Eroarea nr. 41: Despre importanţa agrară a plăcii de păr

Mai nou, am ajuns la genul de constipaţie mentală la care cred că ajunge orice adult normal la linia de hotar a câmpului muncii. Privind în zare, nu vezi decât buruieni şi soarele care-ţi intră în ochi, aşa că tre’ să găseşti cărarea pe pipăite.

Găsându-mă, cum ziceam, în patru labe, căutând ceva ce să aducă a cale bătută, am ajuns la o primă genială concluzie, universal cunoscută şi constant confirmată: trebuie să fac bani. Acum, dacă aş fi înlocuit „bani” cu „baie”, aş fi ştiu poate cum se face. Fiind vorba totuşi de prima variantă, mă uit ca legendarul viţel la... câmp, că nici poartă n-am şi mă-ntreb prosteşte cum se face aia.

Însă aici nu funcţionează puterea exemplului, decât dacă vrei să ajungi la ceva sanatoriu drăguţ, încercând să găseşti vreun model repetitiv în felul în care se fac bani în România. Aici, pare-se, funcţionează aceleaşi legi haotice care au guvernat apariţia Universului , când toate se izbeau de toate celelalte, încercând să-şi găsească un loc stabil în spaţiu înainte să se aşeze praful cosmic. Şi – legenda spune – cine-i mai nesimţit şi dă mai tare, reuşeşte să îşi facă loc pe orbită.

Traducând în termeni de Terra, Europa, România, Cluj-Napoca, latitudine 46,75° Nord – longitudine 23, 58° Vest, ăia cu obrazul gros îi fac praf pe ăia cu obrazul mai subţire. Sau cei fără principii n-au nimic de încălcat până-n vârf. Sau, mă rog, orice vorbă de duh preferaţi în a explica ce ierarhie socială inversată, scuturată şi băgată-n centrifugă avem în România. Spre exemplu...

Să luăm un domn cultivat. Da’ cultivat rău, aşa, de-i cresc cărţi prin toate colţurile. Pe când e mic, domnul merge la şcoală, îşi face toate temele, ia note mari, le aduce acasă, le arată la mami şi le pune-n dulap să prindă rădăcini şi să crească. Pe când ajunge la vremea capacităţii ‘telectuale depline, dă la o facultate grea, ca să arate ce poate – să zicem, aleatoriu, matematică. Prin facultăţi învaţă mult, iese puţin, se mută-n bibliotecă, nu lucrează (ca să se concentreze), trăieşte din burse, mănâncă sandvişuri şi n-are nici o iubită. Iese cu sudori şi neuronii frânţi de prin şcoli, îşi face sul diploma sub braţ şi se faceee.....taaaa-naaaaaaaam!! Profesor.

Proaspăt întors de unde a plecat, adică la şcoală, în clasa domnului profesor ajunge o stimată domnişoară...bruntă. (Aţi fi zis că o s-aleg o blondă pentru povestea asta, dar nu, brunetele se descurcă admirabil de când cu Elena Băsescu.) Domnişoara elevă nu ştie ea prea multe. Eventual, doar cum să fie brunetă... drept pentru care îşi investeşte mult timp în placă, ceară, vopsea şi balsamuri. Domniţa nu înţelege prea multe la oră, se uită pe pereţi, îşi întinde guma elaborat şi intră de pe telefon pe Feisbuc, să vorbescă cu oameni din rasa ei. N-are timp de învăţat – ocupată fiind cu placa – drept pentru care clipeşte galeş către câte-ul coleg mai bleg, care să-i facă temele. În clasa a doişpea, stimatul domn profesor o trece la mate numai ca să n-o mai vadă la el prin clasă.

După absolvire, domniţa – obosită de-atâta învăţat – îşi pune pletele la treabă. Se întinde, se ceruieşte, merge un pic la solar şi bate-n poartă la MTV. Se botează, scurt, Inna – ca să n-aibă prea mult de ţinut minte – cântă frumos după casetă şi ajunge a doua zi la teveu. Deşi nu ştie prea bine engleza, gândeşte-n dolari şi euro, dar pune pe altcineva să-i numere, că-s prea mulţi.

În schimb, domn’ profesor ştie să numere. Nu datorită facultăţii de matematică, ci pentru că banii lui sunt suficient de puţini şi de româneşti ca să n-aibă probleme. De fapt, ca să nu se chinuie nici măcar atât, vine domnul Boc şi-i taie 25% din salariu.

Acum, în loc de morală – care lipseşte cu desăvârşire – întreb: ar trebui să-ncep să folosesc placa? Nu de alta, dar cărţi mai am prin colţuri, facultăţi am terminat, dar banii vin tot de-acasă. Mi s-a zis că să tac, că să mai rabd o vreme şi să-mi aleg o slujbă în care se mănâncă sus-amintitele cărţi pe pâine, pentru o pensie din asta nesimtiţă despre care auzim la televizor. Eu spun, ca o inocentă, că nu-mi garantează nimeni că trăiesc până la pensie.

Bineînţeles că, pentru a face ceva, trebuie să investeşti în prealabil diverse consumabile. Aşadar, făcând un calcul scurt, am dedus că pentru a face bani, tre’ să investesc vreo: 18 ani în şcoală, 35-40 într-o slujbă care să-mi toace nervii, doar pentru a rezulta nişte minunaţi 20 de ani de posibil Alzheimer şi de pensie pe care s-o stric pe nepoţi.

Eroarea din modelul de mai sus este următoare: mie-mi trebe rezultatul de la sfârşit mai la-nceput (cu excepţia nepoţilor, pe care nu s-ar putea să-i am decât cu serioase anomalii biologice). Aşa că şed, la începutul câmpului, şi mă tot uit în zare, neştiind pe unde să calc. Şi mă-ntreb – cu mintea mea simplă de femeie – dacă n-ar fi mai bine, totuşi, să iau placa şi să cosesc...