duminică, mai 30, 2010

Eroarea nr. 39: Viaţa şi micile ei surprize...

Vă mai amintiţi de fazele alea din filme în care un el (sau o ea) deschide încet uşa de la intrare, păşeşte-n propria casă într-o beznă aproape totală, aude foşnete de după canapea şi, când bâjbâie cu mâna după întrerupător să aprindă lumina... SURPRIZĂĂĂĂĂĂ!! Sar nişte oameni de după fiecare obiect de mobilier, plini de efuziune şi de zâmbete, în timp ce ăsta (sau asta) în cauză se ţine palid de piept şi respiră greu, încercând să nu facă infarct.

Na, bun. În limbajul comun, aceasta ar trebui să se cheme o surpriză. Adică o întâmplare din aceea neprevăzută de victimă, care-l ia pe sus metaforic şi-i răstălmăceşte ordinea firească a simţirilor sau – de ce nu – a vieţii. Un cadou neaniversar – surpriză. Un accident de maşină – surpriză. O cerere în căsătorie – surpriză. O piatră la rinichi – surpriză. Ninsoare în deşert – surpriză. Soţul în pat cu cea mai bună prietenă – surprizăăăăăă!!

Aţi prins ideea. Chestiuni cu adevărat neprevăzute şi provocatoare de reacţii = surprize. Cu toate acestea, oamenii, în general, au incredibilul talent de a se lăsa surprinşi de fix singurele certitudini pe care le au în viaţă. Ca de obicei, logica umană funcţionează ca un ceas elveţian călcat de tren. Cum să vă explic mai delicat...

Să luăm un el şi-o ea şi să-i facem un cuplu. În mod normal, elul şi eaua ar trebui să se simtă bine împreună, să-şi facă reciproc viaţa mai frumoasă, până în momentul inevitabil în care unul nu va mai încăpea în programul zilnic al celuilalt şi în care cărările li se vor despărţi. De ce în mod inevitabil? Pentru că, după un calcul simplu, putem ajunge la concluzia că TOATE relaţiile se sfârşesc la un moment dat, în afară de una singură, care se lasă cu naşi, manele şi bani fără număr, fără număr.

Cu toate acestea, orice – şi mă refer la ORICE despărţire, se va sfârşi în mod obligatoriu cu muci şterşi cu mâneca, urlete sau frustrări de o parte sau de alta, ochi cât cepele a „de ce eeeheheheuuu???” şi întrebări stupefiate din partea amicilor comuni. Nu cred că sunt o insensibilă când presupun că nu fiecare domnişoară se vede măritată cu fiecare domnişor cu care se întâmplă să-şi petreacă o săptămână-două... sau dacă da, sper din suflet că cele în cauză sunt mult mai puţin numeroase decât reprezentantele stabile psihic ale sexului frumos. Iar dacă stimata domnişoară în cauză nu-l vrea de nevastă pe domnul şi nici viceversa, ba mai mult, se mai şi calcă pe nervi neciproc, nu ar trebui să fie recunoscători când cade securea, sau măcar să pună gâtul pe butuc fără nazuri? Dacă gravitaţia ne spune că securea va cădea oricum...

Apropo de despărţiri – temporare sau permanente – un alt motiv absolut fals de surpriză, care ne gâdilă urechile zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi, este: „Şocant! Un om a decedat aseară, căzând de la 15 metri, în timp ce încerca să-şi salveze pisica blocată într-un pom!!” Bun. Îmi pare rău pentru domnul în cauză, deşi nu l-am cunoscut niciodată, dar sunt sigură că era pita luDumnezo’, un erou al neamului şi mare pierdere. Îmi mai pare rău şi pentru celelalte 10 persoane care au murit în aceeaşi secundă cu împricinatul în diferite colţuri ale globului. Erau oameni de treabă, sunt sigură. Este trist, fără discuţie.

Dar aş vrea şi eu, măcar odată, să aibă cineva atâta fărâmă de onestitate încât să declare în direct, la Ştirile de la ora 5, complet relaxat: „Un om a murit electrocutat aseară. Nimic nou, era de aşteptat. Individul era un beţiv şi trebuia să-şi imagineze că nu este indicat să deşurubeze priza pentru a o repara înainte să oprească electricitatea. Ne pare rău pentru familia îndurerată, dar le reamintim că un om moare în România la fiecare 2 minute şi că, deci, nu sunt singuri. Acum, cu Ştirile din Sport...”

Hai, lăsaţi-mă cu morala. Venim, plecăm, se ştie. Ni se spune de mici şi ar trebui să ne aşteptăm la evenimente de genul la fel de des cum vedem majorate, absolviri, nunţi şi naşteri. De fapt, absolvirea este un eveniment mult mai rar şi mai incert în viaţa unui om decât un deces şi, logic vorbind, ar trebui să ne surprindă mai mult. Cu toate astea, un defunct adună mai mulţi oameni şi mai multe flori decât un absolvent, deşi primul nu mai are cum să se bucure de oaspeţi, în timp ce al doilea probabil că s-ar simţi ceva mai bine cu toate rudele-n jur. Dar na, un om în negru, alt om în negru... unora le e egal.

În aceeaşi ordine de idei, ar fi mai de bun simţ şi mai util pentru inimă să nu ne surprindă atât de tare nici propriul deces. Ah, da, ştiu, voi n-o să muriţi, o să fiţi primele persoane din istorie care vor ajunge la frumoasa vârstă de 1.000 de ani, şi încă extraordinar de sănătoase, în ciuda KFC-ului, a alcoolului şi a tutunului – pentru că se ştie, accidentele, bolile şi crimele sunt chestiuni care li se întâmplă întotdeauna celorlalţi. Dar dacă totuşi, Doamne fereşte, se întâmplă ca soarta să nu ne asculte planurile şi să ne trimită un cancer la plămâni pentru că, de exemplu, fumăm de la 13 ani, orice spasmă intelectuală de genul „de ce eu, Doamne?” este la fel inutilă şi de consumatoare de timp ca a-ncerca să opreşti o avalanşă cu un uscător de păr.

Aşa că în loc să ne zbatem în aşternut, am putea să ne aranjăm frumos perna şi să ne pregătim sufleteşte pentru singura experienţă comună pe care o avem absolut toţi. Altfel, riscăm să fim atât de surprinşi de veste, încât să facem infarct chiar acolo, pe gresie, în cabinetul dom’lui doctor, şi să nu mai apucăm să murim creştineşte un an mai târziu, cum ne era scris în fişa medicală.

3 comentarii:

  1. Stii, exact pe chestia asta vroiam sa fac si eu un post. :)) Damn, acum nu mai pot. :-? Oricum, hands up for the post. =D> Lovely.



    Oricum, ca te mai loveste unul cu masina pe trecerea de pietoni si mori, e ok sa te planga rudele, etc, a fost ceva neprevazut, ti-a fost rapita viata, e o tragedie, blablabla. Dar ca te sinucizi, sa fii bocit? De ce? :-? (Bine, nu ai zis nimic de sinucidere in post, but I'm taking it to the next level :> :)))

    RăspundețiȘtergere
  2. Vezi, d-aia nu imi plac mie surprizele, creca ii genetic sau ceva: nu prea pot sa ma prefac ca imi place ceva ce nu imi place, si se vede mintenash.

    In rest e de stiut ca propria persoana nu moare decat in catralioane de ani, deci nu e surpriza nici asta, ca avem timp berechet sa ne pregatim.

    RăspundețiȘtergere
  3. Of, Doppelgänger, toate-s vechi şi nouă toate, write away, sunt sigură că nu va fi la fel.

    Cât despre feluritele moduri în care poţi să mori, existase un paragraf pe care l-am scos din motive de "să nu obosim ochii cetitorilor prea tare" şi care conţinea ceva de genul "dacă mori în - Doamne fereşte - să zicem, un accident de maşină, vei muri rapid şi curat, fără să apuci a-ţi face mustrări de conştiinţă. Însă dacă faci un cancer la plămâni pentru că "fumezi de 13 ani, iubito, era cazul să se întâmple ceva", orice văicăreală de genul "de ce eu, Doamne" poate avea ca răspuns doar "de ţigări, dragoste". Tot sinucidere şi asta, aş zice. Deşi am formulat-o oarecum şi în articol...

    Ioana dragă, daaaa, mi-ai amintit de cadourile aniversare, când tot trebe să ne "vaaaai, ce surpriză!" şi "ioi, ce mult îmi place", când de fapt respectivul ţi-a luat cadou pentru că trebuie şi tu îl deteşti oricum.

    Iară să nu filosofăm despre nemurirea fiinţei, că ştiu şi cred, de-aia nici nu trebe să ne panicăm atât de tare în legătură cu "trecerea la cele veşnice"...(mai rău ar fi dac-ar fi efemere şi alea, nu?)

    RăspundețiȘtergere

Haideţi, aruncaţi cu pietre!