Eroarea nr. 4: "Ce faaaaci?..."

Am mai spus-o şi reiterez: urăsc conformismul şi clişeele. Şi degeaba, căci se pare că nu pot fugi nicăieri de ele. Sunt ca şi un astmatic ţinut nas în nas cu o pisică, zi de zi, oră de oră. Mă rog, cu mici pauze, cât să pot respira, să nu mor şi să sufăr în continuare. De la primele ore ale dimineţii, sunt încântată cu nenumărate exemple de clişee, cât se poate de enervante şi lipsite de sens. Primul şi cel mai popular este veşnicul „Ce faaaaci?”, lung, mâţâit şi nesincer. Toată lumea te întreabă, nimeni nu vrea să ştie. Dar oricine te va întreba, negreşit, cu zâmbetul fals şi privirea tâmpă, plină de „politeţe”.

Tu, bineînţeles, trebuie să răspunzi NEAPĂRAT cu „bine”, căci altfel îl vei pune într-o mare încurcătură, spunându-i chiar ce faci tu cu viaţa ta în acel moment, lucru pe care nu vrea să-l ştie. Că doar nu te-a întrebat ca să afle, te-a întrebat că „aşa e fumos” şi aşa a învăţat de la mama lui că se face când saluţi pe cineva. Îi pui o întrebare extrem de cuprinzătoare despre viaţa lui privată, la care nu vrei răspuns. Logic, nu?

În continuare, trebuie să-l întrebi şi tu ce face, căci doar aşa e formula. Şi nici să nu te gândeşti că îţi va răspunde altfel decât „bine”, chiar dacă tocmai şi-a picat un examen, i-a dat papucii iubita sau i s-a transmis că suferă de o boală terminală. Căci toată lumea ştie că nu întrebi pe cineva ce face când chiar vrei să afli ce face, ci insişti cu întrebări la subiect: „Mai eşti cu ăla?”, „Te-ai certat recent cu maică-ta?”, „Pari cam palidă, eşti beată sau e de la stres?”. Dacă nu te întreabă, nu zici. Căci „ce faci” nu îţi dă ţie dreptul să plictiseşti omul cu detalii care crezi tu că ar avea importanţă pentru el, prostule şi nesimţitule! Era doar o politeţe.

Până la urmă, întrebarea nu-şi are sensul. E un ritual atât de tâmpit, încât toată lumea ştie că urmează să fie întrebat, să răspundă că „bine” şi să întrebe înapoi. Mai util ar fi pentru oameni să se întâlnească pe stradă, să se oprească, să se uite bine unii la alţii din cap până în picioare şi să meargă mai departe. Deci m-am uitat la tine, am văzut că eşti sănătos, nu mai trebuie să te întreb că doar nu sunt orb şi cretin. Dacă am elimina politeţurile astea enervante şi consumatoare de timp, adică începutul conversaţiei cu „servus, ce faci?” şi sfârşitul lung şi inutil cu „bine, te pup, trebuie să plec, mai vorbim, sună-mă, salută-i pe toţi, să fii iubit, bafta la şcoală, la examene, în relaţie, în căsnicie, să-ţi crească copiii, frumosule, chiparosule...etc.”, conversaţiile ar fi mult mai practice. Plus că dacă am avea atâta coloană vertebrală încât să evităm ipocriziile din întrebări, propoziţiile şi-ar păstra doar substanţa, ceea ce trebuie într-adevăr întrebat şi răspuns.

Spre exemplu, o don’şoară „bine-crescută” ar reacţiona la suferinţa semenului cam în felul următor:

- Draga mea, ce-i cu piciorul tău? De ce şchiopătezi? Ai păţit ceva, ce s-a întâmplat?...

- Fată, am căzut ieri când am coborât din autobuz. Să vezi, abia călcasem pe scară când a venit unul din spate şi ...(blablablablablablablabla)... Îţi vine să crezi?!

- Nu pot să cred, fată!! Chiar aşa? Şi n-a zis nimic? Nu şi-a cerut scuze?! Vai, dacă eram în locul tău...(blablablablabla, porcul dracului, ţăran şi nesimţit, da’ măcar era fain? blablablablabla)... Te doare rău?

- Mă doare, da’ trebuie să merg mai târziu la medic şi mi-e frică de ce o să-mi spună. Dacă e grav?!

- Vai dragă, nu te speria, nu eşti singură...(ţinut de mâini, îmbrăţişat în public, o lacrimă în colţul ochiului)... Vin cu tine dacă vrei...(dat ochii peste cap – Sper să nu zică „da”!)...

- Ce drăguţ din partea ta! Dar lasă că vine mama.

- (răsuflând uşurată) Eşti sigură? Că vin! Deci pe bune, io ţin la tine, suntem prietene, zi-mi dacă te pot ajuta cu ceva, orice!

- Ştiu, mulţumesc că-ţi pasă, eşti o scumpă... Da’ nu trebe, te sun diseară să-ţi spun cum a fost, te pup, merci, pa, pa, paaaaaa!!!

Aceeaşi conversaţie, fără spam-uri:

- Şchiopătezi.

- M-am lovit.

- Grav?

- Poate.

- Şi ce faci?

- Mai am un picior.

- Deci te descurci.

- Da, îs bine.

Care a fost mai sinceră, mai uşor de înţeles şi a ocupat mai puţin loc pe pagină?... Exact aşa e şi în viaţa reală. Fă cât mai puţină risipă de cuvinte, nu-i plictisi pe ceilalţi şi pe tine însuţi cu falsităţi. În caz că te îndoieşti, să ştii că NIMĂNUI nu-i pasă ce vei răspunde la întrebarea „ce faci?”. Da, aşa e, nu te smiorcăi. Nu orice cunoscut pe care-l întâlneşti e interesat de viaţa ta privată, nu toţi colegii vor să ştie cum eşti în timpul liber, nici măcar vecinul care te-a întrebat azi-dimineaţă ce faci n-a vrut să primescă răspuns! Aşa că hai să simplificăm lucrurile. Tu nu mă întrebi ce fac, eu nu-ţi răspund cu „bine”. Căci dacă mă mai întrebi încă o dată...îţi promit că vei afla toate detaliile de sănătate, stare psihică şi viaţă sexuală ale întregii mele familii, pe rude şi categorii de vârsta. Deci mai bine dă din cap politicos data viitoare când mă vezi. Va fi mai bine pentru amândoi.