Eroarea nr. 3: "Când o să fiu mare..."

Greşeala numărul unu în viaţă: oamenii se aşteaptă la anumite lucruri de la ea. Mai exact, ne aşteptăm la diverse chestii încă din fragedă pruncie. Cineva, cândva, ne-a traumatizat cu întrebarea: “Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, insuflând nejustificata speranţă că lucrurile se vor schimba. În bine, normal. Căci în rău…(ştim cu toţii).

Şi uite aşa, începem să ne facem vise. Lucru care nu este în totalitate greşit, greşite sunt doar lucrurile la care ne aşteptăm. Nu ştiu despre voi, dar eu mă vedeam deja la fabuloasa vârstă de 20 de ani lucrând într-un oarecare domeniu, de o importanţă vitală pentru naţie, în care mă simţeam ca peştele în apă şi primeam invariabil foate mult respect. Până la această vârstă înaintată, ar fi trebuit să câştig deja o mică avere şi să cumpăr case şi maşini întregii familii, fără probleme. La fiecare moft copilăresc urmat de un oftat de-al părinţilor cu tentă de “n-avem bani pentru asta”, gândeam cu încredere: “lasă, că mă fac eu mare…”

Şi m-am făcut. Cel puţin, aşa spune buletinul, în care tind să am încredere. Mă uit apoi la mine şi mă văd încă studentă, încă trăind din banii părinţilor (care încă oftează că n-au bani pentru tot) şi mă gândesc că s-a strecurat o greşeală în buletin… N-ar fi trebuit să am eu lumea la picioare până acum? Unde e job-ul ideal, hoardele de admiratori şi maşina de la scară? În schimb, mă înghesui zi de zi în minunatele mijloace de transport în comun, alături de zeci de alţi străini, care mă detestă la fel de mult cum îi detesc şi eu pe ei, de care mă ating involuntar de des şi ajung în poziţii mai intime decât aş fi vreodată cu un băiat la prima întâlnire… Învăţ la o facultate de care abia aştept să scap, cu speranţa tâmpită că slujba pe care o voi avea va fi mai interesantă decât teoria învăţată în şcoală. Şi locuiesc în chirie, cum voi locui de altfel muuulţi ani de acum înainte, pentru că hai să fim serioşi, cu salariile din România ajungi să-ţi cumperi casă pe la 40 de ani şi chiar şi atunci, obligatoriu în rate! Deci să nu fim grandomani.

Partea tragică e că nici acum nu am scăpat de viciul copilăriei. Chiar şi acum, când ar fi trebuit să-mi învăţ lecţia, mai sper că lucrurile vor sta altfel peste câţiva ani. Cu toate astea, la fiecare zi de naştere mă simt exact la fel. În fiecare an, aştept un zân, ca şi cel de la Banca Transilvania, să facă “PING!” şi să mă transforme odată în omul care trebuie să ajung. Dar nu mă fac nici mai deşteaptă, nici mai matură, nici măcar mai încrezătoare… Ba mai rău, parcă mi-am pierdut şi bucuria din copilărie şi am devenit ceva ce mi-am promis tot timpul că n-o să fiu. Am devenit mai mare la ani, dar mai mică la suflet.

Dacă nu mă întreba nimeni ce vreau să mă fac atunci când voi fi mare, eram mai liniştită acum. Nu îmi programam viitorul, aşteptând să cresc prea repede. M-aş fi bucurat în pace de vremurile de atunci, ştiind că mă va face viaţa ce va vrea dânsa, cum face de obicei, fără să întrebe. Aşadar, copii, data viitoare când sunteţi întrebaţi ce vreţi să vă faceţi când veţi fi mari, spuneţi doar că nu vreţi să fiţi mari! O să-nţeleagă adulţii ce vreţi să spuneţi…