Am ajuns la concluzia că nu-mi permit să fiu în viaţă. Cum aţi auzit. Sunt o maşinărie prea scumpă pentru a rămâne în funcţiune, care mai mult bagă decât scoate – în sensul economic şi nepornografic al cuvântului. Am ajuns la concluzia asta în halul pe care-l voi reda în următoarele...
Ca orice om, am avut şi eu dureri. Respectiv, m-a durut undeva, unde trebuia verificat că totul e la locul lui şi nu mă doare cu subînţeles. Drept urmare, m-am prezentat la cabinetul nenelui care are harta organelor interne, ca să facă revizia tehnică. Aproximativ 10 minute şi 4-5 intimităţi mai târziu, nota: 105 lei.
Bun, zic . Am mai văzut oameni care percepeau atâta pe pipăit, dar la ei dura mai mult, erau ceva mai musculoşi şi mai sumar vestimentaţi şi percepeau tariful direct la lenjeria intimă, fără bon de casă şi formalităţi. Mă uit la nenea: burtă, mustaţă, ochelari, 50 de ani cu indulgenţă. Proastă afacere.
Şi cum era puţin prea târziu să-l plesnesc pe domn’ doctor şi să-i zic să-şi ţină mâinile acasă, înghit în sec şi duc mâna spre portmoneu, prefăcându-mă că nu-s deloc surprinsă de număr şi că, de fapt, portmoneul meu poate mult mai mult de-atât.
Daaaaa, poate zici? Bine, atunci. Ia şi-o reţetă... O...re-ce? Re-ţetă. Pe care sunt înscrise multe medicamente scumpe, de care ai nevoie indiscutabil – de toate împreună, că altfel nu funcţionează – şi care vor fi produse de ceva firmă străină căreia îi pasă să introducă „ingrediente de calitate” în corpul tău, deşi nu te-a întrebat dacă nu cumva te-ai mulţumi şi cu rahaturi. Dar bine, suntem o doamnă, să fim până la capăt. Doamna farmacistă, cu-ce-vă-putem-ajuta / cu-astea-ce’s-scrise-aci / asta-avem-şi-asta-asta-nu... / bine-daţi’mi-ce-aveţi / 63 DE LEI. [...] Deja rămân fără salivă. La fel de de potent, portmoneul meu livrează. Celălalt-îl-luaţi-mâine-de-la-altă-farmacie / da-îhî-bine...
Ies drăcuind. Proastă ce eşti, nu era mai simplu să te doară în continuare? N-ai putut şedea frumos acasă, să taci şi să rabzi până trece – că de murit nu se moare chiar dintr-atâta – decât să evapori în 60 de minute echivalentul unei perechi de papuci? Acu’ taci şi-nghite... medicamente.
Zic şi eu ce s-a mai zis cu-nţelepciune, că nu mă pot abţine: nu-ţi mai poţi permite să fii bolnav în ziua de azi. Şi nu că criză – şi înainte, dar acum cu atât mai mult. Prevăd că o să se ridice o nouă clasă socială, elita celor ce-şi permit să fie bolnavi, care-o să se plimbe în fiecare zi prin farmacii de lux, fluturându-şi cardurile lor de fidelitate şi discutând despre ce durere nouă au descoperit şi ce medicamente îşi recomandă ei între ei care să le treacă afecţiunea. Drept consecinţă, nu va mai fi cul să te fâţâi cu plăsuţe de la Zara şi S. Oliver pe stradă, ci alea alb-albastre de la Sensi Blu vor fi noul semn de distincţie farmaceutică.
Iar cei care ştiu că nu-şi permit luxul unui virus, să sufere cât mai silenţios, fără vizite la medic sau operaţii, iar dacă e să moară, să o facă în linişte şi rapid, fără spitalizare, în ceva câmp prin care să nu li se mai găsească corpul, că şi înmormântările costă şi nu vrem să împovărăm familia căreia i s-a tăiat deja 25% din pita zilnică.
Ce vorbesc... Nu-mi permit să mor! Mă duc să iau medicamente...