici apropiaţilor cu care vom împărţi consecinţele... Ne simţim vinovaţi după ce ne împleticim paşii noaptea spre ele, jurăm că data viitoare nu vom mai merge, dar numărul lor uşor de observat pe orice trotuar mai acătării stă drept mărturie a păcatelor noastre repetate noapte de noapte...

Recunosc, am greşit. Da, nu râdeţi, şi eu! Deşi da, am făcut-o de cele mai multe ori cu un gust amar după şi promiţând că data viitoare încerc să mă descurc singură. Dar ce să fac dacă nu mă pot ocupa încă de departamentul ăsta, chiar şi cu ustensilele cele mai performante? Dacă n-am învăţat cât am fost acasă, la mama, plătesc acum consecinţa ignoranţei mele.

Cum adică ce-are mama?... Poi nu părinţii ar trebui să te înveţe chestiile astea? Întrebaţi orice fată şi-o să vă spună că de la mama a-nvăţat. De la cine altcineva, măi, de la străini?! Da, e-adevărat, am mai învăţat şi de la un prieten-doi, dar niciodată mama nu trebuie înlocuită cu oameni recent cunoscuţi atunci când e vorba de discuţiile în care are experienţă de-o viaţă împreună cu tatăl tău, cum sunt cele pe tema gătitului...

duminică, ianuarie 23, 2011

Eroarea nr. 54: Jos tacâmurile!

Măi, m-am săturat să mănânc. Pe cuvânt. Constat că e cea mai amplă, repetitivă, costisitoare şi nesatisfăcătoare activitate a vieţii mele umile, care şi-a uzat cam toate beneficiile şi a ajuns doar să mă enerveze. Dacă pe vremea când abia aveam dinţi în gură mă mai puteam entuziasma de gusturile noi pe care regimul ceauşist ne permitea să le transferăm de la alimentări în farfurii, acum, când mă pot lăuda cu o dantură completă + plombe, supermarketul nu mai are secrete pentru mine.

Din moment ce am inventariat şi încercat pe îndelete categoriile principale de gusturi şi senzaţii culinare, pot să spun că ştiu la ce să mă aştept, iar eventualitatea unei cine gătite delicios de oareşce bucătar amator este atât de neplauzibilă şi insignifiantă comparativ cu numărul de ori în care trebuie să-mi înfund gura de nevoie/zi, încât, per ansamplu, activitatea-mi pare tare nelucrativă. De fapt, pot spune că e cea mai sigură modalitate de a trage apa după banii tăi, imediat după ce sistemul digestiv şi-a făcut treaba până la capăt.

Într-o vreme, locuiam cu o făptură magică, dotată cu mâini la fel de magice, cu mult timp şi iubire necondiţionată genetic, care mă scutea de partea procesatului la foc mic a alimentelor şi-mi lăsa mie doar partea cu trasul apei după mâncarea ei. Însă, din momentul în care făptura mitologică pe nume „mami” a stat pe loc faţă de locul în care mă găsesc în prezent din generozitatea CFR-ului, ingrata funcţie menţionată mai sus mi-a rămas mie.

Eu... sunt o fiinţă simplă. Eu ştiu să mănânc. Cu asta m-am născut întipărit adânc în genele mele de mamifer care trebuie să se autoconserve. Nimeni n-a menţionat nimic de vreo carte de bucate pe când eram în burtă, nici nu mi-a ţinut vreun curs tematic în şcoala generală. Iar ca să decid din proprie iniţiativă că ar fi cazul să mai adaug la baza piramidei lui Maslow şi-o „nevoie de a mânui oalele din teflon cu îndemânarea unui ninja” mi-ar trebui un mare impuls din iubire. Or eu mă iubesc, dar nu chiar atât.

Acestea fiind spuse, înţelegeţi de ce de trei ori pe zi îmi blestem stomacul care mă plictiseşte cu indecizia lui feminină, care-şi cere mâncarea, după care o aruncă cât colo ofticat. Şi să mai ceară şi timp şi nervi înainte? Câteodată cedez şi eu – cam cum fac bărbaţii înţelegători cu noi – şi încerc să reproduc mişcările agile ale reprezentantei din specia mamelor, dar, cum bucuria consumului durează vreo treime din timpul alocat preparării, iarăşi mi se pare o activitate nelucrativă.

Aşa că, dacă nu cumva mă trăzneşte o poftă de-a mea care să trezească vânzătoarele din pauza de cafea pe o rază de 5 km şi care să mă ducă scurt în Nirvana în momentul livrării cartofilor/clătitelor/prăjiturilor cu pricina, activitatea rămâne pentru mine la fel de monotonă ca şi evoluţia economiei româneşti şi, totodată, singura ale cărei rezultate chiar nu vreau să le văd pe la talie.

Nu că aş mai avea ce să mai negociez cu Domnul Şef, dar sincer acum: vreo o oră pe zi de îngurgitat + minumum încă una, dacă ne încumetăm să gătim, doar ca să se ducă totul dracului în vreo 10... 15 minute (pentru cei mai leneşi), cu vreo câteva minute de satisfaţie sinceră între timp? Mai bine ne uităm la un film în vremea aia şi rămânem cu ceva mai plăcut decât sunetul măselelor noastre strivindu-se în cursa pentru carii. Aşa că Îi propun Marelui Manager ca, după următoarea dată când ne îngroapă sub vreun potop, să ne scoată în variantă eco. Eu aş alege bucuroasă să funcţionez pe apă şi să nu mai poluez atâta mediul înconjurător.

marți, ianuarie 04, 2011

Eroarea nr. 53: "La prima intersecţie, faceţi stânga sau dreapta."

În ultima vreme (să zicem, de vreo 24 de ani), m-am trezit destul de des cu palma lipită de obraz a-ngrijorare şi cu ecoul lui „Ioi... oare-am făcut bine?” încă în urechi, încercând să nu scap pe mine de emoţie ceva ce nu mai are suport moale şi înlocuibil de vreo 23 de ani. Eh, dragii mei, nimic nu se compară cu emoţia distructivă a unei decizii pe care habar n-ai de unde s-o iei şi cum s-o apuci, în timp ce scotoceşti cu disperare prin buzunare după manualul de instrucţiuni.

Din păcate, suntem puşi din ce în ce mai des – direct proporţional cu trecerea anilor – în situaţii cărora nu le mai putem flutura mâna a nepăsare, dacă nu vrem să fluture ele piciorul în direcţia fundului nostru. Cică se numeşte „maturizare”. Eu aş numi-o „constipaţie”, adică situaţia în care un rahat devine o chestiune vitală doar din cauza trecerii timpului. La orice altă vârstă, am fi râs cu balele până la piept a neînţelegere. Acum, trebuie să găsim soluţii, pentru că vârsta presupune că nu mai ai voie să-ţi băleşti cravata, aşa că ne aşezăm în poziţia gânditorului şi încercăm să ne dăm seama „ce trebuie să facem”.

Vă rog să respiraţi adânc, să faceţi un pas în spate şi să-mi spuneţi ce e greşit la propoziţia de mai sus. „Ce”-ul? Nu, aici nu era cazul lui „poftim”. „Să facem”? Hei, nu insinuăm perversităţi. Oare ce-a mai rămas?... Bravo, mamă, „trebuie”. Vă rog frumos să-mi explicaţi formula prin care poate fi determinată traiectoria vieţii umane şi viteza cu care se deplasează ea, respectiv să-mi spuneţi exact când greşesc, stând în mijlocul deşertului: atunci când virez stânga sau dreapta?

Mna. Dacă vă holbaţi încă la monitor ca nişte peşti, înseamnă că aţi înţeles lecţia. „Trebuie” este un cuvânt după care ar fi bine să ne spălăm limba cu săpun, atunci când e folosit în contextul deciziilor personale. La fel cu stânga sau dreapta ar trebui să fie opţiuni la fel de valide atunci când nu ştim, de fapt, încotro mergem. Deci, toate boala mustrărilor de conştiinţă post-decizionale ar trebui să fie rezolvată scurt prin următorul diagnostic: nu există răspunsuri corecte. Nu poţi lua amenzi atunci când nu sunt semne de circulaţie, la fel cum nu poţi produce accidente, chiar şi pe contrasens, dacă nu circulă maşini din direcţia opusă.

Îmi iau fustă sau pantaloni? Mă fac medic sau actriţă? Beau suc sau vodka? Fiecare răspuns generează o traiectorie diferită a evenimentelor, care nu poate fi aruncată în mormanul „corect” sau „greşit”, pentru simplul fapt că nimeni nu ştie – sau, ce naiba, nu-i pasă – care va fi impactul deciziei respective asupra vieţii tale. Dacă-ţi iei fustă s-ar putea să-ţi îngheţe părţile private – în schimb, s-ar putea să atragi privirile tipului care ai prefera să ţi-o dea jos. Dacă te faci medic s-ar putea să nu mai ai viaţă privată – dar s-ar putea la fel de bine să-ţi întâlneşti doctorul înalt, frumos şi cu bani fix la locul de muncă. Dacă bei suc s-ar putea să nu te distrezi la fel de bine ca restul populaţiei de la chef – sau, de fapt, să te hlizeşti în disperare de beţivii care vor lua veceul în braţe la ora la care stomacul tău va fi încă ok.

Partea distractivă la toată tărăşenia asta e că nimeni nu va putea vreodată să-ţi scoată ochii că „ai făcut rău făcând cum ai făcut” fără să-i aminteşti să-şi scoată năsucul din oala ta. Singurul tăntălău îndreptăţit să-şi frângă degeţelele a nehotărâre – şi care o va face, după cum îmi demonstrează experienţa personală – eşti chiar tu. Iar tu nu „trebuie” să nimic în raport cu tine, că „trebuie” presupune un regulament exterior. Şi nici alţii nu pot să „trebuie” în raport cu tine, pentru că, atâta timp cât nu ţi-au donat din materialul genetic, nu prea au un cuvânt de spus asupra destinului persoanei tale.

Aşadar, dragii mei (şi-acum vorbesc cu multiplele mele personalităţi), când mai avem dubii în privinţa poziţiei în care ar trebui să ne aşezăm pe veceu ca să nu deranjăm traiectoria firească a planetelor, poate că ar trebui să realizăm că unele chestii sunt pur şi simplu personale. Sau că unele întrebări pur şi simplu nu au variantă corectă de răspuns.

Şi poate că ar fi la fel de util să ne dăm seama că toate obiectele care dispun de manuale de intrucţiuni ştiu să facă un număr limitat de lucruri. Uitaţi-vă la cafetieră: în momentul în care va învăţa să scrie şi poezii, poate o voi considera interesantă. Până atunci, să mulţumim cerului că noi măcar ştim şi să facem cafea şi să scriem poezii, care – culmea! – nu au reţete de preparare...