Eroarea nr. 16: Mielul, alcoolul şi românii.

Iată că tocmai s-a terminat (mă rog, de vreo săptămână) magnifica perioadă a sărbătorilor de Paşti. Nişte zile binecuvântate, pline de lumină, bunăvoinţă şi belşug pe masă şi în suflete, zile în care fiecare persoană s-a întors în sânul familiei pentru a sărbători, înconjurat de cei dragi ai lui, marele miracol al Învierii Domnului. Nu?... Păi, NUUUUUU!!! Copii, să vă reamintesc, în caz că aţi fost orbiţi de marea de chifteluţe şi miei carbonizaţi: sărbătorile nu mai au de multă vreme rezonanţă religioasă. Au fost alte "tradiţionale trei zile", precedate de o săptămână de muncă pe brânci, înecate în colesterol, băute şi apoi dormite excesiv şi presărate, ici-colo, cu arhicunoscutele "Fie ca"-uri dătătoare de ulcere. A fost o sărbătoare românească în adevăratu-i sens, respectând toate etapele de curăţenie forţată (aspirat pe la colţuri, mutat patul de la loc, aruncat chestiile adunate prin sertare), făcut mâncare pentru tot blocul (5 feluri de carne, 7 de prăjituri, diverse amestecuri scăldate-n maioneză), mers la biserică în mod organizat şi apoi consumat TOATE produsele unei săptămâni de muncă, eventual şi cu alcool pe lângă, că doar ce-o face mai bun Serviciul de Urgenţă decât să ne primescă pe noi cu braţele deschise la pompat stomace?... (Acum iar vor sări cu gura câţiva sensibili cum că ei nu beau, iar a lor mămică găteşte verdeţuri chiar şi de Paşti - ştiu, dragilor, nici eu nu mă îmbăt până la lavaj gastric, dar prin simplul fapt că suntem români, participăm afectiv la ceea ce au binevoit unii să definească drept sărbători în mentalul colectiv, da? Buuun...) Nu cred că are rost să despicăm firul în patru şi să vă enumăr DIN NOU tot ce mă îngrozeşte, de obicei, la sărbători (zâmbetele false, mesajele stereotipe, mâncarea intoxicantă, rudele în valuri, imbecilele emisiuni tematice, "ce ai făcut de sărbători"-urile, afecţiunea programată, "pacea sufletească" ce te face să-ţi izbeşti voluntar capul de pereţi şi "spiritul sărbătorilor", spre veşnica lui pomenire), însă voi aminti, ca o simpatică ce sunt, principalele calităţi ale sărbătorilor, în general şi ale Paştilor, în special. În general...

• Ador faptul că sunt programate. Vrei, nu vrei, ele vin, că aşa zice calendarul. Indiferent dacă ai chef sau nu, eşti în spirit 'au ba, te ţin buzunarele sau nu prea. Lucru care dă naştere la întrebări simpatice, de genul "unde mergi", "ce faci" sau chiar "ce găteşti", urmate în mod obligatoriu de sintagma "de sărbători", de parcă în perioada asta ante-programată de calendar ar trebui să te simţi subit mai altfel decât în restul anului. Şi te simţi. MAI NERVOS!
• În directă legătură cu "ce faci" de sărbători, trebuie, neapărat şi fără cârteli, să te apuce un dor nebun de rude şi prieteni, care se va solda cu vizite drăgăstoase şi pline de efuziune pe la toate neamurile, strict limitate la cele trei zile magice. După care nu mai trebuie să le vezi tot restul anului, vă puteţi da şi în cap liniştiţi, fiind siguri că la următoarele sărbători veţi "renaşte în sunetul colindelor - sau al ouălor ciocnite" şi vă veţi simţi, subit, mai buni. Deci, după înţeleptul îndemn românesc, să ne iubim, fraţilor...."din An în Paşti".

În special...

• Mă încântă peste măsură cum vin oamenii să pălăvrăgească la biserică în noaptea de Înviere. Căci venim cu lumânările aprinse să aflăm că ce... că Iisus a înviat? asta ştim - deja se cam repetă - în schimb, faptul că Ioana s-a îngrăşat - iată o veste răscolitoare! Blugii cei noi ai Cristinei - un eveniment ce trebuie discutat, iar ieşirea în club la beţii, ulterioară slujbei, trebuie rumegată chiar din curtea bisericii. Că aşa e românul, cu frica lui Dumnezeu, n-am bârfi fără să împărtăşească veştile cu Cel de Sus...
• Îmi mai place şi minunata tradiţie pascală prin care, în spiritul milei specifice sărbătorilor şi postului antemergător, cuprinşi de o imensă bunăvoinţă, ucidem noi un pui de ceva, pentru a-l carboniza şi a-l devora cu recunoştinţă, în amintirea Marii Învieri a Domnului. Mă refer aici, bineînţeles, la drăgălaşii miei sau iezi care zburdau jucăuşi pe câmpie cu câteva zile înainte, visându-se ditamani oile lui Gigi, şi care, prin nesfârşita mărinimie creştinească, au sfârşit de sărbători chirciţi la voi în farfurie. Şi să n-aud prăfuitele explicaţii simbolice despre "mielul" care a fost Iisus, sacrificându-se, pe care le înţeleg şi le respect, dar - Doamne iartă-mă - de ce să ucidem nou-născuţi, chiar şi de animale, în spiritul unei sărbători CREŞTINEŞTI? Eu tare bine pot sărbători Paştele şi fără animalul de mai sus în farfurie, înlocuindu-l cu un porc, un pui sau chiar un peşte, care, ajungând la vârsta maturităţii, sunt sigură că au înţeles de ce au fost crescuţi şi că trebuie să moară.

Mă mai enervează şi titulatura de "sărbătoare", de parcă, dacă e trecută cu roşu în calendar, mai ştie cineva ce anume sărbătorim şi de ce, în loc să recunoaştem, smeriţi, dar sinceri, că marile sărbători creştineşti s-au transformat în marile prilejuri de concediu, în marile mese programate, în prelungitele vizite pe la prieteni, urmate de marile mahmureli colective. Poate că "spiritul sărbătorilor" înseamnă, de fapt, capacitatea de a empatiza cu cel de lângă tine, căci oare când mai ai ocazia - în restul anului - să vezi o naţie întreagă suferind, concomitent, de aceeaşi durere de burtă, de aceeaşi constipaţie şi aceeaşi mahmureală care răsună surd în mentalul colectiv timp de trei zile?... Hai noroc... şi poftă bună! Ne vedem la Crăciun. Între timp, fie ca...