Eroarea nr. 42: Banii sau moartea!

Am ajuns la concluzia că nu-mi permit să fiu în viaţă. Cum aţi auzit. Sunt o maşinărie prea scumpă pentru a rămâne în funcţiune, care mai mult bagă decât scoate – în sensul economic şi nepornografic al cuvântului. Am ajuns la concluzia asta în halul pe care-l voi reda în următoarele...

Ca orice om, am avut şi eu dureri. Respectiv, m-a durut undeva, unde trebuia verificat că totul e la locul lui şi nu mă doare cu subînţeles. Drept urmare, m-am prezentat la cabinetul nenelui care are harta organelor interne, ca să facă revizia tehnică. Aproximativ 10 minute şi 4-5 intimităţi mai târziu, nota: 105 lei.

Bun, zic . Am mai văzut oameni care percepeau atâta pe pipăit, dar la ei dura mai mult, erau ceva mai musculoşi şi mai sumar vestimentaţi şi percepeau tariful direct la lenjeria intimă, fără bon de casă şi formalităţi. Mă uit la nenea: burtă, mustaţă, ochelari, 50 de ani cu indulgenţă. Proastă afacere.

Şi cum era puţin prea târziu să-l plesnesc pe domn’ doctor şi să-i zic să-şi ţină mâinile acasă, înghit în sec şi duc mâna spre portmoneu, prefăcându-mă că nu-s deloc surprinsă de număr şi că, de fapt, portmoneul meu poate mult mai mult de-atât.

Daaaaa, poate zici? Bine, atunci. Ia şi-o reţetă... O...re-ce? Re-ţetă. Pe care sunt înscrise multe medicamente scumpe, de care ai nevoie indiscutabil – de toate împreună, că altfel nu funcţionează – şi care vor fi produse de ceva firmă străină căreia îi pasă să introducă „ingrediente de calitate” în corpul tău, deşi nu te-a întrebat dacă nu cumva te-ai mulţumi şi cu rahaturi. Dar bine, suntem o doamnă, să fim până la capăt. Doamna farmacistă, cu-ce-vă-putem-ajuta / cu-astea-ce’s-scrise-aci / asta-avem-şi-asta-asta-nu... / bine-daţi’mi-ce-aveţi / 63 DE LEI. [...] Deja rămân fără salivă. La fel de de potent, portmoneul meu livrează. Celălalt-îl-luaţi-mâine-de-la-altă-farmacie / da-îhî-bine...

Ies drăcuind. Proastă ce eşti, nu era mai simplu să te doară în continuare? N-ai putut şedea frumos acasă, să taci şi să rabzi până trece – că de murit nu se moare chiar dintr-atâta – decât să evapori în 60 de minute echivalentul unei perechi de papuci? Acu’ taci şi-nghite... medicamente.

Zic şi eu ce s-a mai zis cu-nţelepciune, că nu mă pot abţine: nu-ţi mai poţi permite să fii bolnav în ziua de azi. Şi nu că criză – şi înainte, dar acum cu atât mai mult. Prevăd că o să se ridice o nouă clasă socială, elita celor ce-şi permit să fie bolnavi, care-o să se plimbe în fiecare zi prin farmacii de lux, fluturându-şi cardurile lor de fidelitate şi discutând despre ce durere nouă au descoperit şi ce medicamente îşi recomandă ei între ei care să le treacă afecţiunea. Drept consecinţă, nu va mai fi cul să te fâţâi cu plăsuţe de la Zara şi S. Oliver pe stradă, ci alea alb-albastre de la Sensi Blu vor fi noul semn de distincţie farmaceutică.

Iar cei care ştiu că nu-şi permit luxul unui virus, să sufere cât mai silenţios, fără vizite la medic sau operaţii, iar dacă e să moară, să o facă în linişte şi rapid, fără spitalizare, în ceva câmp prin care să nu li se mai găsească corpul, că şi înmormântările costă şi nu vrem să împovărăm familia căreia i s-a tăiat deja 25% din pita zilnică.

Ce vorbesc... Nu-mi permit să mor! Mă duc să iau medicamente...

Eroarea nr. 41: Despre importanţa agrară a plăcii de păr

Mai nou, am ajuns la genul de constipaţie mentală la care cred că ajunge orice adult normal la linia de hotar a câmpului muncii. Privind în zare, nu vezi decât buruieni şi soarele care-ţi intră în ochi, aşa că tre’ să găseşti cărarea pe pipăite.

Găsându-mă, cum ziceam, în patru labe, căutând ceva ce să aducă a cale bătută, am ajuns la o primă genială concluzie, universal cunoscută şi constant confirmată: trebuie să fac bani. Acum, dacă aş fi înlocuit „bani” cu „baie”, aş fi ştiu poate cum se face. Fiind vorba totuşi de prima variantă, mă uit ca legendarul viţel la... câmp, că nici poartă n-am şi mă-ntreb prosteşte cum se face aia.

Însă aici nu funcţionează puterea exemplului, decât dacă vrei să ajungi la ceva sanatoriu drăguţ, încercând să găseşti vreun model repetitiv în felul în care se fac bani în România. Aici, pare-se, funcţionează aceleaşi legi haotice care au guvernat apariţia Universului , când toate se izbeau de toate celelalte, încercând să-şi găsească un loc stabil în spaţiu înainte să se aşeze praful cosmic. Şi – legenda spune – cine-i mai nesimţit şi dă mai tare, reuşeşte să îşi facă loc pe orbită.

Traducând în termeni de Terra, Europa, România, Cluj-Napoca, latitudine 46,75° Nord – longitudine 23, 58° Vest, ăia cu obrazul gros îi fac praf pe ăia cu obrazul mai subţire. Sau cei fără principii n-au nimic de încălcat până-n vârf. Sau, mă rog, orice vorbă de duh preferaţi în a explica ce ierarhie socială inversată, scuturată şi băgată-n centrifugă avem în România. Spre exemplu...

Să luăm un domn cultivat. Da’ cultivat rău, aşa, de-i cresc cărţi prin toate colţurile. Pe când e mic, domnul merge la şcoală, îşi face toate temele, ia note mari, le aduce acasă, le arată la mami şi le pune-n dulap să prindă rădăcini şi să crească. Pe când ajunge la vremea capacităţii ‘telectuale depline, dă la o facultate grea, ca să arate ce poate – să zicem, aleatoriu, matematică. Prin facultăţi învaţă mult, iese puţin, se mută-n bibliotecă, nu lucrează (ca să se concentreze), trăieşte din burse, mănâncă sandvişuri şi n-are nici o iubită. Iese cu sudori şi neuronii frânţi de prin şcoli, îşi face sul diploma sub braţ şi se faceee.....taaaa-naaaaaaaam!! Profesor.

Proaspăt întors de unde a plecat, adică la şcoală, în clasa domnului profesor ajunge o stimată domnişoară...bruntă. (Aţi fi zis că o s-aleg o blondă pentru povestea asta, dar nu, brunetele se descurcă admirabil de când cu Elena Băsescu.) Domnişoara elevă nu ştie ea prea multe. Eventual, doar cum să fie brunetă... drept pentru care îşi investeşte mult timp în placă, ceară, vopsea şi balsamuri. Domniţa nu înţelege prea multe la oră, se uită pe pereţi, îşi întinde guma elaborat şi intră de pe telefon pe Feisbuc, să vorbescă cu oameni din rasa ei. N-are timp de învăţat – ocupată fiind cu placa – drept pentru care clipeşte galeş către câte-ul coleg mai bleg, care să-i facă temele. În clasa a doişpea, stimatul domn profesor o trece la mate numai ca să n-o mai vadă la el prin clasă.

După absolvire, domniţa – obosită de-atâta învăţat – îşi pune pletele la treabă. Se întinde, se ceruieşte, merge un pic la solar şi bate-n poartă la MTV. Se botează, scurt, Inna – ca să n-aibă prea mult de ţinut minte – cântă frumos după casetă şi ajunge a doua zi la teveu. Deşi nu ştie prea bine engleza, gândeşte-n dolari şi euro, dar pune pe altcineva să-i numere, că-s prea mulţi.

În schimb, domn’ profesor ştie să numere. Nu datorită facultăţii de matematică, ci pentru că banii lui sunt suficient de puţini şi de româneşti ca să n-aibă probleme. De fapt, ca să nu se chinuie nici măcar atât, vine domnul Boc şi-i taie 25% din salariu.

Acum, în loc de morală – care lipseşte cu desăvârşire – întreb: ar trebui să-ncep să folosesc placa? Nu de alta, dar cărţi mai am prin colţuri, facultăţi am terminat, dar banii vin tot de-acasă. Mi s-a zis că să tac, că să mai rabd o vreme şi să-mi aleg o slujbă în care se mănâncă sus-amintitele cărţi pe pâine, pentru o pensie din asta nesimtiţă despre care auzim la televizor. Eu spun, ca o inocentă, că nu-mi garantează nimeni că trăiesc până la pensie.

Bineînţeles că, pentru a face ceva, trebuie să investeşti în prealabil diverse consumabile. Aşadar, făcând un calcul scurt, am dedus că pentru a face bani, tre’ să investesc vreo: 18 ani în şcoală, 35-40 într-o slujbă care să-mi toace nervii, doar pentru a rezulta nişte minunaţi 20 de ani de posibil Alzheimer şi de pensie pe care s-o stric pe nepoţi.

Eroarea din modelul de mai sus este următoare: mie-mi trebe rezultatul de la sfârşit mai la-nceput (cu excepţia nepoţilor, pe care nu s-ar putea să-i am decât cu serioase anomalii biologice). Aşa că şed, la începutul câmpului, şi mă tot uit în zare, neştiind pe unde să calc. Şi mă-ntreb – cu mintea mea simplă de femeie – dacă n-ar fi mai bine, totuşi, să iau placa şi să cosesc...

Eroarea nr. 40: Să-ţi stea în gât! Ba nu, ei să-i stea în gât.

(fără legătură, o glumiţă de-a mea)

Natura umană prezintă diverse nivele de snobism. De la „eu nu mănânc acolo, e prea ieftin” până la „căcatul meu nu pute” (scuze, mami, prietenii m-au învăţat să vorbesc aşa). Ciudat, deşi mama natură ne-a echipat cu aceleaşi două câte două membre, cap şi – opţional – creier, se pare că, în timpul vieţii, unora li se poleieşte gura cu aur, altora li se ridică nasul ireversibil spre tavan, iar alţii nu mai văd fără ochelari de soare. În aceeaşi categorie, unii-şi dezvoltă monstruosul simţ artistic.

Revolta mea nu se îndreaptă împotriva marilor artişti pe care – Dumnezeu să-i odihnească – i-a desemnat aşa de comun acord întreaga omenire. Eu am ceva mai degrabă cu mai contemporanul punct-alb-pe-fundal-negru-în-valoare-de-‘jdemiideeuro-ceeeeee-nu-i-prinzi-esenţa-incultule-ce-eşti. Deşi dacă punctul ar fi fost plasat acolo de un plod de 4 ani după ce s-a scobit în nas cu pensula, efectul vizual ar fi fost acelaşi.

Dar se pare că oamenii cu coloana vertebrală mai flexibilă se adună laolaltă în jurul unui posterior mai ferm şi se sprijină cu buzele de el, lăudând orice rahat (scuze, mami) se gândeşte să elimine respectabilul în diareea-i artistică, pentru ca hoardele de fani să sară să-l şteargă la fund cu teancurile de euro. Ce-are a face că de banii ăia ar mânca o mie de copii flămânzi? Lasă măi, să avem noi artă-n casă, să arătăm la vecini, ca să ne proptim toţi bărbiile-n palme, înclinând întrebător capul şi să găsim în punctul ăla chintesenţa expansiunii universale şi a întregii creaţii, sensibilitatea iradiantă a sufletului de artist care... mda, mai lasă-mă.

În acelaşi context, vă rog să admiteţi – fără a azvârli cu roşii şi ouă à la Cluj în direcţia mea – că există ceea ce eu numesc „Atmosfera de TIFF”. Şi nu mă refer aici la înălţarea spirituală pe care o simte orice clujean în zilele măritului festival – sau ale oricărui altuia – ci la perioada aia în care orice căcat cinematografic ţi s-ar vârî pe gât, vei fi autosugestionat de propria-ţi conştiinţă să găseşti ceva însemnătate artistică în nebunia aia ce-ţi va da coşmaruri, măcar pentru ruşinea de a nu fi privit cu ochi mari şi plini de milă de către ceilalţi amici „mai culţi”.

Hai, urlaţi la mine, da’ vă garantez eu că dacă vi s-ar arăta creaţia aia neînţeleasă la orice alt moment – gen, când v-aţi aştepta să-l vedeţi pe bunocul din Twilight 2 sau pe aia bronzată din Prince of Persia, cu gurile pline de popcorn – aţi buhui revoltaţi în sala de cinematograf că ce-i şi cu rahatul ăla, voi vă vreţi banii înapoi. Plus că trebuie să recunoaşteţi că, atunci când nişte indivizi heretosexuali de Obssession ajung să admire o peliculă preponderent homosexuală, în condiţiile în care toate discuţiie de până atunci se axaseră pe tema „de ce două femei împreună plac şi lui Dumnezeu”, te gândeşti, doar pentru 2 secunde, că poate vine sfârşitul lumii.

În aceeaşi ordine de idei, susţin că snobismul extrem de relativ şi mai contagios ca varicela (că măcar pentru aia dezvolţi imunitate, dar ăstalalt e perpetuu şi interminabil). Drept urmare, dacă proiectezi un om normal în mijlocul unor fini observatori ai subtilităţii din hârtia igienică, şansele sunt ca, măcar pe moment, să confunde şi el toaleta cu cristelniţa. Şi viceversa, dacă-i trânteşti pe ăştialalţi critici în mijlocul unei hoarde în care se bea, se scarpină la...aşa şi se spun bancuri porcoase, îţi vor dezvălui şi ei partea animalică a Omului Vitruvian cu viteza luminii.

Îmi rezerv totuşi dreptul de a fi de acord cu oamenii care pictează de plăcere, cu cei care-s aspiranţi către statutul de – deşi nu încă, cu cei care în puţin culori reuşesc să spună multe sau cu cei care sunt capabili să creeze o chestiune care nu poate fi reprodusă prin simpla scăpare a pensulei pe pânză. Şi în acelaşi timp, îmi rezerv dreptul de a căsca gura concomitent cu ochii la orice debitaţie care umple ecranul cinematografic cu mai mult sânge decât mi-e dat să văd lunar, fără a mă întrebă, cu un colţ de minte, dacă nu cumva sunt eu prea proastă pentru a percepe metafora ascunsă în spatele măcelului colectiv.