Nu asta-i important, nici suferinţa voastră sau a mea (deşi nu m-ar deranja foarte tare o statuie drăguţă, în locul actualei, a lui Matei Corvin, din centrul Clujului). Importantă e constatarea ulterioară a interesului cu care ascultăm noi diverse chestii care nu ne interesează - deşi, dacă nu ne interesează, n-ar trebui să existe niciun interes ascuns. Daaaar! Realitatea ne demonstrează contrariul. Interesul investit într-o discuţie neinteresantă este direct proporţional cu nevoia de a fi ascultaţi la rându-ne, când vom turna stupizenii ce ne privesc doar pe noi la urechea vecinului. Adică, te mângâi empatic pe creştet acu', dar vai de tine dacă nu plângi în hohote pentru mine mai târziu!
Dacă suntem sinceri cu noi măcar pentru 30 de secunde, atâta cât ne ia ca să citim paragraful ăsta, vom constata că nu ne-a interesat niciodată prea tare vreo conversaţie care nu e despre noi, despre o persoană care ne interesează în mod direct, despre vreun fenomen care ne va afecta invariabil existenţa sau care nu e o bârfă prea bună pentru a nu fi ascultată. Observaţi cuvântul „noi” în centrul propoziţiei? (Bine, sau bârfa aia, care tot pentru amuzamentul nostru e.) Nu trebuie să-mi daţi dreptate, că ştiu că am. Nu mai putem fi sensibilizaţi de suferinţa sinceră, nudă, a interocutorului. Ne trebuie un strop de senzaţional sau câte un compliment, ca să nu adormim.
Ajungând eu la aceste concluzii, bazate pe pura constatare empirică a propriei egocentricităţi, mi-am dat seama că scorurile sunt destul de triste. Dacă ne interesează atât de puţine subiecte cât cele ce ne privesc pe noi + rudele apropiate + eventual, 2-3 potenţiali concubini, rezultă că nici de noi nu sunt interesate decât la fel de puţine persoane câte degetele de la o mână (sau de la două, pentru cei norocoşi, cu familii lărgite), astfel încât am putea trăi liniştiţi într-o mănăstire, neexistând decât pentru personalul preasfântului stabiliment şi pentru şeful acesteia. Adică noi, câţiva alţii şi Dumnezeu. Cam asta e ecuaţia vieţii noastre. (Chiar mai restrânsă, pentru atei.)
Deci, până la urmă, Robinson Crusoe n-a fost un izolat, ci un pionier. S-a gândit să nu se supună singur la conversaţii plicticoase, din moment ce nu avea nici el însuşi tare multe de zis, aşa că şi-a înscenat un naufragiu, şi-a luat un concediu mai lung şi a învăţat un sălbatic să vorbească doar atât cât trebuie, adică esenţialul. Când a început şi ăla să devină prea coerent în engleză, a oprit primul vapor şi a fugit naibii de pe insulă.
Morala? Nu sunt atâtea insule pustii, câţi oameni exasperaţi de conversaţii tâmpite există.
Eu am avut parte de destule, până acum, şi pot spune cu mândrie că nu mi-am plătit în totalitate datoria de povestiri reciproce a suferinţelor, deşi aş avea câteva sute de urechi datoare să mă asculte. Dar aş prefera să nu mă mai întrebe nimeni pentru tot restul vieţii „ce fac”, decât să-mi mai expun umărul la jeliri din motive atât de stupide, că-mi dă eroare creierul şi mă restartez numai la auzul lor. Dar dacă nu mă cheamă Robinson Crusoe şi nu m-am născut în epoca (şi în cartea) potrivită, n-am şanse de scăpare...
M-aş muta cu cortul în parc, dar apoi m-ar deranja televiziunea, ca să mă întrebe pentru ce militez. Sau jandarmii, cu o rugăminte amabilă, după caz.
Mi-aş „scăpa” mobilul în toaletă, doar că ar exaspera maică-mea că nu m-ar mai putea suna zilnic, după care mi-ar cumpăra altul, iar dacă l-aş scăpa şi pe ăla, s-ar muta la Cluj, ca să vorbim direct.
Mi-aş şterge contul de Messenger, doar că e indisolubil legat de contul de mail cu acelaşi nume, iar de ăla am nevoie, mama naibii de tehnologie... iar dacă pur şi simplu nu l-aş mai folosi, aş fi considerată nesociabilă şi sălbatică, presupunându-se că le-am dat tuturor ignore.
Asta e. Suntem blestemaţi să trăim într-o logoree zilnică, obligatorie şi cu titlu de politeţe, pentru a fi acceptaţi în rândurile „societăţii civilizate”, aia care s-a născut cu Pedigree-ul de gât, care a-nvăţat să facă caca ce nu pute şi să aibă alergie la haine ieftine. Aceşti neni educaţi – nu ca noi! – ne învaţă că e politicos să te faci că-ţi pasă, să te supui la febră musculară din zâmbete forţate şi să blestemi clipa de faţă doar în gând, fără a-ţi mişca vreun muşchi al feţei – pentru ca nu cumva să gândească cineva despre tine că eşti nepăsător. Deşi eşti.
Mi-ar plăcea să am curajul să-l privesc, odată, pe suferind drept în ochi şi să-i spun calm: „Nu îmi pasă.” Oare ce se va-ntâmpla? Punem pariu că se va bloca şi va uita tot? Că doar suferinţa nu merită să existe decât dacă naşte compasiuni nesincere. Iar fără bătutut pe umăr atât de necesar, nu merită să facem risipă de apă şi săruri atât de vitale. În schimb, cred că mi-ar adresa o urare de socializare cu mama într-un mod nenatural, spusă cu atâta năduf, că aş respira uşurată ştiind că nu mai trebuie să vorbesc cu el pentru tot restul vieţii.
Sună bine. O să încerc. Mami, dacă sughiţi, să ştii de ce...
Mie mi se pare un fel de fenomen de compensaţie pentru omul modular afectat de tranzienţă. Pentru ca permanenţa e în comă, avem parte de din ce în ce mai multe "situaţii" care se însumează în acelaşi interval de timp ca şi acum 20 sau 200 sau 2000 de ani, dar fiind nesperat şi neînchipuit mai multe au parte de mai puţin timp acordat şi deci mai puţină ataşare. În definitiv omul e tot una bucată fiinţă socială şi e de aşteptat ca ritmul accelerării vieţii de zi cu zi să se manifeste psihologic cu inerţia de rigoare. Mai degrabă întrebarea e dacă e bună adaptarea la ritmul nou sau trebuie mai curând să ne schimbăm definiţiile şi structura psihică. Pentru că până la urmă, da, sunt (şi uneori suntem) oameni disperaţi după sporirea afectivităţii şi o caută cu organul neraţiunii. Sunt de acuzat? Că la pantofar nu ne interesează toată fiinţa muncitorului ci doar modulul lui care se pricepe să ne rezolve problema, nu urmărim nici simpatia lui, nu ne interesează nici soţia lui alcoolistă şi aşa mai departe. Iar dacă fiecare luăm pe termen lung contact cu din ce în ce mai mulţi oameni e de aşteptat să ne modularizăm, să ne fragmentăm după interesele de situaţie din ce în ce mai mult. Cum rămâne atunci cu fiinţa afectivă?
RăspundețiȘtergereAdriane, tare mi-ar plăcea să pocnim din degete şi să ne schimbăm noi structura psihică...doar că a evoluat, sărăcuţa, în nişte mii de ani, la fel ca şi ritmul nebun în care ne găsim şi pe care nu-l putem pune pe pauză. Ai dreptate, dară, ne împărţim mult mai greu timpul între multele cele ce se petrec în jurul nostru zilnic, aşa că recurgem la matematica afectivă de moment: un creier (a se citi "suflet") împărţit la 10 oameni = 10% atenţie.
RăspundețiȘtergereE oarecum normal să ne alegem oamenii la care ţinem (atâta timp cât e vreunul), deci problema nu era că se întâmplă să nu ne pese de restul, ci că de ce ne prefacem că ne. Sau, mă rog, de ce se aşteaptă restul să ne. Părerea mea e că timpul şi aşa volatil al existenţei noastre se risipeşte inutil pe politeţuri ieftine, când un simplu moment de sinceritate ne-ar putea economisi vreo 2 luni din viaţă.
Aşa şi e, a evoluat, şi mai mult în ultimele 2 secole. Toffler vorbeşte de "a 800-a perioada de viaţă", a noastră, în care s-au făcut cele mai multe şi substanţiale avansări ştiinţifice, în care 90% din cei mai importanţi oameni de ştiinţă trăiesc, în care lucrurile se schimbă cu un ritm ameţitor. Acum 300 sau 400 de ani de exemplu aşteptarea schimbării nu era nici pe departe atât de scurtă ca acum. Părinţii ştiau cum să-şi crească copiii, copiii creşteau şi-şi creşteau copiii lor după relativ acelaşi crez şi diferenţele apareau treptat. În 1920 americanii puneau la punct ghiduri pentru creşterea copiilor ca după 5 ani conţinutul să se bată cap în cap cu primul, şi dupa înca 5 se băteau cap în cap cu cele dinainte. Îţi imaginezi câte schimbări au avut loc în ultima sută de ani în comparaţie cu toate cele din ultimele 2 milenii? Şi omul e mai vechi de două milenii. Avansul tehnologic naşte noi industrii, industriile noi locuri de muncă, locurile de muncă antrenează relaţiile între oameni, iar tranzienţa le pune pe toate în mişcare. Din ce în ce mai repede. Ideile cresc în progresie aritmetică, iar îmbinarea lor şi apariţia altor produse şi posibilităţi în progresie geometrică. În anii '70 americanii îşi schimbau locul de muncă în medie la fiecare 5 ani. Noi ne bucurăm azi de o permanenţă relativă care lor şi atunci le era moartă de câtva timp. Ceea ce e un motiv de bucurie. Relativă. Da, acum 10% atenţie, dar la anul cât o să fie? Evoluţia continuă.
RăspundețiȘtergereEu nu m-am lămurit - pentru mine adică - dacă abordările "sufletiste" plângăcioase pe câte un umăr sau unde s-o mai nimeri sunt o manifestare de regret inconştient, ca un protest faţă de ritmul de "lucru", sau dimpotrivă, rezultatul "adaptării" la tranzienţă. Pe undeva ambele sunt posibile, şi sunt convins că aşa e, dar nu le cunosc proporţia. Prin anii '20-'30 au montat la Londra o piesă cu un succes enorm "Opriţi lumea! Vreau să cobor!". Cred că e importantă diferenţa dintre motivele "plânsului" fiecăruia, pentru că moralitatea nu ţine capital de evoluţie. Dan Puric a spus "Nu evolua! Aştia din parlament evoluează. Tu trebuie să te desăvârşeşti!". Da, asta ar putea să ne economisească luni bune din viaţă.
Îmi pare rău să constat că plânsul pe umărul vecinului păstrează aceeaşi reţetă antică, doar fără aceaşi conţinut. Sau chiar fără conţinut, dacă-mi permiţi. Poate că în vremuri străvechi, când oamenii nu erau prea ocupaţi să privească în stânga şi-n dreapta după veşnica schimbare pe care-o menţionezi, mai aveau timp să fie empatici. Azi, probabil că mai păstrăm gestul imprimat în mentalul colectiv, dar nu mai avem parte de - şi nici nu mai ştim oferi - empatia adiacentă. Doar politeţuri, pentru a nu recunoaşte cu toţii, spăşiţi, în faţa părinţilor, că nu mai simţim ca ei.
RăspundețiȘtergereEi, dar impoliteţea asta trebuie alimentată de ceva, ea e doar un mijloc de înfăptuire a plânsului nu şi o cauză. Întrebarea e care e cauza.
RăspundețiȘtergere