Eroarea nr. 51: Reţetă simplă de urlete şi sânge, gata în 5 minute!

Din variate convenţii sociale sau necesităţi cauzate de plictiseală, vizitez şi eu, ocazional, grota în care ne înşirăm cuminţi pe scaune şi ne uităm la ecranul luminos ca nişte mâţe curioase. Motivaţia e aceeaşi ca la toată lumea: vreau fie să râd, fie să mi se dea impresia că-s deşteaptă pentru că am înţeles scenariul alambicat al filmului nu atât de dificil de înţeles, până la urmă. Nu, nu intră aici şi “să lăcrimez ca o proastă la poveştile de dragoste ale altora, ca să merg apoi acasă să-mi distrug relaţia funcţională, frustrată că iubi nu e la fel de super-erou, telepatic şi hipersensibil ca-n poveştile inventate de femeile-scenarist.”

Însă când filmul nu e nici suficient de prost încât să râzi de el, dar nici suficient de bun încât să te prindă, rămâi la fel de nesatisfăcută intelectual ca după un preludiu elaborat, după care el adoarme. Ai impresia că scenaristul a depus la început oareşce efort intelectual, după care s-a plictisit singur de propriile-i poveşti şi s-a grăbit să termine, ca să iasă la o bere. Iar tu eşti lăsat cu popcornul în gât şi cu gura căscată la genericul ce pare să fi apărut prea devreme.

Cu această ocazie, cred că am descoperit reţeta perfectă pentru orice scenarist care vrea să facă liniştit sarmale, în timp ce inventează o poveste de adormit publicul. În cazul unui film de groază, e suficient să apelăm la un „rău străvechi” – personaj principal şi neplătit în jumătate din marile producţii hollywoodiene – care va rămâne nedefinit pe perioada filmului, fiind reprezentat printr-o serie de umbre, siluete sau valuri de fum care se mişcă doar prin colţuri, pentru că ne e prea lene să ne imaginăm cum ar chiar trebui să arate de fapt.

Apoi îi găsim un antemergător, ceva individ dintr-o minoritate etnică, ce vorbeşte cu accent, poartă tone de crucifixuri pe sub haine şi se referă la ţara de baştină prin „de unde vin eu...”, chiar dacă-i Mexicul – să zicem – iar acţiunea e plasată la câţiva kilometri, în America, de unde se importă peste graniţă toţi traficanţii de droguri urmăriţi de poliţie. Şi-i găsim acestuia ceva partener de conversaţie inteligent şi sceptic, cu ceva dramă familială la activ, ale cărei sechele vor ieşi la iveală în cel mai prost moment al acţiunii, individ care până la urmă bineînţeles că trebuie să fie convins de existenţa forţelor supranaturale şi/sau vindecat de suferinţă într-o oră jumate de film.

Apoi e indicat să se trântească-n scenariu şi un grup de invidizi hărţuiţi de umbrele şi siluetele antemenţionate şi preferabil blocaţi într-un spaţiu îngust, în care să înceapă să-şi scoată ochii fără motiv şi să se bănuiască reciproc, pentru că asta e util să faci când eşti ameninţat din afară – să încerci să fii ameninţat şi dinăuntru. Iar ca să nu facem discriminări sociale, o s-avem neapărat nevoie de un tip fain şi potenţial şi inteligent, de o tipă bunoacă şi cam isterică, de încă o minoritate etnică, de o babă pedantă şi de un tip enervant, suspicios şi guraliv – de la care să pornească conflictul. Personajele pot să moară în ce ordine vor, cu condiţia să-l păstrăm pe tipul enervant până spre finalul filmului – ca să avem tensiune – şi pe ăia doi bunoci, care pot sau nu să se sărute, după caz.

Presărăm în dialog câteva replici clişeice – nici nu-i nevoie de multe, dacă ăialalţi urlă destul – şi musai un discurs cu iz misterios şi complet lipsit de relevanţă istorică al personajului cu crucifixuri, care o să ne dea şi soluţia dezamăgitoare a anihilării spiritului negativ – ceva cu implicaţii morale în povestea sechelelor sufleteşti ale primului personaj, care de obicei e poliţist sau detectiv sau ceva la costum şi palton.

Aşadar, cu cât se va prinde acesta mai repede că, de fapt, cheia misterului e ascunsă undeva sub preşul sub care măturase el gunoiul vieţii lui până acum, cu atât vor muri mai puţine personaje. Dar ne ajunge şi dacă mai respiră doar vreo două, aşa, pe final. Se pot insera, în mod opţional, şi ceva pasaje exorcizante în latină sau vreo rugăciune într-o limbă minoritară stricată – pentru care producătorul a fost prea zgârcit să plătească un translator – şi voila! finalul, mult prea cretin de simplu pentru câte indicii lăsaseră scenariştii pe parcurs şi uitaseră de ele.

Dacă ne e lene chiar şi să gândim un final, nicio problemă! Putem să încheiem brusc, lăsând spectatorul „să înţeleagă ce vrea” sau să se simtă ca un retardad dacă nu găseşte vreun sens artistic în finalizarea precoce. În cazul filmului de faţă, era vorba de diavol, care dădea lecţii de iertare şi empatie şi omora păcătoşi pe parcurs (nu-i ca şi cum ar fi avut nevoie de ei în viaţă, ca să corupă alţi oameni, sau ceva.)

Până la urmă, fimul s-a încadrat cu succes în categoria „de groază”, dar nu în sensul de „horror”, ci de film de la care am ieşit îngrozită. Iar de partea cu visatul urât s-au ocupat cu succes haitele de câini bucureşteni pe i-am întâlnit ieşind de la cinematograf, gata oricând să-ţi arate că eşti cetăţeanul lor preferat.

Eroarea nr. 50: 1,618 x X = XX

De curând, fusei la o adunare. Ocazionată de un prilej de „dezvoltare personală”, cum ne place să le spunem în secolul XXI activităţilor suficient de inutile încât să nu poată fi încadrate în vreo categorie anume. Activitate la care erau, normal, numai fete, singurele făpturi dotate cu asemenea inteligenţă superioară încât să găsească un rost acolo unde nu-i.

Iar la adunarea aceasta – să-i zicem, generic, training – a trebuit, din categoria „lucruri inutile”, să ne prezentăm. Aşa, ca să ne cunoască celelalte fete pe care n-o să le mai vedem vreodată în viaţă şi ca să ştie cu cine interacţionează pentru următoarele 4 ore esenţiale din viaţa lor. Caracterizarea a fost lăsată la latitudinea noastră, bine-ştiut fiind că orice fată va declara sincer că-i cam enervantă din fire, un pic cam leneşă, că mănâncă cu gura deschisă sau sforăie până băleşte perna şi că, de fapt, a venit la training-ul ăsta pentru că tipul ăla a anulat întâlnirea de la ora 1, iar ea n-are nicio intenţie să lucreze în domeniu – sau, ce naiba, să lucreze pur şi simplu.

Fiind rugată, la rându-mi, să găsesc cinci calităţi şi cinci defecte ale propriei persoane, după care „să desenez cum aş vrea să fiu văzută de celelalte fete”, m-am simţit întinerită subit şi propulsată din nou în clasa a 2a, rândul de la geam, banca întâi, cu degetu-n nas şi gura căscată. E ok, că parcă-mi lipsea un model de muci pe manichiură, însă mai greu a fost să ascult cu ochii deschişi, până la capăt, prezentarea celor 25 de fete pe care nu mai ştiu nici cum le cheamă. În final, a meritat, pentru că am avut o revelaţie:

Fetele sunt perfecte.

Mai mult decât atât, sunt unice.

Atât de perfecte în unicitatea lor, încât ajung să semene una cu cealaltă, însă fiecare-n felul ei, fără să fie vreuna mai puţin perfectă decât cealaltă. La calităţi, toate au glăsuit: ambiţioasă, perseverentă, sociabilă, optimistă şi harnică. Fireşte, în ordine diferită, ca să nu semene la fel, cum vă ziceam. În traducere, s-au deschis drept o haită de zâne războinice care şi-ar sări una alteia la beregată, din mai multe încercări dacă trebe, însă fără a uita să salute înainte, cu un zâmbet larg pe buze şi să repete lovitura cu entuziasm, fără să obosească. Cine n-ar vrea să lucreze cu asemenea îngeraşi?

Scuzaţi, nu chiar îngeraşi, că se pare că au şi defecte: perfecţionismul, care, conform celor 25 de foi, s-a răspândit în mod contagios prin sală... bată-le să le bată de albinuţe! În rest, cam atât, că se pare că primul defect a fost suficient de grav încât să lase celelalte patru căsuţe necompletate (deşi, neoficial, bănuiesc că unele dintre ele mai sufereau şi de sindromul „prea deşteaptă”, însă n-au vrut să sperie audienţa).

Toată prezentarea asta, pusă pe repeat de 25 de ori, îmi suna oarecum cunoscut, şi, scotocind prin cotloanele neaspirate ale memoriei, am reuşit să replasez acţiunea undeva în anul I de facultate... sau în clasa a 9-a, să fi fost?... Ba nu, a 5-a, în prima zi din septembrie... şi la vreo două-trei(şpe) training-uri, pe scurt, la orice eveniment la care putea să participe o fată care să se prezinte în toată splendoarea ei lumii care-o lasă şi pe ea să vorbească în sfârşit.

Concluzia 1: teoria lui Darwin este în sfârşit infirmată. Femeile nu au evoluat. Ele au fost, de la bun început perfecte. Doar restul lumii a trebuit să-şi dezvolte inteligenţa şi cele 5 simţuri până la un nivel capabil să perceapă această perfecţiune.

Concluzia 2: lumea aceasta nu ar mai suferi de foamete, războaie, crize politice şi economice, dacă-ar fi formată numai din femei. Aşa, cu bărbaţii care-au fost inventaţi ca să ne vicieze materialul genetic, n-avem nicio şansă. Dacă femeile ar rămâne singurele creaturi de pe glob, într-o zi, lumea ar fi perfectă, ca ele. (În mare parte pentru că ar deveni nepopulată.)

Concluzia 3: nu sunt fată, se pare. Spre deosebire de surate, n-am reuşit să screm la capitolul calităţi decât „răguşită” şi „ardeleancă”, ceea a fost pe jumătate greşit, pentru că am fost subit privită cu ochi sticloşi de bucureşteancă. Mi-a fost frică să trec la categoria „defecte”.

Concluzionez, per ansamblu, că prezentările dintre străini sunt utile. Pe lângă că ne interesează, mai sunt şi în mod uniform diferite şi surprinzător de previzibile. Şi adevărate. Cam ca sucul natural cu minimum 5% suc de fructe.

Dar am şi eu o curiozitate: La ce le-o mai fi folosind training-urile fetelor ălora atât de perfecte?...