luni, ianuarie 31, 2011

Eroarea nr. 55: Iubitule, ce e cu pata aia de pe guler?...

Câteodată, dacă nu chiar zilnic, nevoile noastre fiziologice primare, de mamifere simple, ne dau coate şi împung obsesiv în coaste, până ce ies la suprafaţă şi trebuie satisfăcute. Nu e nicio ruşine – vorbesc de cele de la baza piramidei, comune şi binecunoscute, propagate de strămoşi pe linie genetică până-n zilele noastre în cam aceeaşi formă de manifestare pe care o luau atunci, necesităţi care nici nu mai pun problema trecerii lor sub tăcere, ci maximum a variantei în care trebuie satisfăcute. Variantele sunt, în principiu, două: rezolvarea problemei manual acasă sau... apelarea la profesionişti.

Prima variantă e, după cum bine-aţi ghicit, cea mai populară, atât din motive financiare, cât şi de igienă. La a doua se recurge mai mult în nişte situaţii anume, generate de preferinţele fiecăruia şi, de obicei, după o doză subînţeleasă de curaj şi câteva mătănii... pentru că dacă ai pe cineva acasă să se ocupe de departamentul ăsta, ai mai puţin şanse să dai pe la alţii, iar dacă totuşi o faci, e fie din cauza fetişurilor greu de tratat în spaţiul domestic al „acasei”, fie din cauza faptului că ţi se oferă şi pe moment nu poţi refuza. Dacă n-ai cui să pasezi... responsabilitatea, ai două variante: ori te ocupi singur de problemă (lucru care, după cum ştim cu toţii, poate fi nesatisfăcător), ori apelezi la servicii specializate.

Aici, dragii mei, funcţionează principiul „cât dai, atâta iei” – să mă scuze cei care înţeleg altceva. Dar biznisul e în floare, iar prestatoarele se împart pe categorii de preţ, în funcţie de calitatea serviciile oferite. Din când în când, ne permitem să apelăm la categoria de lux, unde ne mai răsfăţăm cu una care şi arată bine şi prestează la fel, cu riscul unei diete rapide a portofelului. Dar merită experienţa – de cele mai multe ori satisfăcătoare – pentru că ştii că, pe lângă zâmbetul satisfăcut de după, nu vei duce nicio afecţiune acasă, la nevastă, drept pentru care curajul nu e necesar decât la momentul final al plăţii.

În categoria de mijloc intră alea de care avem nevoie ca să ne satisfacem în mod frecvent nevoile cotidiene, imposibil de ignorat sau de tratat de fiecare dată cu servicii calitatea întâi. Aici, însă, e nevoie de masajul pe umeri „à la Rocky înainte de meci” şi de câteva rugăciuni scurte înainte, pentru că nu prea ştii mereu la ce să te aştepţi. Preţul plăcerii de moment poate fi plătit ulterior cu diverse afecţiuni în zona abdominal-inferioară, care pot fi sau nu transmise mai departe. De aceea e bine să ştim cu cine „lucrăm” şi să apelăm, în mare, la aceeaşi locaţie, ca să ştim şi noi cine le mai calcă pragul.

Şi-apoi, la coada preferinţelor oricărui om normal, se-arată categoria inferioară, destinată plebei, de prestatoare înghesuite unele lângă altele la colţ de stradă, care-şi urlă în culori stridente ofertele de 10 lei, Dumnezeu să ne ferească de carne ieftină!... La astea apelăm cu voinţa înfrântă, uitându-ne în stânga şi-n dreapta după priviri acuzatoare, doar atunci când suntem prea cumplit de beţi şi e prea cumplit de noapte ca să ne mai pese pe unde au umblat alea cu mâinile înainte...

Prestatoarele astea triste, care nici nu ne privesc în ochi până ce e totul gata şi ne servesc mecanic şi cu plictis, sunt cele care ne testează curajul cel mai mult. Ne iau puţin, dar ne dau mult în schimb (la capitolul medical), adică fix din ceea ce nu ne trebuie nici nouă, nici apropiaţilor cu care vom împărţi consecinţele... Ne simţim vinovaţi după ce ne împleticim paşii noaptea spre ele, jurăm că data viitoare nu vom mai merge, dar numărul lor uşor de observat pe orice trotuar mai acătării stă drept mărturie a păcatelor noastre repetate noapte de noapte...

Recunosc, am greşit. Da, nu râdeţi, şi eu! Deşi da, am făcut-o de cele mai multe ori cu un gust amar după şi promiţând că data viitoare încerc să mă descurc singură. Dar ce să fac dacă nu mă pot ocupa încă de departamentul ăsta, chiar şi cu ustensilele cele mai performante? Dacă n-am învăţat cât am fost acasă, la mama, plătesc acum consecinţa ignoranţei mele.

Cum adică ce-are mama?... Poi nu părinţii ar trebui să te înveţe chestiile astea? Întrebaţi orice fată şi-o să vă spună că de la mama a-nvăţat. De la cine altcineva, măi, de la străini?! Da, e-adevărat, am mai învăţat şi de la un prieten-doi, dar niciodată mama nu trebuie înlocuită cu oameni recent cunoscuţi atunci când e vorba de discuţiile în care are experienţă de-o viaţă împreună cu tatăl tău, cum sunt cele pe tema gătitului...

7 comentarii:

  1. Superb, superb, da nu ma speria!Nu ma face sa regret ca pe vremea mea nu numai ca nu "se exista" sex-shop, daramite sa deschid eu unul, ca sa-mi invat odraslele (ca cum, ca ce!) de la ignoranta!
    Pana la urma are si credinta (dogma) rostul ei...Totusi, astept telefonul tau, mult mai explicit!Ca de iubit, te iubim oricat si oricum!

    RăspundețiȘtergere
  2. Erata:"ca sa-mi salvez" in loc de "ca sa-mi invat"

    RăspundețiȘtergere
  3. Numa' mamă-mea putea să numească o shaormerie "sex-shop"...
    Şi nu mai comentaţi cu "anonim", doamnă, că o să fiu bănuită de relaţii amoroase cu străini.

    RăspundețiȘtergere
  4. ce face bucurestiul din oameni..

    RăspundețiȘtergere
  5. Hello,

    Am si eu o rugaminte mare la tine. Off the topic.
    Se refera la Scoala ADC vs The Alternative.
    Please da-mi un semn pe adresa de mail. Multzam tare!

    RăspundețiȘtergere

Haideţi, aruncaţi cu pietre!