Eroarea nr. 21: Mâinele de ieri

Vai, dragă, să vezi!... Am examen. Că-l am, n-ar fi o problemă, doar că tre’ să învăţ, ca să nu-l mai am. Şi ca orice obligaţie izvorâtă din inimă (din partea mai umbroasă a ei, cea în care ascundem scârboşeniile), o tot amân. Că de', poate expiră. Aşa am învăţat din experienţa mea de persoană mâncătoare de consumabile perisabile de supermarket. Dacă aştepţi destul de mult, expiră.

Însă problema-i că, expirând aceasta, spre deosebire de mâncărurile puturoase care se aruncă delicat la gunoi, ea se descompune direct sub năsucul nostru. Şi pute pregnant, până la proxima utilizare. Dacă aţi mâncat vreodată alimente expirate, veţi şti cum va fi pentru mine să dau examenul la anul. Exact, provocator de vomă.

Acum, ca să fiu în continuare fetiţa responsabilă a lui tata, fac ceea ce-i decent şi mă apuc de învăţat. Şi nu oricând, ci cum e indicat: de mâine.

„Mâine”, dragii mei, e un concept fabulos. Cam şi Făt-Frumos, spre exemplu, care cu siguranţă că există (dacă ai 7 ani sau dacă eşti femeie), doar că nu l-a văzut nimeni, deşi e urmărit general de câteva secole. Dar asta nu-l împiedică să distrugă toate relaţiile care nu-l includ şi şansele tuturor bărbaţilor care nu posedă cal alb şi sabie (şi să nu ne gândim la pervesităţi aici).

La fel şi „mâine”, există cu siguranţă. Doar că nu vine niciodată, căci se transformă mereu în azi. Nimeni n-a reuşit să-o vadă vreodată... Dacă stai cu ochii aţintiţi pe orologiul de pe desktop, aşteptând să bată ora 00:00, vei constata că se schimbă data, dar NU şi ziua – nu, nu vă lăsaţi amăgiţi, e o păcăleală universală! E de fapt aceeaşi zi, care-şi schimbă lenjeria şi se dă drept soră-sa mai mare şi mai râvnită! „Mâine” e doar o AZI travestită! Dacă vreţi dovadă, priviţi ceasurile (alea clasice şi deştepte, nu tâmpeniile ce-arată şi data, că aia-i funcţia calendarului), ele spun adevărul. Veţi constata că rumegă tot timpul aceleaşi ore. Ajung la doiş’pe şi o iau de la capăt. Deci, nu se schimbă ziua. E tot timpul azi.

Dar „mâine” întârzie la toate întâlnirile, nu doar la cea cu mine. Le trage clapa celor burtoşi, celor fără serviciu, studenţilor în sesiune, femeilor singure... Toţi îşi pun speranţele în imbecila ce nu mai apare. Se trezesc ciufuliţi, după o noapte de anticipaţie şi întreabă extatici: „Deci, deci, e mâine?!” – „Nu, e azi...” Şi feţele li se bosumflă a dezamăgire, că tre’ să mai aştepte încă o zi ca să se apuce de îndeletnicirile mult dorite... Că aşa fac oamenii de onoare, ca şi mine, nu-şi pot retracta cuvântul dat. Deci, vedeţi? Io vreau să învăţ. Doar că n-am când.

Oare nu ştie „mâine” că ea e ziua în care toate se întâmplă? Oare nu ştie câtă speranţă aduce în sufletele celor leneşi, iresponsabili sau slabi de înger? Câte burţi trebe lăsate, joburi începute şi examene trecute, toate sub hramul ei? Că oamenii s-au prins – astăzi nu merge, pentru că o ştim cum arată. Uite ce urâtă-i – gri, prost îmbrăcată, nepoliticoasă (nu mi-a adus burtă-n minus, nici adaos de inteligenţă), nu ne place de ea, să plece! să plece!... Să vie soră-sa cea bună, despre care am auzit că-i ALTfel, că nu e azi... iar azi e naşpa, deci mâine tre’ să fie bună, logic.

Pe acest principiu, populaţia s-a prins că toate începuturile trebuie să se întâmple mâine. Fără excepţie. Cu condiţia, bineînţeles, ca astăzi să fie naşpa (dar va fi tot timpul, din oareşce motiv – nuuu, nu de lene...). A, da, şi cu condiţia ca mâine să ajungă. Dar n-o s-ajungă. Căci „mâine” e femeie...

Dacă s-ar prinde lumea că azi nu e decât mâinele de ieri, s-ar mulţumi să-şi imagineze că e ieri şi că mâine a venit anticipat. Şi ar rezolva o grămadă de probleme. Doar că lumea nu se prinde...de ce oare? (Nuuuu, bineînţeles că nu de lene...)