Eroarea nr. 8: "Câţaniai?"

“Domnişoară, câţi ani aveţi? A, daa? Nu arătaţi…”

Deci, nu arăt. A vârsta mea. Căci vârsta mea are anumite criterii, pe care eu nu le îndeplinesc. Deşi am ajuns-o, vârsta mea nu se conformează regulilor trasate foarte clar de oamenii din jur pentru identificarea dânsei. Ea nu a auzit, era pe stradă cu căştile pe urechi şi a pierdut partea în care i s-a indicat cum să mă formeze. Şi uite ce-a făcut, neatenta! O domnişoară care nu arată de 22 de ani, pentru că 22 de ani arată într-un fel, deci eu nu pot să-i am, pentru că nu arăt ca atare. Am greşit, s-ar putea să rămân repetentă un an. Mă întorc la 21…

În altă ordine de idei, timpul pare a fi foarte important pentru unii, nu-i aşa? E un reper care-i ajută să se poziţioneze pe axa creţionistă, să-şi dea seama pe unde se află, de când se află acolo, împreună cu cine şi ce vârsta au respectivii, de când se cunosc şi până când vor fi prieteni, cu ce femei umblă şi ce vârstă au ele, de cât timp sunt împreună, la câţi ani vor să se mărite, peste cât timp să se despartă, în ce dată să facă nunta, când ies la pensie, în ce zi e aniversarea lor, în ce dată le e ziua de naştere, în ce zi să o ţină, de câte ori pe săptămână să facă sex, de câte ori pe lună să iasă în oraş şi câte ore să stea... E un mare amalgam de perioade, etape, vârste, aniversări, revelioane, zodii, ani în plus, ani în minus, preşcolar, şcolar, buletin, majorat, pensie... Iar tu ar trebui să te comporţi corespunzător, ca să nu confuzezi pe nimeni.

Eu refuz. Am ajuns la concluzia că timpul e o eroare. Nu că nu există (în imaginaţiile noastre), dar nu e neapărat cursiv, linear, obiectiv şi neschimbător. Iar noi avem impresia că dacă îl încadrăm frumos în perioade stabilite de noi, el ne va asculta?! Să nu fim naivi, EL a fost aici primul! Pe când noi nici măcar nu eram! În funcţie de EL am stabilit noi pe când am apărut pe planetă, nu dânsul a apărut graţie generozităţii noastre de a-l recunoaşte! EL ar fi existat chiar dacă noi nu ne-am fi dat seama, şi, de fapt, există încă aşa cum doreşte el, nu cum ne imaginăm noi. De unde au ştiut oamenii aceia care au inventat calendarul că au împărţit corect timpul? Şi vă rog, fără răspunsuri puerile, gen „După mişcarea planetelor, după succesiunea anotimpurilor, după zi şi noapte...” Prostii! Timpul trebuia ÎNTREBAT cum doreşte să fie împărţit! Drept pentru care s-a mâniat acum şi răstălmăceşte anotimpurile, îi face pe bătrâni să arate mai tineri şi pe tineri mai bătrâni de la stress, pe femei să se mărite mai târziu şi pe copii să facă sex mai repede. Aşa, ca să ne învăţăm minte.

Iar vârsta e cea mai stupidă încadrare, menită să cuantifice, vezi Doamne, cum ne afectează pe noi timpul în trecerea lui. Răspunsul: pe fiecare, diferit. Să nu ne mai imaginăm că mama natură, plictisită fiind când ne-a creat, ne-a făcut pe toţi la fel, cu aceeaşi zestre genetică, pentru o evoluţie lineară şi lipsită de probleme. Am mai discutat despre asta şi am concluzionat că nu, nu suntem la fel. Drept urmare, nici nu putem arăta, comporta, simţi sau gândi la fel ca ceilalţi, pe categorii de vârstă. Dar ce e şi mai stupid e că tocmai în funcţie de această încadrare primim anumite beneficii, care se oferă indiferent de dezvoltarea inegală a fiecăruia.

Spre exemplu, la 14 ani un tinerel va primi buletinul negreşit, chiar dacă e încă un tâmpiţel necopt. Dar de acum are responsabilitate juridică, îşi poate face tâmpeniile legal. La fel şi la 18. Când mult prea mulţi armăsari Kenvelotici au încă raţionamentul unui preşcolar, se împart majorate. Bine, nu se împart, se plătesc. Deci, încă o afirmaţie legalo-stupidă, cum că ar trebui să fie toţi responsabili, doar pentru că timpul a trecut peste ei fără să-i atingă. Până la urmă, se pare că TIMPUL însuşi primeşte buletin şi ajunge la majorat. Că pe copii îi poţi ţine frumos într-o peşteră şi învăţa fix nimic, căci ei tot vor primi validare socială, pentru că timpul, hărnicuţul, şi-a făcut datoria şi a trecut.

Bine, ăsta era doar un exemplu. Că oamenii de 60 de ani sunt presupuşi a se purta de 60, chiar dacă se simt de 16, asta o ştim. Că un copil de 10 ani poate fi mai matur decât un tânăr de 20, nu e o noutate. Dar de ce naiba se aşteaptă oamenii ca toţi cei de o vârstă să arate oareşcum la fel, când suntem din mame şi taţi diferiţi şi am trecut prin copilării şi adolescenţe diferite? Doar n-am mâncat în fiecare zi acelaşi lucru cu vecinul, nici nu ne-am pierdut virginitatea la aceeaşi vârstă, ca să ne dispară coşurile în acelaşi timp. Şi totuşi, cineva şi-a format cândva o idee, cum că altcineva de o anumită vârstă trebuie să arate într-un anume fel. Iar când altcineva iese din grafic...”Aaa, da? Nu arătaţi...”

Alte împărţeli stupide ale timpului:

- "De la anu', mă duc la sală." De ce, mamă, ce e în neregulă cu ACUM? Anul nou schimbă doar cifra, nu te ridică de pe canapea şi nu te vindecă de lene. Dar ştim cu toţii, cifra norocoasă e tot timpul cea nouă.

-"Semestrul viitor o să învăţ mai bine." Deci, scumpă, semestrul nu există. El este o invenţie chiar recentă, pur didactică şi nu te afecteză cu nimic. Nici nu-ţi refreşuieşte neuronii, nici nu schimbă facultatea. E exact aceeaşi chestie, doar că mai încolo. Deci deloc.

-"Te porţi ca un copil de 8 ani!" Ba pardon, depinde care copil. Că ăla s-ar putea să fie mai deştept decât mine şi atunci îl jignim. Dar dacă tot mă port ca de 8 ani, înseamnă că aşa gândesc, lasă buletinul şi ce scrie-n el! Au calculat greşit. (doar l-am făcut la Poliţie, să nu ne bazăm...)

-"Ce devreme m-am trezit azi!!..." Faţă de ieri. Sau faţă de alte putori. Deci, e relativ. Alţii s-au trezit şi mai devreme. (Faţă de ce?! Am pierdut reperul...)

-"În doi ani mă mărit." Vai, dar nu pot cuprinde în doar o frază eroarea formulării! Să le luăm pe rând:

1. Dacă eşti acum cu el, nu-ţi garantează nimeni că vei fi şi mâine. Prin analogie, nici peste doi ani.

2. A te mărita nu e ca o programare la dentist, când îţi alegi ziua şi ăla te aşteaptă cuminte să te rezolve definitiv. Se hotărăşte bilateral şi nu se zice „hop” până...nu te vezi cu dintele scos. Mă-nţelegi?

3. Până peste doi ani, s-ar putea să rămâi însărcinată şi să te măriţi fără preaviz, cum s-ar zice. Sau s-ar putea să te plictiseşti de actualul şi să-ţi găseşti un viitor, poate chiar doi. Şi nu-ţi mai arde de măritat, cel puţin pentru încă 2 ani, de atunci încolo.

4. Peste 2 ani, s-ar putea să nu mai fii. Deloc! Asta ţi-ar cam strica planurile de nuntă...

5. În eventualitatea în care emitenta unei asemenea fraze ar fi, la momentul respectiv, FĂRĂ prieten, nu pot să spun decât „Doamne ajută...” (ei sau nouă sau viitorului ei soţ, actual imaginar).

Deci, copii, eu zic să ne concentrăm momentan pe pezent. Care – uite! – tocmai a trecut. Acum e deja viitorul. Ups! A fost. Acum e trecut. Şi viitorul, prezent. Ba nu, trecut!! Vedeţi ce repede trece timpul?!