Eroarea nr. 15: (Ne)sincer vorbind...

Bună ziua, copii! Bine v-aţi regăsit unii pe alţii. După bunul obicei, avem câte o lecţie interesantă în fiecare zi. Astăzi – întâlnirile. Ah, dar nu în sensul clasic de „două sau mai multe persoane care se întâlnesc într-un loc şi într-un moment prestabilit, cu un anumit scop (sau fără)”, ci în prea-minunatul sens de „două persoane de sex opus, care se reunesc cu scopul de a negocia viitorul obscur al unei potenţiale relaţii între dânsele”. Da, copii, mă refer la primele întâlniri (bine, doar una e „prima”, restul fiind „următoarele”, însă folosesc pluralul pentru a vă reminti faptul că toată lucrurile bune au un început ŞI un sfârşit, aşadar toate relaţiile se sfârşesc la un moment dat, fapt care duce la un şir interminabil de „prime întâlniri”, până ce rămân mai multe „următoare” reuşite cu una şi aceeaşi persoană şi culminează, în mod clasic, într-o nuntă – şi, opţional, sfârşesc prin divorţ).

Această activitate (deci, nu divorţul, ci prima întâlnire, în caz că v-aţi pierdut) mă încântă peste măsură, drept pentru care o practic cu sfinţenie o dată la vreo doi ani şi. Nu ştiu exact ce lucru atât de sfânt poate fi numărat pe degetele libere de la o mână, în timp ce ţii un pahar cu restul şi te mai şi scobeşti în nas, eventual, dar asta vine doar să confirme profundul meu respect pentru tradiţia în cauză. Iar întâlnirile, pentru că sunt „prime”, se petrec între necunoscuţi. Lucru de la care porneşte toată distracţia, pentru că fiecare ŞTIE că omul de lângă el nu îl cunoaşte, iar omul de lângă ŞTIE, la rândul său, că celălalt ştie că el nu-l cunoaşte şi, de asemeni, că el (adică primul) nu îi cunoaşte pe el, lucru care nici nu se va schimba până la sfârşitul serii, iar dânşii ŞTIU asta. Amândoi.

De ce, cu toate astea, se mai întâmplă primele întâlniri? Eh, aici e dilema. Eu, una, particip ca să mă amuz. Ştiu că se oferă şi se aşteaptă falsitate, de aceea sunt cât de sinceră şi de nesuferită pot, pentru a savura, apoi, în linişte, stupefacţia de pe faţa partenerului de teatru. Adică, dacă asta este cea mai bună variantă a mea, prelucrată, şlefuită, îmbunătăţită, cum – pentru numele lui Dumnezeu – trebuie să fiu în viaţa reală, când nu mă chinui să fiu amabilă?! Bine, puţini norocoşi se prind că, de fapt, nu mă chinuiam să fiu amabilă – ci dimpotrivă – dar pentru toţi ceilalţi, dilema va persista, pentru că nimeni nu-şi imaginează, în căpşorul lui inocent, că cineva va îndrăzni, vreodată, să încalce prima sfântă poruncă a întâlnirilor: Să fii fals.

De ce, ziceţi? Păi, pentru că primele întâlniri nu sunt pentru cunoscut, dragă, căci nimeni nu vrea să ştie că tu sforăi noaptea, că ea are probleme menstruale, că tu ai alergie la orice, că ea vorbeşte în somn, că tu eşti încă obsedat de fostă, că ea devine dependentă de iubiţi, că ambii sunteţi varză la pat şi că de asta vi s-au dat recent papucii. Oricât de jenantă este viaţa voastră privată, atunci, în seara aia, sunteţi amândoi nişte zmei. Ea e o vedetă porno în privat, dar în acelaşi timp ingenuă şi credincioasă, iar tu ai refuzat recent o partidă de sex cu Jessica Alba, pe motiv că nu vroiai să-i distrugi căsnicia (că aşa eşti tu, sufletist). Nimeni nu va face greşeala de a spune adevărul, sau dacă va îndrăzni să intre pe acest tărâm, este doar pentru că adevărul îi este favorabil şi e musai să-l facă public, nu că ar avea vreo legătură cu discuţia sau că ar fi cineva interesat să-l afle.

Ceea ce mă mai amuză, pe lângă ipocrizia ce pluteşte sufocant în aer, e faptul că întâlnirile au reţete, modele, scheme prestabilite, pe care trebuie să se muleze cuminţi, ca şi pe planurile de evacuare în caz de incendiu. În primul rând, cei doi trebuie să fie amabili unul cu celălalt. Lucru care mi se pare depăşit, pentru că, dacă mă cert cu mama şi sora, cu care – vorba aia – împart oareşce coduri genetice, de ce aş fi amabilă cu un străin cu care abia împart nota de plată? Se aşteaptă, în mod invariabil, ca dânsă să râdă când dânsul glumeşte – chiar şi infect, ca dânsul să-i spună că dânsa e frumoasă – uitându-se pe sub sprâncene la chelneriţă, ca ambii să mărturisească, emoţionaţi, la sfârşitul serii, că s-au simţit bine şi că „da, da, sigur că mai vorbim, te sun eu mâine, m-am simţit minunat, ne mai vedem, o seară excelentă, merci pentru tot, te pup, te pup, te sun eu, da, da... – du-te odată că mor de somn, dracu’ m-a pus să te sun, mai bine mă uitam la un film...”

Nu ar fi mai bine şi mai util, pentru ambii, să-şi spună amândoi direct impresiile, scutindu-l pe celălalt de aşteptarea inutilă a unui telefon ce nu va zbârnâi niciodată?

Adică, ce preferaţi:

Ea: „M-am simţit foarte bine, sper să ne mai vedem...” (Zâmbet fals.)

El: „Da, chiar mă bucur că te-am cunoscut, m-am simţit bine...” (Vai, cât de beat am putut fi aseară... De ce naiba te-am agăţat?!)

Ea: „Atunci... mai sună-mă când vrei să ieşim.” (O să fie închis telefonul.)

El: „Cu singuranţă, cât de repede!” (...la Sfântul Aşteaptă.)

Ea: „Merci pentru tot, noapte bună!” (Să nu îndrăzneşti să mă săruţi!)

El: „Noapte bună şi ţie, mai vorbim!” (Nu-ţi flutura genele, că nu ne sărutăm...)

Ea: „Pa-pa!” (Slavă Domnului că am scăpat de tine...)

El: „Te-am pupat!” (Mai bine mă uitam la meci...)

...sau varianta necenzurată?

Ea: „Vai, bine că s-a terminat! Eşti foarte plictisitor.”

El: „Aşa-i?! Am crezut că înnebunesc acolo. Dacă nu erai deloc faină, plecam de mult.”

Ea: „Degeaba ai rămas, nu ne mai vedem.”

El: „Sigur?”

Ea: „Foarte.”

El: „Nici o şansă să ne-o tragem?”

Ea: „Nu.”

El: „Niciodată?”

Ea: „Nu.”

El: „Nici măcar un sărut de noapte-bună?”

Ea: „Nici.”

El: „Te mai pot suna?”

Ea: „Nu.”

El: „Eh... măcar a fost bună mâncarea...”

Ei bine, ştiţi ce aş alege eu, întrebarea e ce veţi alege dumneavoastră, stimabililor, de acum încolo. Şi să nu aud cum că „păi, nu poţi fi nepoliticoasă, se supără băiatul”, pentru că, dacă băiatul se supără pentru sincerităţi, nu ne prea interesează sentimentele lui. N-are decât să nu mă sune, telefonul meu va funcţiona la fel de bine, chiar cu mai multe minute, fără să trebuiască să port conversaţii politicoase cu dânsul.

Ceea ce ne aduce la un alt clişeu pe care sunt croite şi evaluate întâlnirile, şi anume în funcţie de „cum a mers”. Pentru că prima întâlnire este debutul glorios al unei relaţii ce va sfârşi în scrum sau, dimpotrivă, începutul cenuşiu care va şi coincide cu finalul. Deci, există două şi doar două soluţii: ori merge bine, ori merge prost. Sub titulatura de “merge bine” se adună liniştite acele întruniri care nu au sfârşit în dezastru şi pentru care există şansa vreunei revederi la lumina zilei, fără roşaţă în obraji sau capete plecate. Cele care “merg prost”, însă, se întind între “mai bine nu-l cunoşteam” şi “blestemat fie regnul masculin”, unde prima se poate uita, după multe ore de terapie, iar a doua îţi va spulbera orice şansă de a mai avea vreo relaţie sănătoasă cu un mascul în această viaţă. (De unde şi “gay parade”-ul, locul de consolare al celor care au mers la întâlniri foarte proaste.)

De ce nu trebuie să meargă prost – cred că e evident: pentru sănătatea mintală şi integritatea amoroasă a protaganiştilor. Plus că, pe timp de criză, nici nu-ţi poţi permite să ieşi la prea multe întâlniri nereuşite... De ce trebuie să meargă bine – nici asta nu înţeleg. Pentru că dacă “va merge”, partenerii nu demonstrează decât că joacă foarte bine teatru şi că au supravieţuit primei întruniri false, doar pentru a se expune la următoarele întâlniri tot mai sincere şi mai relevatoare de defecte, deci, mai distructive pentru relaţie.

Aşadar, propun eu – ingenioasă, ca întotdeauna – să sărim peste prima întâlnire. Să sari cu totul e mai greu, că atunci “prima” va fi următoarea, iar dacă sari şi peste asta, cea de după, şi tot aşa. Deci, ca să scăpăm de tehnicalităţi, să se întâlnească respectivii, frumos îmbrăcaţi, frezaţi şi parfumaţi, să-şi strângă prieteneşte mâinile, să-şi dăruiască reciproc câte o listă cu preocupările personale, calităţile şi defectele, preferinţele şi lucrurile pe care le detestă, hobby-urile, educaţia şi o scurtă istorie a familiei, precum şi rezumatul celor mai relevante relaţii până acum (opţional, cu detalii sexuale) şi un scurt profil al partenerului ideal. Apoi să se încline politicos şi să plece fiecare la casele lor, să citească liniştiţi descrierea şi să cântărească, în confortul căminului personal, dacă vor sau nu o a doua întâlnire, direct. Aşa se află rapid şi ieftin răspunsul la toate subiectele imbecile care se discută de obicei la prima întâlnire, doar că fără dat din cap şi zâmbete obositoare, fără pauze tâmpite şi fără notă de plată. Rapid şi ieftin, numai bun pe perioadă de criză.

Oricum, detaliile jenante nu le afli decât din întâmplare, defectele – pe viu, iar de personalitatea respectivului te convingi doar după multe luni de chin în doi. Deci, la prima întâlnire, unde toată lumea se vinde scump şi-şi doseşte cu multă grijă imperfecţiunile, nu vei afla oricum mai multe de atât. În plus, economiseşti vreo 3 ore bune de încordare facială în poziţia de zâmbet, o sumă frumuşică şi nişte nervi care-ţi vor folosi mai mult peste câteva luni de relaţie. Deci, avem doritori?